Despre mandrie

Despre mandrie Mareste imaginea.

Omul cel mai mândru nu este cel ce se laudă cu mândrie, ci cel ce se laudă că este foarte smerit.

Cel care se îndreptăţeşte pe sine când greşeşte îşi preschimbă inima sa într-un refugiu diavolesc şi va continua să greşească tot mai mult şi va fi zdrobit fără folos de egoismul său, dacă nu îşi va zdrobi „eul" său. Cel care îşi îndreptăţeşte patimile sale se îmbolnăveşte din ce în ce mai tare şi atunci este trădat chiar şi de tuşea sa.

Cel care nu are cunoştinţa păcătoşeniei sale şi se mândreşte suferă de două boli (duhovniceşti): râie şi chelbe. Şi oricât ar voi să-şi ascundă rănile sale şi să pară un om respectabil, mâncărimea îl va chinui, dar îl va şi trăda prin scărpinare.

Cei care nu primesc observaţii nici de la oamenii pe care îi iubesc primesc bătăile de joc ale tuturor oamenilor care gândesc lumeşte, rămânând în cele din urmă lemne strâmbe şi se netrebnicesc duhovniceşte, precum sunt puse "la cofraje sau schele scândurile care nu primesc rindeaua tâmplarului ca să devină mobilă şi astfel sunt călcate şi murdărite până ce se vor strica şi vor sfârşi în foc.

Cel foarte mândru, dacă mai este şi mânios, nu se foloseşte de cel foarte smerit atunci când acesta se smereşte înaintea lui, ci de cele mai multe ori se face mai obraznic, deşi smerenia îl face chiar şi pe diavolul să dispară. De aceea şi harul dumnezeiesc pleacă de la cel mândru şi se duce la cel smerit.

Cel care are idee mare despre sine arată că este în afară de sine (nebun), deoarece în loc să mulţumească lui Dumnezeu pentru toate bunătăţile ce i le-a dat, îl nedreptăţeşte, pentru că îşi însuşeşte harismele Lui.

Cel care se mândreşte mereu, se nedreptăţeşte mereu pe sine însuşi, deoarece niciodată nu va avea decolări duhovniceşti, ci mereu căderi, până ce se va zdrobi, fiindcă nu are inimă zdrobită cu cugetare smerită.

Cei care nu au căderi în această lume, deşi au mândria lumii, arată că mândria lor a întrecut limitele ei (a ajuns la un grad satanic) şi căderea s-a făcut în partea din spate a vârfului înalt (cădere luciferică).

Cel care are mândrie multă este mai rău decât cel care are diavol, deoarece mândria umflă mereu până se sparge. In timp ce omul care are duh necurat, pe lângă faptul că se chinuieşte şi plăteşte (sau depune, dacă nu s-a făcut pricină el însuşi), se şi smereşte de nevoie în ochii oamenilor, iar în cele din urmă Dumnezeu îl slobozeşte răinânându-i în suflet îndoit folos.

Mândria împiedică mult harul lui Dumnezeu, ba chiar şi gândul mândru spurcă virtuţile noastre, precum şi găinaţul care, atunci când cade în ouăle prăjite, face ca ele să fie aruncate împreună cu tigaia.

Cei care îi pot răbda pe cei foarte mândri, fără însă să-i linguşească, aceştia sunt cei mai smeriţi oameni, cei mai credincioşi şi mai drepţi, deoarece mereu vor fi nedreptăţiţi şi dispreţuiţi de cei mândri.

Mai mare recunoştinţă trebuie să arătăm celor care ne smeresc, ne nedreptăţesc şi ne adapă cu otravă, decât celor ce ne hrănesc cu cinstiri şi cu cuvinte dulci sau cu mâncăruri şi dulciuri alese, deoarece otrăvurile sunt cele mai bune medicamente pentru sufletul nostru.

Să nu cercetăm dacă ne-au amărât pe drept sau pe nedrept, din dragoste sau răutate ori dacă am fost vinovaţi mai puţin sau deloc, ci să primim cu bucurie câştigul duhovnicesc ce ni-l lasă fiecare încercare şi să slăvim pe Dumnezeu pentru toate arătând recunoştinţă faţă de oamenii care ne-au nedreptăţit.

Loviturile sunt necesare pentru mântuirea sufletului nostru, pentru că ele îl curăţă. Cu cât loveşte cineva mai mult hainele şi le freacă, cu atât mai bine se curăţă, precum caracatiţa şi sepia, prin multa lovire, se înmoaie mai bine şi li se curăţă cerneala.

Dimpotrivă, răsfăţările lumeşti ale laudelor vatămă mult sufletele care sunt bolnave duhovniceşte şi-i distrug pe cei virtuoşi în, această viaţă deşartă, atunci când nu-şi ascund virtuţile. Laudele ar trebui să fie mai puţine decât virtuţile noaste, ca să ni se încline cântarul duhovnicesc spre cei drepţi în ziua Judecăţii şi să vedem faţa lui Dumnezeu.

Vai nouă când ni se face reclamă că suntem harbuji buni, în timp ce noi pe dinăuntru suntem dovleci! (Vai ţie, sărmane Paisie!)

Vai şi de trei ori vai când nu luăm aminte şi dăm celorlalţi impresia că suntem sfinţi, căci prin aceasta ne osândim pe noi înşine veşnic şi nimeni nu se va ruga pentru odihna sufletului nostru, atunci când vom muri, lucru de care vom avea nevoie, ci toţi ne vor ferici. Din păcate nici eu n-am luat aminte la aceasta şi mi-am omorât sufletul.

Rugaţi-vă să-l odihnească Bunul Dumnezeu.

Odihna lumească şi încrederea în gândul nostru niciodată nu aduc odihnă în suflet nici în viaţa aceasta, pentru că lipseşte mângâierea dumnezeiască, nici în cea viitoare, ci încep să chinuiască încă de aici şi continuă în munca cea veşnică, cea nesuferită. Cel care se mâhneşte pentru că a scăzut în ochii oamenilor din pricina neatenţiei lui şi nu se mâhneşte pentru că l-a rănit pe Hristos, mereu va fi rănit şi nemângâiat şi va cădea mereu până ce îşi va schimba tipicul, se va smeri şi numai atunci se va izbăvi de căderile de aici şi de cea veşnică, ce îl aşteaptă.

Cel care se bucură atunci când este lăudat de oameni este batjocorit de draci.

In iubitorul de slavă deşartă nimeni nu va găsi roade duhovniceşti, iar dacă totuşi va găsi puţine, şi acestea vor fi putrede. In timp ce omul smerit, cel sărac cu duhul, are bogăţia duhovnicească.

Oamenii lumeşti, care se hrănesc trupeşte cu multă mâncare, iar sufleteşte cu cuvinte de laudă, rămân flămânzi şi goi duhovniceşte. Rangurile şj stăpânirile pe care le urmăresc vor rămâne în lumea cea deşartă, iar ei vor rămâne cu visurile lor, care îi vor chinui şi mai mult în cealaltă viaţă, căci ele li s-au făcut pricini să se lipsească de bunurile cereşti. Pe când cei care s-au nevoit duhovniceşte şi au preferat mâncarea smerită şi scăunelul smerit (în loc de tron) şi-au pus sinea lor pe scăunel şi au judecat-o. Pentru aceasta, aceşti copii mărinimoşi ai lui Dumnezeu vor scăpa de judecata Dreptului Judecător şi vor moşteni raiul.

Când căutăm să ne îndreptăţim în această viaţă şi fugim de mustrare, aceasta dovedeşte că este încă vie în noi cugetarea lumească. Şi atunci mâhnirea care ne vine din mustrare nu are deloc pocăinţă, ci slavă deşartă, care otrăveşte sufletul şi trupul cu veninul pe care îl picură.

Cel mărinimos, care plânge pentru că L-a rănit pe Hristos cu păcatele sale, primeşte îndată mângâierea dumnezeiască potrivit cu măsura mâhnirii sale.

Sufletului mărinimos şi sensibil nu îi este de folos cercetarea amănunţită a păcatelor sale, atât timp cât nu este întărit duhovniceşte, pentru că vicleanul îl va lupta atunci cu sensibilitatea exagerată, ca să-i creeze nelinişte. Cel viclean nu merge contra noastră, ci potrivit cu înclinările noastre. Adică încearcă să înmulţească hohotele şi mâhnirea, ca să întristeze sufletul şi să-l înece cu neliniştea.

De obicei femeile sunt luptate mai mult prin sensibilitatea exagerată pe care le-o creează vicleanul. Aceasta pentru că nu sunt ajutate nici de multul lor sentimentalism şi nici de mai puţina lor raţiune ce o au în comparaţie cu bărbaţii, care au mai multă raţiune şi bărbăţie şi mai puţin sentiment.

Dar dacă se întâmplă ca o femeie să aibă puţina ei minte ascuţită în viclenie, iar din fire să aibă mai multă răutate şi mai puţină dragoste şi să le considere pe acestea bărbăţie, pentru care se mândreşte, atunci - ferească Dumnezeu! - îl poate întrece pe papă în infailibilitate şi pe Mussolini în barbarie.

Răutatea unită cu mândria este un vrăjmaş mai mare chiar şi decât diavolul, deoarece nu numai că spurcă virtuţile şi le netrebniceşte, dar chinuieşte şi trupul, osândeşte şi sufletul.

Precum o gaură mică făcută la o conservă poate să o strice, deoarece o face să primească aer, tot astfel un singur gând de mândrie, dacă ne va trece prin cap, îl face pe acesta să prindă aer netrebnicind astfel virtuţile noastre.

Egoismul de cele mai multe ori pricinuieşte cele mai mari pagube duhovniceşti, pentru că el este copilul cel mai vioi şi mai fără orânduială al mândriei.

Dacă nu ar exista acest „eu" şi oamenii ar folosi numai „tu, el, acela", ar exista smerenie, dragoste şi binecuvântarea lui Dumnezeu în lume, iar oamenii atunci ar trăi pe pământ ca în rai.

Bunul Dumnezeu să dea această binecuvântare făpturilor Sale. Amin.

Cuviosul Paisie Aghioritul
Epistole, Editura Evanghelismos

Cumpara cartea "Epistole"

29 Noiembrie 2016

Vizualizari: 2009

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE