Dumnezeu i-a dăruit omului suflet nemuritor, raţional, şi el se află în trupul nostru în inimă.

Experienţa duhovnicească a Sfinţilor Părinţi atestă că anume inima, nu raţiunea, simte prezenţa lui Dumnezeu.

Din Sfânta Scriptură aflăm că inima este organul dorinţelor noastre, izvorul voinţei şi al bunelor (sau relelor) noastre intenţii. Din textele Sfintei Scripturi se vede că anume dorinţele şi năzuinţele inimii determină purtarea omului şi alegerea căii lui în viaţă.

Anume inima, nu mintea (cum încearcă să dovedească psihologii) gândeşte, cugetă, cunoaşte.

Şi cele mai noi studii ale ştiinţei ne dau dreptul să socotim inima nu numai organul circulaţiei sângelui, ci şi organul simţurilor.

Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre inimă mult mai mult decât ştiinţa. Despre inimă este vorba aproape la fiecare pagină a Bibliei şi ei i se dă importanţă nu numai ca organ central al simţurilor, ci şi ca cel mai important organ al cunoaşterii, ca organ al gândirii şi al perceperii influenţei duhovniceşti.

Şi cel mai important este că inima, după Sfânta Scriptură, este organul legăturii omului cu Dumnezeu şi, prin urmare, organul celei mai înalte cunoaşteri. Doar inima are capacitatea de a-L simţi pe Dumnezeu. Aproape toţi oamenii au o capacitate diferită decât cunoaşterea prin cele cinci simţuri. Şi, cu cât mai înaltă este spiritualitatea omului, cu atât mai clar este | exprimată această capacitate a cunoaşterii supreme.

„...era în inima mea ceva, ca un fel de foci aprins" (Ieremia 20, 9).

De unde este acest foc? Vă răspunde Sfântul Efrem Şirul: „Cel nepătruns de orice minte intră în inimă şi se sălăşluieşte în ea. Pământul nu poate suporta paşii Lui, dar inima curată îl poartă în ea".

Şi aici mai putem adăuga: „îl contemplă fără să aibă ochi, după cuvântul lui Hristos: «Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu»."

Sfântul arhiepiscop Luca (Voino-Iaseneţki) socoteşte inima drept organul simţurilor şi al cunoaşterii supreme.

El scrie: „în inimă sunt o mulţime de strune şi chiar foarte fine, care surprind cu fineţe tot ceea ce este bine şi adevărat şi sună ca un protest împotriva a ceea ce este rău şi neadevărat".

Doar inima, prin strunele ei foarte fine, are legătură cu însuşi Dumnezeu în rugăciuni şi revelaţii, şi, prin inima noastră cea cu multe strune, ne vorbeşte glasul domol al conştiinţei.

Inima este rădăcina vieţii (după Sfântul Teofan Zăvorâtul), ea trezeşte la activitate celelalte puteri. După cât s-ar părea, ar trebui să-i dăm putere deplină în conducerea vieţii (aşa cum se şi întâmplă la mulţi), dar patimile adeseori trag inima în direcţia nepotrivită şi de aceea numai oamenii care s-au curăţit de patimi, pot da frâu liber cu totul inimii lor.

Tot în inimă este şi rădăcina păcatului.

„... din inimă ies: gânduri rele..." (Matei 15,1957). Pentru inima întinată de păcate este greu gândul la Dumnezeu. Inima vătămată de păcat nu merge acolo unde se vorbeşte despre Dumnezeu. Ea nu îl iubeşte pe Dumnezeu, ci se teme de El. O astfel de inimă se străduieşte să umbrească şi să întunece ochii minţii, se sileşte să înăbuşe glasul conştiinţei, care vorbeşte tare despre Dumnezeu şi nu rareori izbuteşte acest lucru şi îl duce pe om la nebunie: „Zis-a cel nebun în inima sa: «Nu este Dumnezeu!»" (Psalmul 13,1).

Inima este centrul vieţii fizice a omului, şi, după legătura activităţii sufleteşti cu cea fizică, tot ea, ca unire a puterilor sufleteşti, este centrul activităţii sufleteşti conştiente. în ea se formează personalitatea omului şi, când viaţa sufletească a omului s-a cris-talizat, inima devine regulatorul binelui şi al răului.

Inima împrăştie sângele în organism, dându-i sănătate sau boală, şi tot ea este, în viaţa sufletească, conducătorul puterii binelui sau răului. în tainiţele inimii se cristalizează binele omului sau viciul.

Sfântul Macarie cel Mare ne spune: „Inima conduce tot şi, când harul cuprinde toate sectoarele inimii, domneşte peste toate cugetele sufleteşti... căci acolo trebuie să ne uităm şi să vedem dacă este scris harul legii duhului".

Toţi oamenii care trăiesc o viaţă duhovnicească foarte profundă, vorbesc din proprie experienţă despre faptul că, în starea bună şi plină de har a sufletului, se simte în inimă o bucurie plină de pace, o linişte adâncă şi căldură... care cresc întotdeauna datorită rugăciunii neîncetate şi înflăcărate şi în urma faptelor bune. Şi, dimpotrivă, lucrarea în inimă a duhului răutăţii dă naştere la o agitaţie plină de tulburare, la o senzaţie de fierbinţeală sau de frig şi la o nelinişte nemăsurată.

„Oricât de îndoielnic ar fi lucrul acesta pentru cei necredincioşi, noi susţinem", spune Sfântul arhiepiscop Luca (Voino-Iaseneţki), „că inima îşi poate însuşi insuflările foarte clare direct ca pe cuvintele lui Dumnezeu. Iar aceasta nu le aparţine numai sfinţilor". „Şi eu", continuă Vlădica Luca, „asemenea multora, nu o dată am simţit aceasta cu foarte mare putere şi cu profundă emoţie sufletească. Citind sau ascultând cuvintele Sfintei Scripturi, dintr-odată am avut senzaţia cutremurătoare că acestea sunt cuvintele lui Dumnezeu, adresate mie în mod direct...".

Inima nu numai că percepe lucrarea Duhului lui Dumnezeu, dar, ca centru al vieţii noastre duhovniceşti, se desăvârşeşte şi se îndreaptă spre cunoaşterea lui Dumnezeu, (în Pilda semănătorului, însuşi Domnul spune că sămânţa cuvântului lui Dumnezeu este semănată în inima omenească.)

Prin inimă se îndeplineşte cea mai înaltă funcţie a duhului omenesc: credinţa în Dumnezeu şi dragostea faţă de El. Inima este centrul dragostei. „Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune" (Luca 6, 4). In inima noastră cresc virtuţile: smerenia, blândeţea, milosârdia, răbdarea; ea este vasul credinţei. Inima curată este bogăţia noastră, este slava noastră. De aceea şi este reşedinţa sufletului nostru.

De aceea şi cerem noi: „Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele" (Psalmul 50, 11).

Inima curată este Templul lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în ea (1 Corinteni 3,16).

Precum s-a spus deja, că inima, nu mintea, gândeşte, cugetă şi cunoaşte, şi Sfântul Isaac Şirul ne-a învăţat că „mintea este una dintre simţirile sufletului. Iar inima este cea care cuprinde şi ţine la un loc simţirile dinăuntru. Ea este rădăcina".

Inima are puterea de a dobândi din lumea duhovnicească senzaţiile ordinii superioare şi de a le transmite minţii (în creier). Noi ştim că omul, deseori, prin intuiţie, simte mult din ceea ce mintea noastră nu poate explica. Şi intuiţia este cunoaşterea esenţei lucrurilor nu de către minte, ci de către inimă. Cu inima, omul simte tot, atât ceea ce este minunat şi plăcut, cât şi ceea ce este neplăcut.

Şi tot cu inima îl simte şi pe Dumnezeu: suprema frumuseţe. Dragostea în inima omului începe de la cunoştinţele minţii despre Dumnezeu... Când inima se îndrăgosteşte de Dumnezeu, ea începe să tindă către El, şi în om, din ce în ce mai mult, se înmulţeşte şi se înrădăcinează ştiinţa despre Dumnezeu. Dar pentru cunoaşterea adâncurilor dumnezeieşti trebuie o inimă curată, pe cât este cu putinţă omului, ca fiinţă creată.

Inima care îl iubeşte pe Dumnezeu, întăreşte voinţa omului, îl mângâie pe calea cea grea, îl îndeamnă pe om la împlinirea datoriei morale, la săvârşirea binelui faţă de aproapele şi chiar faţă de vrăjmaşi. Căci numai dragostea este capabilă de minunatele nevoinţe ale jertfirii de sine.

Precum vedem, numai dorinţele şi năzuinţele inimii noastre determină purtarea noastră în viaţă, alegerea căii noastre în viaţă.

Totuşi, nu numai gândurile, năzuinţele şi dorinţele bune se nasc şi pătrund în inima noastră. Acolo apar adeseori şi sentimentele opuse. Dar despre aceasta vom vorbi mai încolo.

Sfântul şi dreptul Ioan de Kronstadt spune: „...tu ştii că inima vede rapid, departe şi clar (îndeosebi lucrurile lumii duhovniceşti), observă, aşadar, aceasta în toate cunoştinţele, îndeosebi în cele duhovniceşti, în care foarte mult se însuşeşte numai prin credinţă (prin vederea inimii). Inima este ochiul fiinţei omeneşti; cu cât este mai curată, cu atât mai rapid, mai departe şi mai clar vede ea.

La sfinţii lui Dumnezeu, acest ochi sufletesc ajunge, încă din viaţă, până la curăţia posibilă omului, iar după moartea lor, când ei se unesc cu Dumnezeu, prin harul lui Dumnezeu el devine mai luminat şi mai larg în limitele vederii sale. De aceea, sfinţii lui Dumnezeu văd foarte clar, în lărgime şi departe; văd nevoile noastre duhovniceşti...".

Arhimandrit Ioan Krestiankin
Cugetări despre sufletul nemuritor, Editura Egumenita

Cumpara cartea "Cugetări despre sufletul nemuritor"


 

• Omul trupesc si omul duhovnicesc
  Publicat in : Religie
• Om trupesc si om duhovnicesc
  Publicat in : Dogma
• Omul lumii si omul pentru Hristos
  Publicat in : Editoriale
• Invatatura sa fie traita
  Publicat in : Pilda zilei