Despre rugaciune si increderea in voia lui Dumnezeu

Despre rugaciune si increderea in voia lui Dumnezeu Mareste imaginea.

Despre rugaciune si increderea in voia lui Dumnezeu
(Evanghelia dupa Marcu, Capitolul 14, versetele 26-42)

Cina cea de Taina, Cina pascala a Mantuitorului cu ucenicii, s-a incheiat prin cantarea psalmilor lui David randuiti pentru acest prilej, dupa care s-au dus cu totii pe Muntele Maslinilor, ce se afla aproape de oras. Venea sfarsitul nevointei mesianice a Domnului, si El, stiind asta, ii previne cat se poate de clar pe ucenici ca tocmai in acea noapte va fi vandut, iar ei se vor sminti de El si se vor risipi. Insusi gandul ca L-ar putea trada pe dragul lor invatator si ca L-ar putea parasi in clipa grea si primejdioasa ii tulbura pana in adancul sufletului, si se grabesc cu nemultumire sa respinga aceasta banuiala, fagaduind ca mai degraba vor muri decat sa se lepede de El. Vai! Trista realitate avea sa arate, in cel mai scurt timp, toata desertaciunea acestor promisiuni pline de incredere in sine.

Ajungand Ia poalele Muntelui Maslinilor si trecand paraul Chedronului, Domnul a intrat impreuna cu ucenicii in Gradina Ghetsimani. Era un loc singuratic, un coltisor linistit si modest, unde Mantuitorului ii placea sa ramana ca sa Se roage si sa vorbeasca de Ia suflet la suflet cu ucenicii. Nu este de mirare ca S-a dus tocmai acolo. Inaintea cumplitei clipe a mortii ce se apropia, inaintea momentului hotarator al vietii Sale si slujirii Sale, trebuia neaparat sa Se intareasca cu duhul, sa isi adune toate puterile sufletesti, iar asta se putea face numai prin rugaciune, prin unirea mistica cu Vesnicul Tata Ceresc. De-a lungul intregii Sale vieti pamantesti, El a luat putere intaritoare prin aceasta rugaciune catre Tatal. El a trait intotdeauna in Tatal, a facut voia Lui, a implinit insarcinarile Lui. E cat se poate de firesc ca si acum, in clipa grea a mahnirii si zbuciumului dinaintea mortii, sa caute in El reazem si intarire, Gradina Ghetsimani, ce se afla departe de forfoteala orasului, era cel mai potrivit loc pentru ultima rugaciune a Domnului.

Intrand in gradina, i-a lasat pe ucenicii Sai Ia intrare, luand cu Sine doar trei dintre ei, cei mai apropiati si mai iubiti: pe Petru, pe Iacov si pe loan, care fusesera candva martori ai slavitei Sale Schimbari la Fata. Pe ei Se putea bizui. Credinta lor in Mantuitorul era mai tare decat a celorlalti, si pe ei nu I-a smintit fireasca slabiciune omeneasca a iubitului lor Invatator atunci cand El, presimtind cumplitele patimiri ce se apropiau, a inceput sa Se infricoseze si sa Se mahneasca.

Intristat este sufletul Meu pana la moarte. Ramaneti aici si privegheati”, le-a zis El. Si mergand putin mai inainte, a cazut cu fata la pamant si Se ruga, ca, de este cu putinta, sa treaca de la El ceasul acela. Si zicea: „Ava Parinte, toate sunt Tie cu putinta. Departeaza paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voiesti Tu” (34-36).

Ce traia in clipele acelea Mantuitorul, de ce Se infricosa si Se mahnea? De ce era intristat pana la moarte sufletul Lui?

Fara indoiala ca I se infatisa privelistea cumplitelor suferinte care se apropiau... Golgota... crucea... moartea chinuitoare...

Si totusi, nici macar aceasta priveliste intunecata nu avea cum sa tulbure si sa apese atat de mult sufletul Celui ce toata viata Se pregatise pentru moarte ca pentru momentul de incheiere al slujirii Sale si vedea in aceasta moarte chezasia viitoarei biruinte. Fara indoiala ca inca ceva Il mai tulbura pe Mantuitorul, starnindu-I in suflet intristare si zbucium.

Pentru a intelege cauza ascunsa a acestor suferinte sufletesti, trebuie neaparat sa ne amintim ca Domnul a luat asupra Sa toate pacatele omenirii. Cu cat e mai inalt si mai curat sufletul omenesc, cu atat resimte mai chinuitor orice pacat de care isi da seama. Aceste chinuri provocate de constiinta pacatului sunt uneori insuportabile pana si pentru noi. Si atunci, cum trebuie sa fi fost chinul si intristarea sufletului drept, fara de pacat, al Dumnezeu-Omului, care a luat asupra Sa nu un singur pacat oarecare, ci toata marea fara sfarsit a raului adunat in istoria omenirii! Toate faradelegile trecutului, prezentului si viitorului, cu toata cruzimea lor de necrezut, cu toata murdaria poftei trupesti, cu toata josnicia minciunii si tradarii, toata marsavia viciului, tot ce a intinat vreodata ungherele cele mai ascunse ale pamantului multpatimitor: toate acestea erau traite atunci de Mantuitorul cu un dezgust si o groaza de o putere infricosatoare si cu o intristare de negrait pentru omul cazut. Intristat este sufletul Meu pana la moarte, a spus El, si aceasta intristare era atotcuprinzatoare si nemasurat de adanca, asa incat nici macar ucenicii cei mai de incredere nu au putut s-o inteleaga si s-o incapa. Paharul din Ghetsimani, cu privire la care S-a rugat Domnul si pe care l-a dat Tatal Fiului Sau, era „paharul tuturor faradelegilor savarsite de catre noi si al tuturor pedepselor pregatite noua, care ar fi inecat intreaga lume daca El Insusi nu l-ar fi primit, nu l-ar fi tinut, nu l-ar fi baut pana la fund... Toate aceste suvoaie ale faradelegii s-au unit pentru Iisus in paharul cel unul al intristarii si patimirilor...” (Sfantul Filaret, mitropolitul Moscovei). El a luat asupra-si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a impovarat... a fost strapuns pentru pacatele noastre si zdrobit pentru faradelegile noastre (Is. 53, 4-5). Fara indoiala ca aceasta a fost prima si poate cea mai insemnata pricina a intristarii de moarte prin care a trecut Mantuitorul in Ghetsimani.

Pe langa asta, avem temei sa credem ca in acea clipa, cand Domnul Iisus avea neaparata nevoie de o deplina liniste a duhului si de toata neclintirea pentru a nu ceda slabiciunii omenesti si a nu da inapoi cu groaza in fata ultimului pas, ce trebuia sa incununeze intreaga nevointa a vietii Sale patimitoare, in acea clipa toate puterile iadului s-au ridicat impotriva Lui, straduindu-se sa-L abata din calea Sa, cea dinainte hotarata in dumnezeiescul Sfat dinainte de veci, si sa-L sileasca sa renunte la acest ultim pas. A fost un moment de ispita nemarginit de grea si primejdioasa, ultima lupta a Mantuitorului cu satana - lupta launtrica, nevazuta, purtata in ascunzisurile sufletului, dar infricosatoare in incordarea sa.

„Nebunule, soptea, pesemne, glasul viclean al ispititorului, ce vrei Tu sa faci si ce hotarare este aceasta? Intelegi toata grozavia a ceea ce Te asteapta, Ti-ai cantarit puterile? Iti inchipui limpede patimirile la care mergi, puterea lor neomeneasca, durerea si chinul lor de neindurat? Este usor sa Te gandesti la ele atunci cand totul este in viitor, in gand, in inchipuire, dar sa Ie simti cu adevarat!.. Iti dai seama ce inseamna asta?

Iata ca Te inconjoara ca pe un talhar soldatii si slujitorii grosolani ai sinedriului, cu sabii si cu lanci. Te inhata si Te leaga, si pentru prima data vei simti durerea legaturilor stranse, ce intra in carne, carceii nesuferiti din madularele amortite si intepenite, pe care nu le poti intinde dupa placul inimii. Prin gloata care huiduie si batjocoreste, esti dus la judecata ca un raufacator prins noaptea la locul faptei.

Iata ca esti adus inaintea judecatii arhieresti, inaintea judecatii mincinosilor si calcatorilor de juramant, care au uitat demult ce este dreptatea. Ce treaba au ei cu dreptatea? In inima lor este numai rautate si razbunare! In jur nu vei vedea nici o fata prietenoasa, nici un zambet datator de imbarbatare, nici o privire milostiva! Pe aceste fete incruntate, pline de rautate, e dinainte scrisa osanda Ta la moarte, si atunci cand martorii mincinosi Te vor improsca cu noroiul clevetirii si invinuirilor mincinoase, vei fi silit sa taci, fiindca oricum nici un cuvant al Tau nu va fi crezut, fiindca ei n-au nevoie sa fii indreptatit, ci au nevoie de moartea Ta. Ei stiu prea bine ca ceea ce fac se numeste nu judecata, ci omor al unui om nevinovat si ca ei nu sunt judecatori, ci talhari care se ascund ca niste fricosi sub infatisarea judecatorilor, dar temandu-se de popor si de carmuire doresc sa dea omorului planuit chipul unei judecati legiuite. Pentru ei sunt ingaduite si bune toate cate slujesc atingerii scopurilor lor marsave!

Dar aceasta gloata de slugi lingusitoare, ce nu inteleg deloc ce se petrece si cauta doar prilejul de a face placul stapanilor! Ele stiu doar ca a fost dat in stapanirea lor un om lipsit de aparare, care e neplacut stapanilor lor, si ca orice cruzime, orice iesire plina de rautate, cat de neomenoasa ar fi, daca e indreptata impotriva Lui va ramane nepedepsita si poate doar starni zambetul multumit al stapanilor. Si se dezlantuie instinctele crude, incep bataile. Iata ca o mana grea, cruda, se abate cu sete asupra fetei Tale; durerea si puterea loviturii Te zapacesc. Iar dupa aceea vin noi lovituri, tot mai puternice, tot mai dureroase.

Ei devin tot mai salbatici, se imbata tot mai mult de propria cruzime, care nu intampina nici o impotrivire, si infatisarea patimitorului lipsit de aparare, care indura in tacere, bland, fara imputare bataile si batjocurile lor, nu face decat sa le starneasca si mai mult turbarea. Ei Te scuipa in fata, Iti acopera ochii si, lovindu-Te peste obraz, intreaba cu zeflemea rautacioasa: «Ghiceste, cine Te-a lovit?»

Uita-Te mai departe: asupra Ta se savarseste o noua judecata – judecata prefectului roman. Da, judecata Romei este vestita pentru respectul fata de legi, insa acest respect fata de legi nu este pentru Tine. Cum pot fi respectate legile, cum se poate face judecata dreapta in aceasta mare de oameni turbati, in acest vifor de inversunare oarba, necugetata?! Uita-Te la aceste fete intaratate, nadusite de zaduf si inghesuiala, la acesti ochi iesiti din orbite, arzand de ura, in care nu a mai ramas nici gandire, nici simtamant omenesc, ci numai rautate nebuneasca. Uita-Te la aceasta padure de maini ridicate, cu degetele incarligate, ce par a fi gata sa Te apuce de gat si sa Te sugrume, la aceste boturi deschise, din care ies racnete ragusite. Auzi ragetele acestea, urletele acestea? Auzi ce striga? «Rastigneste-L, rastigneste-L!» Si acestia sunt cei care nu demult iti strigau cu entuziasm: «Osana!» Ce s-a intamplat cu ei? De unde aceasta ura, aceasta rautate turbata?! Pentru ce? Ce rau le-ai facut? Pentru ce fapta buna Te-au urat cu atata inversunare si cer sangele Tau?

Ura este intotdeauna greu de indurat pentru un suflet simtitor, pentru o inima iubitoare – insa o ura ca aceasta, ura fara pricina, care nu poate fi potolita prin nici un fel de indreptatiri, prin nici un fel de puteri ale blandetii, smereniei si iubirii, o asemenea ura este cumplita. Iar cand de ea se aprind oameni carora le-ai facut bine, oameni pentru care ai lost gata sa Iti pui sufletul, atunci devine aproape cu neputinta de indurat.

Si iata, vestita judecata romana, ce se mandreste cu respectul fata de legi, dupa cateva jalnice incercari de a salva macar cat de cat aparentele si de a-si pastra macar demnitatea exterioara, da inapoi in chip rusinos in fata acestor strigate turbate, acestor amenintari, acestei inversunari. Esti osandit la biciuire. Stii Tu ce inseamna aceasta biciuire? Ai vazui vreodata biciul roman cu bucati de os si gheare de fier, cu care sunt pedepsiti raufacatorii ? Fiecare lovitura despica pielea si smulge bucati de carne vie, lasand in urma rani adanci, care nu se vindeca toata viata.

Dar chinuitorii Tai nu se multumesc cu atat. Ei sporesc cruzimea chinului prin batjocuri. Te imbraca intr-o haina veche si rupta ce trebuia sa inchipuie purpura imparateasca, fiindca in ochii lor esti un impostor care s-a declarat imparat al iudeilor. In loc de sceptru Iti pun in maini o simpla trestie iar in loc de coroana imparateasca Iti asaza pe cap o cununa din spini si Ti se inchina: «Bucura-te, imparatul iudeilor! – si in acelasi timp Te lovesc peste cununa de spini, drept care zecile de varfuri ascutite se infig in trupul Tau si peste fata Iti curg siroaie subtiri de sange fierbinte!

In cele din urma vine osanda revoltatoare, nedreapta: «Sa fie rastignit!» Dupa toate aceste chinuri, in spate Iti este pusa crucea grea pe care se va savarsi executia Ta. Garbovit, poticnindu-Te si cazand sub aceasta povara peste puteri trebuie sa o duci pe strazile prafuite, prin mijlocul gloatei care ranjeste cu rautate, pana la locul mortii Tale.

Iata si sfarsitul... Chinuitor, apasator, de neindurat. Moartea de ocara prin rastignire, careia ii sunt supusi robii si a carei suferinta nici nu Ti-o poti inchipui. Durerea ascutita pe care o pricinuiesc piroanele infipte in cele mai simtitoare locuri ale mainilor si picioarelor; durerile din muschii si vinele care se rup sub greutatea trupului ce atarna de ele; durerea arzatoare a cumplitelor rani inflamate, din care parca s-ar revarsa foc in trup... Nu, nu poti sa-Ti inchipui toate acestea... Nu poti sa-Ti inchipui nici nesuferita durere surda, ce Te secatuieste, din jurul inimii, carceii din madularele pironite, setea arzatoare dinaintea mortii!..

Gandeste-Te: unde Te duci si ce Te-ai hotarat sa faci? Iti ajung puterile ca sa rabzi toate acestea pana la capat? Daca nu-ti ajung? Cu ce rusine Iti vei acoperi lucrarea daca in ultima clipa Te vei clinti din hotararea Ta, Te vei lasa biruit de slabiciunea omeneasca si vei trada scopul pentru care ai trait si caruia i-ai slujit! Si ce dreptate vor avea slabii Tai ucenici sa se indoiasca de Invatatorul lor si sa fuga de la El care incotro la prima incercare grea! Si atunci, nu ar fi mai bine sa Te lasi dinainte pagubas, sau nici macar sa nu Te lasi pagubas, ci doar sa abati putin, sa Te feresti de chinuri – sa Te feresti din prevedere, din chibzuinta, din dorinta de a aduce folos lucrarii Tale?

Si pentru cine sa patimesti? Pe cine vrei Tu sa mantuiesti? Pe oamenii acestia indraciti, care Te-au osandit la rastignire? Pe mincinosii acestia, pe calcatorii acestia de juramant, care au grait clevetiri impotriva Ta? Pe acesti nebuni plini de rautate, care Te-au urat pentru simpul fapt ca propovaduiesti dragostea? Dar merita ei aceasta? Oare merita ei macar o singura picatura de sange nevinovat, macar un singur suspin smuls din pieptul unui om care sufera pentru ei? Nu... Nu merita asa ceva, si sa nu astepti de la ei recunostinta. Lasa-i in pace! Lasa aceasta turma de porci indracita! Oricum este totuna, nu pot fi mantuiti... Mai degraba s-ar arunca intr-o prapastie, la pierzare sigura, dar dupa Tine nu vor merge...

Vei spune: «Nu sunt toti asa!» Ba toti sunt asa! Tot neamul omenesc este asa. Pana si ucenicii Tai iubiti! Du-te si uita-Te la ei, vezi ce fac si cum indeplinesc rugamintea Ta de a priveghea impreuna cu Tine! Ei stiu ca acum Iti este nespus de greu si ca ai atata nevoie de sprijinul lor, de rugaciunea lor, de compasiunea lor! Dar du-Te si uita-Te la ei, sa vezi cum privegheaza si cum se roaga pentru Tine!”

Iar Mantuitorul S-a sculat si, cu mersul incet al omului istovit de chinuri, S-a dus la ucenici. Dumnezeule mare! Ispititorul are dreptate. Da, ucenicii dorm adanc – dorm intr-o clipa atat de groaznica!..

Simone, se aude glasul lin si trist in care rasuna un repros bland, dormi? N-ai avut tarie ca sa veghezi un ceas? Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita, caci duhul este osarduitor, dar trupul neputincios.

Si Domnul S-a dus iarasi sa Se roage, iar Si-a plecat genunchii, si iarasi a rasunat glasul ispititorului.

„I-ai vazut acum?.. Si acestia sunt cei mai buni, cei mai alesi, cei mai devotati... Doar gandeste-Te: pot continua lucrarea Ta oamenii acestia slabi si fricosi, care nici macar intr-o asemenea clipa hotaratoare nu-s in stare sa faca fata unei simple picoteli? Ce urmasi pot sa-Ti fie ei? Ramasa pe mana lor, in ce se va preschimba lucrarea Ta si ce vor face din ea? Pentru asa ceva este nevoie de eroism, de barbatie neclintita, de hotararea deplina de a merge pana la capat, chiar daca asta inseamna chinuri si moarte! Iar daca pana si puterile Tale de a face asta se afla sub semnul indoielii, cu privire la adormitii acestia nici nu mai este cazul sa Te indoiesti. Ei nu vor indura povara slujirii puse asupra lor, si daca nu Te vor trada ca niste fricosi de la primele ciocniri cu vrajmasia lumii, fara indoiala ca vor face in propovaduirea lor atatea concesii lase, incat nu-Ti vei mai recunoaste ideile, nu-Ti vei mai recunoaste invatatura... Iar despre ceilalti oameni, despre masa omenirii, ce sa mai vorbim: acestia pur si simplu nu Te vor intelege... Vor prinde cateva fraze de-ale Tale razlete, neobisnuite ca inteles, vor tine minte cateva parabole frumoase, o sa le tina o vreme ca pe un talisman magic, in stare sa schimbe in bine viata, dar sa traiasca potrivit poruncilor Tale nici prin cap nu o sa le treaca, deoarece este greu... Iar cand vor vedea ca simpla declamare a adevarurilor crestine nu poate sa le aduca Raiul pe pamant (neaparat pe pamant!), o sa se lepede de Tine si o sa declare crestinismul un esec... Intelege ca printre asemenea urmatori, printre oamenii slabi ai acestui veac, lucrarea Ta este cu neputinta, si chiar daca vei reusi sa strabati pana la capat calea crucii, ei nu Te vor putea urma, se vor istovi, nu vor putea tine piept in lupta si vor trada... Nu este pentru ei calea Ta, calea ingusta a patimirilor si necazului!

Uita-Te: esti singur de tot! Nu este nimeni in urma Ta! Ucenicii Tai dorm linistiti si se odihnesc... In lumea vrajmasa se aduna furtuna impotriva Ta... Esti parasit de toti, chiar si de Tatal Tau! Cerul s-a inchis inaintea Ta, si tot iadul e impotriva Ta! Opreste-Te, nebunule! Te duci la pieire sigura, la o pieire fara folos, fara scop, de care n-are nevoie nimeni!

Da, n-are nevoie nimeni!.. Ai gresit, ai ales o cale nepotrivita! La patimiri, la ocara in numele bunatatilor indoielnice ale veacului viitor nu o sa mearga nimeni. Cine are nevoie de asa ceva? Nimeni nu vrea sa sufere. Oamenii nu vor decat placeri. In cununa Ta de patimitor vei ramane, negresit, singur, si nimeni nu Te va numi indrumator al sau! Gandeste-Te: ce rost are nevointa Ta? Tie Iti trebuie ca oamenii sa vina dupa Tine, altfel cum ai putea sa-i mantuiesti?

Tii minte ca Ti-am aratat candva alte cai? Dar le-ai respins cu nechibzuinta. Ti-am aratat calea bunatatilor pamantesti, calea gloriei, calea puterii... Ehei, atunci s-ar fi luat dupa Tine atatia oameni! Ti-aduci aminte? Sigur ca n-ai uitat... Nu puteai sa uiti. Gandul acesta Te-a urmarit intotdeauna, otravind cu veninul amar al indoielilor viata Ta si slujirea Ta. Spune si Tu acum, n-am avut eu dreptate? Numara-i pe ceicare Te urmeaza sincer, care vor merge dupa Tine peste tot. Oare sunt multi Ia numar? Si n-ai nici un temei sa crezi ca in continuare, dupa moartea Ta, o sa stea altfel lucrurile! Crede-ma, vor fi ai Tai numai o mana de entuziasti zanatici, la fel ca Tine. Si merita sa Iti dai viata pentru asta? Pentru aceasta mana de oameni ?..

O idee atat de mare, si un rezultat atat de neinsemnat. Ce nereusita! Si asta numai pentru ca n-ai ascultat de mine si ai ales calea gresita!

Totusi, ai timp sa indrepti lucrurile: lasa-Te pagubas de patimiri! Patimirile nu dau rezultate, patimirile nu vor aduce nici un folos real pentru Tine si pentru oameni! O fi un lucru nobil, dar cine si de ce ar avea nevoie de asa ceva? Renunta la toate astea, nechibzuitule! N-ai decat sa doresti, si douasprezece legiuni de ingeri Te vor pazi si Te vor feri de toata primejdia! Si atunci, de ce nu Te-ai folosi de asta?

Si, principalul, nu ai neaparata nevoie de patimiri! Daca ar veni asupra Ta cu neinduplecarea ursitei, cu puterea neabatuta a ceva ce nu depinde de Tine, de care nu poti si n-ai unde sa Te ascunzi, atunci, bineinteles, n-ar mai ramane altceva de facut decat sa le primesti ca pe o cruce cu neputinta de ocolit, sa recunosti in ele voia Tatalui si sa Te pleci cu supunere inaintea acestei voi... Dar Tu nici macar nu stii sigur daca aceasta este voia Tatalui, fiindca mergi Ia moarte de bunavoie! Este voia Ta, alegerea Ta, si cine stie daca Tatal nu va respinge jertfa Ta inutila, daca nu Te va parasi pentru ca provoci cu atata infumurare soarta!

Asadar, razgandeste-Te... inca ai timp: ascunde-Te! Nu trebuie sa Te aperi, nu trebuie sa Te lupti. Pur si simplu ascunde-Te, pleaca din acest loc... Tatal Tau nu Te va condamna fiindca ai ascultat de glasul intelepciunii! Pleaca din Ierusalim, pleaca din Iudeea, si o sa mai traiesti multi ani de acum inainte, spre folosul marii Tale lucrari si spre binecuvantarea oamenilor. Ei au nevoie de Tine si nu trebuie sa-i parasesti! Ascunde-Te acum, si o sa-i mai inveti, o sa-i mai vindeci, o sa-i mai odihnesti mult timp pe cei osteniti si impovarati, o sa aduci lumina si fericire in viata lor grea si lipsita de bucurie... Ascunde-Te, pleaca! Insa grabeste-Te, pentru ca acest loc e cunoscut de tradator, si gloata slugilor arhieresti vine deja incoace ca sa Te prinda. Daca mai taraganezi cateva minute, va ii prea tarziu!..”

Asa soptea ispititorul, si Mantuitorul Se ruga in intristare de moarte, in chinul insuportabil al indoielilor si sovaielilor!

Parintele Meu, daca nu este cu putinta sa treaca acest pahar, ca sa nu-l beau, faca-se voia Ta (Mt. 26, 42).

Cu cat mai grea si mai incordata era lupta launtrica, cu atat mai inflacarata era rugaciunea Lui, si sudoarea Lui, care cadea pe pamant, era ca picurii de sange.

Si rugaciunea fierbinte a savarsit lucrarea sa minunata: I s-a aratat un inger din Cer si L-a intarit. S-au risipit norii indoielilor, s-a terminat cu nehotararea, a incetat chinul de nedescris al sovaielilor. Nadejdea in ajutorul Tatalui nu a inselat. O cale dreapta si limpede se intindea inaintea ochilor, si Mantuitorul a apucat pe ea cu pas sigur. El stia de acum ca alta cale nu-i, ca singura cale sigura, care duce la tinta, este calea crucii si a patimirilor. Stia si ca aceasta e voia Tatalui si ca nu ispiteste soarta nadajduind in Sine, ci implineste datoria ascultarii de Fiu.

Alegerea caii s-a lamurit definitiv. In constiinta omeneasca a Domnului s-a faurit hotararea ultima, neclintita. S-a savarsit un mare moment in lucrarea mantuirii noastre.

Atunci cand Domnul vine pentru a treia oara la ucenicii adormiti, in cuvintele Lui se simte deja convingerea linistita si hotararea libera de indoieli.

E gata! A sosit ceasul. lata Fiul Omului este dat in mainile pacatosilor. Sculati-va sa mergem. Iata, cel care M-a vandut s-a apropiat (41-42).

Si a iesit senin, linistit, in intampinarea tradatorului, care a aparut in gradina cu o multime de ostasi si de slugi ale arhiereilor. Din acel moment nu mai cunoaste sovaiala. Pana la capat se vede numai credinta linistita si neclintita in dreptatea lucrarii Sale si in necesitatea caii crucii, sfintite de voia Tatalui.

In toata aceasta istorie a ispitei din Ghetsimani este cuprinsa o mare lectie pentru noi. Cand trebuie sa luam in viata o hotarare importanta, de care poate depinde tot viitorul nostru, cand mintea slaba se straduie in zadar sa prevada toate intamplarile neprevazute de pe calea care ne asteapta si sa cantareasca toate argumentele pro si contra unei alegeri sau alteia, cand vointa sovaie neajutorata intre o hotarare si alta, necutezand sa se opreasca asupra vreuneia, nu este mijloc mai bun decat rugaciunea pentru a curma aceasta suferinta a indoielilor si a sovaielilor. Stim acum mijlocul acesta, stim eficacitatea lui, fiindca la el recurgea intotdeauna Mantuitorul in clipele importante, hotaratoare, ale vietii Sale. Cand a trebuit sa aleaga ucenici pentru a le incredinta continuarea lucrarii Sale, a iesit la munte ca sa Se roage si a petrecut noaptea in rugaciune catre Dumnezeu, si cand s-a facut ziua, a chemat la Sine pe ucenicii Sai si a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli (Lc. 6, 12-13).

La fel faceau toti dreptii Vechiului Testament, toti slujitorii adevarati ai Domnului Celui Viu, toti oamenii mari din istoria sfanta. Inaintea fiecarui pas important sau hotarari importante din viata lor, ei se rugau fierbinte lui Dum nezeu si, fara indoiala, tocmai de aceea aveau atata spor in toate intreprinderile lor, tocmai de aceea le reuseau fapte mari, care pareau de necrezut, si lucrarea lor era atat de folositoare pentru popor.

Atunci cand capeteniile lui Israel au venit la Samuel in Rama si l-au rugat sa le puna rege ca sa ii judece, Samuel s-a rugat Domnului, si i-a zis Domnul lui Samuel: Asculta glasul poporului in toate cate iti graieste... dar sa le spui si sa le arati drepturile regelui care va domni peste ei... Asculta glasul lor si pune-le rege! (I Regi 5, 7, 9, 22). Si a implinit Samuel porunca Domnului, pe care a primit-o la rugaciune, si l-a pus rege peste Israel pe Saul, fiul lui Chis. Regele Proroc David aproape pentru toate problemele din viata sa cerea dezlegare si luminare prin rugaciune, si de obicei Domnul ii raspundea, aratandu-i calea cea dreapta.

Daca au auzit fiistenii ca David a fost uns rege peste Israel, s-au ridicat filistenii cu totii sa caute pe David... au venit si s-au asezat in valea Refaim. Si a intrebat David pe Domnul, zicand: „Sa ma duc oare impotriva filistenilor? Ii vei da Tu, oare, in mainile mele?” „Du-te, a zis Domnul catre David, caci Eu voi da pe filisteni in mainile tale!” Atunci s-a dus David la Baal-Peratim si i-a lovit acolo si a zis David: „Domnul a maturat pe vrajmasii mei dinaintea mea, ca si cum i-ar fi luat apa” (II Regi 5, 17-20).

Pregatindu-se de cea mai mare lucrare a vietii sale, cladirea Templului Domnului din Ierusalim, el aduna stocuri uriase de aur, argint si alte metale, ia de la supusii sai dare pentru cladirea Templului, si cand aceasta dare starneste in Israel avant religios si o mare osardie pentru lucrarea lui Dumnezeu, David se roaga iarasi cu caldura: „Doamne, Dumnezeul lui Avraam si al lui Isaac si al lui Iacov, parintii nostri, pazeste acestea in veci, aceasta aplecare a gandurilor inimii poporului Tau si indreapta inimile lor catre Tine, iar lui Solomon, fiul meu, daruieste-i inima dreapta ca sa pazeasca poruncile Tale, descoperirile Tale si legile Tale si sa implineasca toate acestea si sa inalte cladirea pentru care am facut pregatire”... Apoi au adus Domnului jertfe si au inaltat arderi de tot Domnului, a doua zi dupa aceasta: o mie de miei, o mie de berbeci si o mie de vitei cu turnarile lor, si o multime de jertfe de la tot Israelul” (I Cron. 29, 18-19, 21).

Foarte multi psalmi ai lui David au fost scrisi de el in clipe grele sau critice ale vietii si nu reprezinta altceva decat rugaciuni prin care el cere de la Dumnezeu ajutor, luminare, povatuire.

Arata-mi, Doamne, calea pe care voi merge, ca la Tine am ridicat sufletul meu: dupa cat se vede, aceasta rugaciune era intotdeauna pe buzele Regelui Psalmist. De aceea au fost mari si reusite faptele lui.

Atunci cand Neemia, aflandu-se in robia regelui Artaxerxe, a planuit sa refaca zidurile ruinate ale Ierusalimului, in primul rand s-a rugat lui Dumnezeu: Doamne, Dumnezeule al cerurilor, Dumnezeul cel mare si infricosator, Care pazesti legamantul Tau si esti milostiv cu cei ce Te iubesc si pazesc poruncile Tale!.. Rogu-Te dar, o, Doamne, sa fie urechile Tale cu luare-aminte la rugaciunea robului Tau si la rugaciunea robilor Tai, carora le place sa se teama de numele Tau, si ajuta robului Tau acum si-i da sa dobandeasca mila la omul acesta (Neem. 1, 5, 11). Si Domnul a ascultat rugaciunea fierbinte, lucru despre care Neemia povesteste astfel:

Eu eram paharnicul regelui. In luna Nisan, in anul al douazecilea al regelui Artaxerxe, avand vinul in seama mea, am luat vin si am dat regelui si niciodata, mi se pare, nu m-am aratat trist inaintea lui. Dar regele mi-a zis: „De ce este trista fata ta? De bolnav, nu esti bolnav! Se vede ca ai vreo intristare la inima!” Si m-am speriat strasnic si am raspuns regelui: „In veci sa traiasca regele! Cum sa nu fie trista fata mea, cand cetatea, casa mormintelor parintilor mei, este pustiita si portile ei arse cu foc!” „Si ce doresti tu?” – a intrebat regele. Eu insa, dupa ce m-am rugat Dumnezeului ceresc, am zis catre rege: „Daca binevoieste regele si daca are robul tau trecere la tine, atunci trimite-ma in Iuda, la cetatea unde sunt mormintele parintilor mei, ca sa o zidesc." Iar regele si regina, care sedea langa el, mi-au zis: „Cat timp are sa dureze calatoria ta, si cand ai sa te intorci?” Si dupa ce am aratat cat timp am sa lipsesc, regele a binevoit sa ma trimita in Iuda. La plecare insa am zis catre rege: „De binevoieste regele, sa-mi dea scrisori catre guvernatorii de peste fluviu, ca sa-mi dea drumul sa pot ajunge in Iuda, precum si o scrisoare catre Asaf pazitorul padurilor regelui, ca sa-mi dea lemn pentru portile cetatii, cele dinspre templul Domnului, si pentru zidul cetatii si pentru casa mea de locuit.” Si mi-a dat regele scrisori, pentru ca mana binefacatoare a Dumnezeului meu era peste mine (Neem. 1, 11; 2, 1-8).

Multe greutati a intampinat Neemia la rezidirea Ierusalimului, insa de fiecare data rugaciunea i-a intarit pe ziditori, si piedicile au fost invinse. Zidul a fost ispravit in ziua a douazeci si cincea a lunii Elul, adica in cincizeci si doua de zile, istoriseste Neemia, si cand au auzit de aceasta toti dusmanii nostri si au vazut aceasta toate popoarele cele dimprejurul nostru, s-au smerit foarte mult si au cunoscut ca acest lucru a fost facut de Dumnezeul nostru (Neem. 6, 15-16).

Biblia povesteste despre doua eroine ce si-au salvat poporul de la robie si macel. Amandouã si-au inceput nevointa rugandu-se. Una dintre ele locuia in orasul Betulia: vaduva Iudita, care l-a omorat pe Olofern, capetenia ostirilor asiriene, izbavind orasul natal de asediu si pustiire. Atunci cand asirienii ce asediau cetatea au pus mana pe izvoarele de unde se aproviziona cu apa Betulia, pe locuitori ii pastea pieirea. Atunci, Iudita s-a hotarat sa scape orasul. Facandu-si planul, mai intai s-a rugat lui Dumnezeu. Iudita a cazut cu fata la pamant si si-a presarat cenusa pe cap si si-a lepadat sacul cu care era incinsa. Si in seara aceea se aducea la Ierusalim, la templul lui Dumnezeu, jertfa de tamaie. Atunci a strigat Iudita cu glas mare si a zis catre Domnul: „Doamne Dumnezeul parintelui meu Simeon, caruia i-ai dat sabia in mana, ca sa se razbune pe cei de neam strain care au dezvelit pantecele fecioarei spre intinare si au acoperit coapsele ei spre rusine si sanul l-au pangarit spre ocara. Tu ai zis: «Aceasta nu va fi!», dar ei au facut-o... Iata, ostirea asirienilor este numeroasa si ei se mandresc cu cai si calareti si se trufesc cu bratul vanjos al pedestrasilor, si isi pun nadejdea lor in scut, in lance, in arc si in prastie si nu stiu ca Tu esti Domnul Care pune capat razboaielor. Domnul este numele Tau! Sfarama cu puterea Ta silnicia lor si in mania Ta darama taria lor, caci ei si-au pus de gand sa pangareasca locurile Tale sfinte si sa intineze cortul salasluirii slavitului Tau nume si cu sabia sa reteze cornul altarului Tau. Cauta in jos la trufia lor si trimite mania Ta peste capetele lor, si da in mana mea, celei vaduve, putere pentru ceea ce rni-am pus in gand! Izbeste cu buzele mele cele viclene rob si stapan, stapan si rob. Nimiceste semetia lor prin mana unei femei, fiindca puterea Ta nu sta in numarul mare, nici taria Ta in puterea cailor, ci Tu esti Dumnezeul celor smeriti, ajutorul celor mai mici, sprijinul celor slabi, adapostul celor parasiti, izbavitorul celor deznadajduiti. O, Dumnezeule al parintelui meu si Dumnezeul mostenirii lui Israel, Stapanul cerului si al pamantului, Ziditorul apelor, imparatul intregii fapturi, asculta rugaciunea mea, si da-mi cuvant amagitor spre a rani si zdrobi pe cei care au pus la cale planuri atat de negre impotriva legamantului Tau si a sfantului Tau locas, a muntelui Sion si a casei fiilor Tai!” (Iudita 9, 1-2, 7-13).

Domnul a ascultat rugaciunea plina de ravna a eroinei din Betulia. Aceasta a reusit sa patrunda in tabara asirienilor si sa-l omoare prin siretlic pe Olofern, dupa care asediul a fost ridicat si ostile dusmane s-au risipit.

Si cealalta eroina nationala a evreilor, Estera, incercand sa-si salveze compatriotii, in primul rand se roaga lui Dumnezeu, ceea ce si explica neobisnuita ei reusita. Avem nevoie de rugaciune intotdeauna, in orice situatie, dar in momentele importante din viata, cand trebuie sa luam o hotarare serioasa si de raspundere, ea este absolut indispensabila - indispensabila nu numai pentru ca prin ea Domnul da ajutorul Sau haric spre implinirea cu succes a celor planuite, ci si pentru ca hotararea sfintita prin rugaciune capata pentru rugator putere si insemnatate deosebite, fiind in acord cu voia lui Dumnezeu, ceea ce inlatura toate indoielile si sovaielile voii omenesti nestatornice. Niciodata nu ne putem increde neconditionat in hotararile propriei noastre voi, fiindca stim prea bine toata fragilitatea si miopia judecatilor noastre ca sa ne bizuim total pe ele. Aceasta lipsa de incredere duce inevitabil la sovaieli, care slabesc lucrarea noastrã si scad astfel sansele de reusita - dar cand in sufletul omului credincios exista convingerea ferma ca hotararea lui este potrivita cu voia lui Dumnezeu si ca indeplinind-o face voia lui Dumnezeu, lucrarea lui capata punct de sprijin launtric si o putere neobisnuita, si nici un fel de piedici si insuccese nu o pot opri, nu o pot clinti.

In acest scop „trebuie sa te rogi insa dorind numai implinirea voii dumnezeiesti, nicidecum a voii proprii, atat in cererea insasi, cat si in primirea celor cerute - sa te rogi pentru ca asa vrea Dumnezeu si sa doresti sa fii ascultat tot pentru ca asa vrea El. Pe scurt, in mintea si in inima ta sa fie dorinta de a uni pe de-a-ntregul voia ta cu voia lui Dumnezeu, de a te supune acesteia pe de-a-ntregul si de a nu dori nicidecum sa silesti voia lui Dumnezeu sa fie pe potriva voii tale.

De ce? Pentru ca voia ta este amestecata intotdeauna cu iubirea de sine, greseste foarte des si nu stie ce trebuie sa doreasca, pe cand voia Domnului este intotdeauna buna, preainteleapta, atotdreapta, binefacatoare si nu poate sa greseasca vreodata. Asadar, dupa cum ea este lege nestramutata pentru tot ce fiinteaza, trebuie sa fie si dreptar pentru voia tuturor fapturilor intelegatoare si imparateasa a dorintelor acestora, careia ele trebuie sa se supuna si sa-i urmeze intru totul.

Asadar, intotdeauna trebuie sa doresti, sa ceri si sa cauti numai ceea ce place lui Dumnezeu – si daca te vei indoi vreodata, nestiind daca ii place sau nu ceva, cauta si cere cu gandul ca doresti sa faci ori sa ai lucrul cu pricina doar daca doreste asta si Dumnezeu” (Sfantul Nicodim Aghioritul, Razboiul nevazut).

Asa Se ruga si Mantuitorul, dandu-ne pilda:

Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta! Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti. Faca-se voia Ta! (Mt. 26, 39, 42).

 

Sfantul Vasile al Kinesmei

Articol preluat din volumul "Invataturi din Evanghelie pentru omul modern", Editura Sophia, vol. 2.

Cumpara cartea "Invataturi din Evanghelie pentru omul modern"
 

23 Octombrie 2014

Vizualizari: 2070

Voteaza:

Despre rugaciune si increderea in voia lui Dumnezeu 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE