Despre nevointele trupesti si sufletesti

Despre nevointele trupesti si sufletesti Mareste imaginea.

Despre nevoinţele trupeşti şi sufleteşti

In vremea pribegiei Sale pe pământ, în valea asta a surghiunului şi pătimirilor noastre, Mântuitorul lumii a cercetat două femei evlavioase, surori de sânge – pe Marta şi pe Maria, care aveau casa lor într-un sat vecin cu Ierusalimul, şi anume Vitania. Fratele lor, Lazăr, fusese învrednicit numirii de prieten al Dumnezeu-Omului şi al Apostolilor Lui (In. 11, 11). Din Evanghelie se vede că Domnul cercetase nu o dată casa acestei familii evlavioase. Cu prilejul uneia dintre aceste cercetări, El l-a înviat pe Lazăr care zăcea în mormânt de patru zile.



Sfântul Evanghelist Luca istoriseşte că Marta se îndeletnicea atunci cu ospătarea Oaspetelui dorit, iar Maria şedea la picioarele Lui şi lua aminte la cuvântul Lui. Marta, îngrijindu-se doar ca ospătarea să fie cât mai mulţumitoare, I-a cerut Domnului ca El să-i poruncească Mariei să o ajute – dar Domnul a răspuns: Marto, Marto, te grijeşti şi spre multe te sileşti; ci un singur lucru trebuieşte. Iar Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea (Lc. 10, 41-42).

Potrivit tâlcuirii Sfinţilor Părinţi, după înţelesul de taină Marta închipuie nevoinţa trupească evlavioasă, iar Maria — pe cea sufletească. Istorisirea despre această cercetare a celor două surori de către Domnul se citeşte, potrivit rânduielii bisericeşti, în toate praznicele Maicii lui Dumnezeu. Din aceste două pricini, o privire amănunţită asupra întâmplărilor şi învăţăturilor cuprinse în această pildă trebuie să fie deosebit de însemnată si deosebit de ziditoare.

Marta era sora mai mare şi este înfăţişată de către Evanghelist ca stăpână a casei. Ea II primeşte pe Mântuitorul în casă, ea e cu ospătarea: ea face de mâncare, ea pune masa, ea aduce bucatele. Slujirea ei este necontenita făptuire. Şi osteneala trupească este prima care vine în viaţa de nevoinţă a fiecărui ucenic al lui Hristos.

„Lucrarea trupească”, grăieşte Sfântul Isaac Sirul, „merge înaintea lucrării sufleteşti aşa cum facerea trupului lui Adam a mers înaintea facerii sufletului lui. Cel ce nu a agonisit lucrarea trupească nu poate să aibă lucrare sufletească: cea de-a doua se naşte din cea dintâi ca spicul din grăuntele semănat”.

Nevointa trupească stă în împlinirea trupească a poruncilor evanghelice. Aici intră: împărţirea milosteniei materiale, primirea de străini, împărtăşirea de feluritele nevoi si suferinţe ale omenirii nevoiaşe si suferinde. Aici intră întreaga înţelepciune [fecioria] a trupului, înfrânarea de la mânie, de la răsfăţ, de la distracţii şi răspândire, de la batjocorirea şi judecarea aproapelui, de la toate cuvintele prin care se vădeşte răutatea şi necurăţia inimii. Aici intră postirea, privegherea, cântarea psalmilor, plecarea genunchilor, starea în picioare la rugăciunea din biserică şi din chilie. Aici intră ascultările mănăstireşti si celelalte nevoinţe dinafară.

Nevointa trupească cere necontenită lucrare a trupului: ea trece de la o faptă bună trupească la alta, iar câteodată împreunează în sine mai multe fapte bune, săvârşindu-le totodată. Nevointa trupească curăţeşte treptat sufletul de patimi şi-i face cunoştinţă cu duhul Evangheliei. Fiind împlinite cu lucrul, poruncile evanghelice îi dau puţin câte puţin împlinitorului lor adâncul gând şi adâncul simţământ care trăiesc în ele, împărtăşesc împlinitorului lor Adevărul, Duhul şi Viaţa. Nevointa trupească are hotarul şi sfârşitul său: acest hotar si acest sfârşit stau în trecerea definitivă, hotărâtoare a nevoitorului la nevoinţa sufletească. Prin trecerea hotărâtoare este încununată trecerea treptată. Când ospătarea Domnului s-a încheiat, slujirea Martei s-a sfârşit.

Maria, şezând lângă picioarele lui Iisus, asculta cuvântul Lui (Lc. 10, 39). Felul in care s-a aşezat Maria zugrăveşte starea sufletului ce s-a învrednicit să intre în nevointa duhovnicească. Starea aceasta e stare de linişte şi totodată stare de smerenie, precum a zis Cuviosul Varsanufie cel Mare: „Din lucrarea lăuntrică unită cu durerea inimii (cu plânsul inimii) ia naştere adevărata linişte a inimii: din această linişte se naşte smerenia; smerenia îl face pe om sălaş al lui Dumnezeu“.

Cel care a ajuns să slujească lui Dumnezeu cu duhul părăseşte lucrările dinafară, părăseşte grija altor mijloace de a bineplăcea lui Dumnezeu ori le foloseşte puţin şi rar, când este deosebită nevoie. El este aruncat cu duhul său la picioarele Mântuitorului, ia aminte doar la cuvântul Lui, se vede pe sine ca pe o zidire a lui Dumnezeu, nu ca pe o fiinţă de sine stătătoare (Ps. 99, 3), se vede pe sine lucrat, iar pe Dumnezeu lucrător (In. 15, 1), se dă în întregime voii şi călăuzirii Mântuitorului. Este limpede că starea aceasta este adusă sufletului printr-o nevoinţă trupească mai mult sau mai puţin îndelungată. Nici Maria n-ar fi putut să şadă la picioarele Domnului şi să îşi tindă toată luarea-aminte spre învăţătura Lui, dacă Marta nu ar fi luat asupra sa grija ospătarii. Slujirea şi închinarea lui Dumnezeu în Duh şi în Adevăr sunt partea cea bună, sunt starea fericită care, începută din timpul vieţii pământeşti, nu va înceta, cum încetează nevointele trupeşti, odată cu încetarea vieţii pământeşti. Partea cea bună rămâne avut de nerăpit al sufletului în veşnicie, primeşte o nouă sporire în veşnicie. Partea cea bună nu se ia de la sufletul care a dobândit-o, rămâne pentru totdeauna un bun al lui.

Nevoinţă trupească este foarte adeseori furată de un neajuns foarte însemnat. Neajunsul cu pricina se întâmplă atunci când nevoitorul se nevoieşte fără dreaptă socotinţă, când pune prea mult preţ pe nevoinţă, când săvârşeşte nevointele trupeşti de dragul nevoinţelor trupeşti, cuprinzând în ele şi mărginind la ele în chip greşit toată vieţuirea sa, toată strădania sa de a bineplăcea lui Dumnezeu. Această nedreaptă preţuire a nevointei trupeşti este întotdeauna împreunată cu nesocotirea nevointei duhovniceşti, cu năzuinţa de a-i rupe de ea pe cei care se îndeletnicesc cu ea. Aşa s-a întâmplat cu Marta. Ea a socotit nedreaptă şi nemulţumitoare purtarea Mariei, iar pe a sa a văzut-o ca fiind mai preţioasă, mai vrednică de cinstire.

Domnul Cel Milostiv, fără a lepăda slujirea Martei, i-a arătat cu pogorământ că în slujirea ei sunt multe lucruri de prisos şi deşarte, că lucrarea Mariei este lucrarea de căpetenie. Prin aceasta, Domnul a curăţit nevointa Martei de semeaţă cugetare si a învătat-o a săvârşi cu smerenie slujirea trupească. Chiar aşa! Nevoinţă trupească neluminată încă de înţelegerea duhovnicească are întotdeauna în sine multe laturi de prisos şi deşarte. Cel ce se osteneşte în ea, chiar dacă pentru Dumnezeu se osteneşte, se osteneşte în omul cel vechi; pe ţarina lui cresc împreună cu grâul neghinele; el nu poate fi slobod de înrâurirea felului de a gândi şi a lucra al cugetării trupeşti. Cu toţii avem neapărată nevoie să dăm cuvenita luare-aminte poveţei date de către Domnul şi să săvârşim cu cea mai mare smerenie faptele noastre bune care se săvârşesc prin mijlocirea trupului, să le săvârşim ca nişte robi care sunt datori să împlinească voia Domnului lor şi care, din pricina neputinţei lor şi a vătămării lor de către păcat, nu pot să împlinească această voie aşa cum trebuie. Pentru cei ce se îndeletnicesc cu nevoinţă trupească e foarte de folos să ştie că este si altă nevoinţă, nevoinţă neasemuit mai înaltă, nevoinţă sufletească, nevoinţă adumbrită de către Harul Dumnezeiesc.

„Cel ce nu are lucrarea sufletească”, a zis Sfântul Isaac Sirul, „rămâne străin de darurile Duhului”, oricare ar fi nevointele lui trupeşti.

Marele dascăl al monahilor asemuie lucrarea trupească, aşa cum este ea în sine, când nu o însoţeşte lucrarea minţii, coapselor neroditoare si sanilor uscati – fiindca lucrarea trupeasca nu se poate apropia de intelegerea dumnezeiasca. Asta vedem si la Marta. Ea era asa prinsa in osteneala sa, asa incredintata de insemnatatea ei, ca n-a cerut de la Domnul sa randuiasca dupa placul Lui, ci a venit cu socotinta sa si cu randuiala sa, a cerut ca ele sa fie implinite.

De ce a randuit Sfanta Biserica sa se citeasca aceasta istorisire evanghelica in toate praznicile Maicii lui Dumnezeu? Fiindca Maica lui Dumnezeu a adus Dumnezeu-Omului cea mai inalta slujire trupeasca si cea mai inalta slujire a duhului, pazind toate graiurile Lui in inima sa (Lc. 2, 51), tot ce s-a intamplat cu El din copilaria Lui si tot ce Il privea, punandu-le in inima sa (Lc. 2, 19). Spre lamurire, la pericopa sunt adaugate, din urmatorul capitol al Evangheliei dupa Luca, glasuirea catre Domnul a unei oarecare femei ce ascultase invatatura Lui: fericit pantecele care te-a purtat si tatele care ai supt (Lc. 11, 27) si raspunsul Domnului: adevarat, fericiti cei ce asculta cuvantul lui Dumnezeu si-l pazesc pre el (Lc. 11, 28).

Iata raspunsul lui Dumnezeu la judecata omeneasca! Judecata omeneasca a socotit-o fericita pe Maica lui Dumnezeu doar pentru ca L-a nascut pe Dumnezeu-Omul: Dumnezeu-Omul vesteste vrednicia Maicii Sale, numindu-i fericiti cu osebire pe cei care asculta cuvantul lui Dumnezeu si-l pazesc. Or, Maica lui Dumnezeu a avut aceasta fericire mai mult decat toti oamenii, luand aminte la cuvintele Dumnezeu-Omului si pazindu-le cu o impreuna-simtire pe care n-a avut-o nici unul dintre oameni. Aici, impotriva judecatii omenesti, se da din nou intaietate slujirii duhului asupra slujirii trupesti.

Domnul Cel Milostiv cheama pe toti oamenii sa-I slujeasca. Slujirea Domnului, impreuna cu rastignirea omului celui vechi, cu lepadarea poftelor si socotintelor lui trupesti si pacatoase, isi are osteneala sa; ea are insa si mangaierea sa, mangaiere data de constiinta buna si de harul dumnezeiesc.

Jugul lui Hristos este bun si sarcina Lui este usoara (Mt. 11, 30). Cei ce doresc sa purceada la slujirea Domnului, cu scopul de a-L primi in casa sufletului lor si de a-L odihni cu odihna pe care a poruncit-o El, trebuie sa inceapa cu nevointa trupeasca, cu savarsirea poruncilor evanghelice prin mijlocirea faptelor trupesti. Sufletul nostru se afla in legatura cu trupul prin facere, iar in atarnare de el prin cadere. El este molipsit de bolile cele din pacate, de patimi, din pricina unor fapte trupesti; sunt nimicite din el patimile, sunt aduse in el obiceiurile bune, virtutile, tot prin mijlocirea unor fapte trupesti. Cel ce isi ingaduie sa lucreze sub stapanirea maniei este robit din pricina deprinderii nascute prin faptele patimii maniei; cel ce isi ingaduie sa lucreze sub insuflarea iubirii de castig este molipsit de patima iubirii de argint, a poftei de a avea tot mai mult, a zgârceniei.

In chip asemănător intră în suflet toate patimile, întemeindu-se pe făptuirea cea dinafară a omului. De aici se vede că este neapărată nevoie de nevointa trupească; avem neapărată nevoie de ea pentru a izgoni patimile prin faptele potrivnice pretenţiei patimilor; avem neapărată nevoie de ea pentru a sădi în inimă virtuţile aşa cum ne arată Evanghelia. Nevointa trupească săvârşită cu bună înţelegere, întemeiată pe cuvântul lui Dumnezeu, luminată de cuvântul lui Dumnezeu, săvârşeşte într-o măsură însemnată slobozirea omului de păcat, face din el într-o măsură însemnată un fiu iubit al virtuţii, un slujitor al lui Hristos. O astfel de nevoinţă trupească trezeşte în timpul cel mai scurt nevointa duhovnicească, ce are putere să aducă mântuirea.

Nevointa trupească rece sau înfierbântată, străină de cea sufletească, străină de înţelegerea duhovnicească pe care o cere cuvântul lui Dumnezeu şi care trebuie să fie sufletul nevoinţei trupeşti, este pierzătoare. Ea duce în părerea de sine, în dispreţuirea şi osândirea aproapelui, duce în amăgire de sine, dă chip fariseului lăuntric, înstrăinează de Dumnezeu, întovărăşeşte cu satana.

Când harul lui Dumnezeu îl adumbreşte din belşug pe nevoitor, în acesta se descoperă îmbelşugată nevoinţă duhovnicească, ce duce la desăvârşirea creştinească. Atunci i se descoperă sufletului păcătoşenia lui, ce până atunci se ascundea de el! Atunci e luată de pe ochii lui vălul şi i se înfăţişează necuprinsa, măreaţa veşnicie, ce până atunci se ascundea de el!

Atunci îi devine apropiat ceasul morţii, care mai înainte vreme era undeva departe, şi stă chiar înaintea sufletului, înaintea ochilor lui! Atunci viaţa pământească, care mai înainte vreme părea nesfârşită, se scurtează cum omul nici nu şi-ar fi închipuit: viaţa care s-a scurs ajunge ca visul nopţii ce a trecut! Restul alergării acestei vieţi se adună într-un singur ceas dinaintea morţii! Atunci apar din adâncul sufletului tânguiri de care înainte nu ştia! Apare plâns pe care înainte nu-l simţea!

Apare prinos de rugăciune cum înainte n-aducea! Apar rugăciunea şi plânsul chiar în adâncul sufletului, sunt rostite de minte şi de inimă întru muţenia gurii, sunt înălţate către cer, îl aruncă pe rugător la picioarele Mântuitorului, îl ţin la picioarele Mântuitorului: întru mărturisirea păcătoşeniei sale si a nesfârşitei măriri a lui Dumnezeu, sufletul intră în desăvârşire, este dus în desăvârşire de către dreapta Atotbunului Dumnezeu, Care l-a zidit pe om şi Care îl şi zideşte a doua oară.

Binecuvântează, suflete al meu, pre Domnul… Cel ce curăţă toate fărădelegile tale, Cel ce vindecă toate bolile tale, Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta, Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări. Innoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale (Ps. 102, 2-5)


Sfantul Ignatie Briancianinov
Predici, Editura Sophia, Bucuresti, 2008

.

20 Noiembrie 2014

Vizualizari: 3621

Voteaza:

Despre nevointele trupesti si sufletesti 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE