Despre ucenicie

Despre ucenicie Mareste imaginea.

De vreme ce partea cea mai bună a unei reculegeri duhovniceşti este întotdeauna tăcerea, cred că nu sunteţi în pierdere dacă am întârziat...

Subiectul despre care mi s-a cerut să vorbesc este ucenicia şi am să fac acum o introducere pe marginea acestui subiect, încercând să pătrund înţelesul ei şi apoi să dezvolt mai concret ceea ce cred că înseamnă să fii un discipol sau ucenic al Domnului nostru Iisus Hristos.

Ucenicia presupune - şi lucrul ăsta este vădit, măcar că nu e întotdeauna înţeles - o relaţie dintre un învăţător şi cel sau cea care îi urmează lui. Ucenicia, cu alte cuvinte a fi creştin, nu este ceva ce s-ar putea produce în mod întâmplător. Şansa şi oportunităţile vieţii, care au făcut să avem parte de o civilizaţie creştină, nu au încă nimic de a face cu ucenicia. Nu ne naştem ucenici, ci alegem să fim afa, şi trebuie imediat să realizăm că ucenicia înseamnă responsabilitate, credincioşie, risc şi, dacă ne retragem de la oricare dintre acestea, înseamnă că nu sun-tem destul de maturi şi nu suntem pregătiţi să fim ucenici ai cuiva. La rădăcina uceniciei stă o alegere personală. S-ar putea spune că o chemare precede alegerea, s-ar putea spune că această chemare ar putea surveni, fie într-un mod dramatic, după cum i s-a întâmplat Sfântului Pavel, fie într-o manieră firească, aşa cum ni se întâmplă când ne naştem într-o familie creştină sau într-un mediu creştin. Dar chemarea este doar o chemare, este o oportunitate, este o ofertă, pe când răspunsul este al nostru, şi răspunsul înseamnă întotdeauna, după cum am spus deja, responsabilitate. Nu se răspunde cu uşurătate.

Este uimitor să vezi cum a fi creştin a devenit un lucru vag şi anemic în contrast cu acela de a fi membru al unei organizaţii politice sau al uneia dintre grupările ciudate ce s-au dezvoltat în secolul trecut. Dacă alegi să fii un martor al lui Iehova ori mormon, faci un angajament, care este un act de curaj absolut. S-ar putea, ca urmare a acestei situaţii, să trebuiască să te desparţi de cei din mediul din care făceai parte, s-ar putea să fii respins de apropiaţii tăi şi s-ar putea să ai probleme majore dacă te-ai afla de exemplu în Rusia, unde gruparea martorilor lui Iehova este considerată antisocială şi este persecutată. Noi trebuie să ne pregătim pentru acest fel de asumare, iar faptul că suntem atât de uşor acceptaţi într-o societate foarte amestecată, parţial amorfă, parţial defavorabilă, ca să nu zic duşmănoasă creştinismului, nu este în favoarea noastră. înseamnă că apostolatul nostru este tot atât de anemic pe cât este în general atitudinea noastră ca Biserică şi comunitate. Nu reprezentăm o provocare sau o piatră de poticnire, nu suntem o chemare pentru alţii, ne pierdem în fundal pentru că nu avem nici relief, nici culoare, dar nu pentru că lumea în care trăim, lumea Apusului sau Anglia în mod special, este atât de creştină încât a fi un creştin asumat ar conta prea puţin. Nu este adevărat! Iar acest lucru trebuie învăţat de la secte, de la grupările ciudate, mişcările politice, sociale, cele cu tendinţe naţionaliste ş.a.m.d.: anume disponibilitatea de a ne asuma o cauză indiferent de preţul pe care se va dovedi că va trebui să-l plătim - şi când spun oricare ar fi preţul, în situaţia în care trăim nu înseamnă un mare risc şi, fără doar şi poate, nici un pericol. A fi dezaprobaţi de prieteni şi de familie nu constituie un risc deosebit în viaţă. E neplăcut, dar nu se merge prea departe. Să se râdă de noi sau să fim batjocoriţi nu e mare tragedie. Putem zâmbi, putem răspunde cu veselie, chiar cu căldură la orice vine în calea noastră. Dar trebuie să fim o provocare. Atâta timp cât nu suntem o provocare înseamnă că alegerea noastră este fără tragere de inimă.

Am început prin a spune că trebuie să facem o alegere şi că trebuie să avem un învăţător.

O alegere este ceva care cere un răspuns din inimă şi un răspuns al minţii, care se exprimă în faptă. Putem noi oare spune, fiecare dintre noi vorbind pentru sine, că am făcut o alegere arunci când spunem că suntem popor al lui Hristos? Putem noi spune că această alegere a fost făcută cu conştiinţa faptului că, oricare ar fi dificultăţile ce s-ar ivi în calea noastră, noi vom fi credincioşi alegerii făcute, ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu, la dăruirea de sine a lui Dumnezeu?

Pe de altă parte această alegere implică credincioşie. Cum ne purtăm noi cu Stăpânul, cu învăţătorul pe Care chiar noi L-am ales? Deseori îmi e dat să aud oameni spunându-mi că trăiesc într-un mediu ostil creştinismului, ca apoi din discuţie să reiasă că nimeni din acest mediu nu are cunoştinţă de faptul că ei sunt creştini, deoarece ei sunt atenţi să nu-i deranjeze afirmând aceasta. Or, aceasta este o trădare.

Noi suntem aici tocmai ca să deranjăm, cu toate că nu în mod activ. Dar gândiţi-vă strict omeneşte, dacă un prieten al vostru ar fi calomniat sau respins, aţi încerca, cel puţin aşa nădăjduiesc că aţi face, să-l apăraţi. Cred că nu aţi păstra pur şi simplu tăcerea şi nu aţi dispărea din acel loc, aşa încât conversaţia să continue eventual în absenţa voastră. Ci mai curând aţi spune: „îmi pare rău, dar el este prietenul meu. Sunt gata să fiu alături de el. Dacă îl respingeţi pe el, respingeţi-mă şi pe mine, dar nu am de gând să vă rămân prieten în aceste condiţii de compromis printr-un gest de trădare a celui mai bun prieten al meu." Facem noi asta atunci când e vorba de Hristos în multe situaţii în care ne aflăm? Sunt aproape sigur că unii dintre noi procedează astfel în anume împrejurări, dar de asemenea nu mă îndoiesc că se întâmplă de multe ori să ne retragem într-o tăcere „smerită". Şi totul de dragul păcii. Am putea noi stârni un scandal?... Da, am putea, aceasta este şi menirea noastră.

Pe de altă parte, a fi ucenic înseamnă să te încrezi, să-l crezi pe învăţătorul tău.

Nu există ucenicie fără a te încrede şi fără a crede în ceea ce te învaţă stăpânul şi învăţătorul tău. Fără aceasta nu există ucenicie. Avem Evanghelia. Şi mă întreb: cât punem noi în practică învăţând şi luând din Evanghelie pildă pentru un mod de viaţă? Noi înlocuim modul de viaţă prin mai multe lucruri: prin slujbele Bisericii, prin rugăciunea particulară, prin reflecţia asupra implicaţiilor teologice, morale, filosofice ale Evangheliei, doar că nu aceasta ne-a învăţat Hristos. El ne-a învăţat să vieţuim într-un fel anume, să fim un anumit tip de om, diferit şi foarte diferit de omul păgân şi amorf, care se numeşte pe sine fie „sceptic", fie „agnostic". Ne pretindem a fi oameni ce au un învăţător Care cunoaşte tainele împărăţiei lui Dumnezeu şi totul despre om. El ne spune că, oricât de ciudat şi de absurd ne-ar părea câteodată felul în care îl vede Dumnezeu pe om, oricât de ciudat este să doreşti să creezi o lume atât de profund diferită de lumea în care trăim şi care a fost creată de-a lungul secolelor de oameni ce au ales să trăiască străini de Hristos, totuşi cu adevărat aceasta este lumea noastră, lumea în care trăim.

Aşa încât suntem confruntaţi cu o serie de întrebări concrete, la care aş dori să reflectaţi. Vă aflaţi aici pentru că vă socotiţi pe voi înşivă a fi creştini. A fi creştin înseamnă să aparţii lui Hristos. Ştiţi, există în cartea Faptele Apostolilor un pasaj în care ni se spune că ucenicii Mântuitorului s-au numit pentru prima oară creştini în Antiohia. Ce însemna aceasta atunci? însemna că pentru prima oară oamenii din jurul lor descopereau cu o limpezime izbitoare că această comunitate şi Hristos erau una. Pe de altă parte însemna că Hristos ne-a îngăduit să ne numim cu numele Lui. Ştiu că poate unii oameni nu se raportează la aceasta tot atât de intens ca acum cincizeci de ani sau poate chiar ca acum o sută de ani. Dar în trecut, când de exemplu o fată era iubită şi se mărita, era o mare bucurie pentru ea să poarte numele lui. Ea simţea asta ca o acceptare totală din ambele părţi şi că, primind numele celui iubit, era o mare bucurie. Aşa ar trebui să simţim cu privire la chemarea de creştini. Il avem pe Dumnezeu Care este Iubitul omenirii; philanthropos în limba greacă înseamnă exact acest lucru şi nu neapărat Dumnezeu Care îi iubeşte pe oameni, ci „cel iubit" în sensul cel mai puternic al cuvântului. Cel Care a ales omenirea (şi folosind metafora lui Osea) ca pe mireasa Lui, Care ne-a acceptat aşa cum eram şi ne acceptă precum suntem şi nu Se ruşinează dacă ne îngăduie să ne numim cu numele Lui. Putem să-L fa cern de ruşine prin purtarea noastră, putem fi soţia adulteră despre care vorbesc Osea şi alţi proroci, sau putem fi mireasa ori soţia credincioasă, totul depinde de noi. Dar El ne-a iubit îndeajuns încât să ne dea numele Lui. Aceasta cere un răspuns. Putem spune „da" sau „nu", putem cere cu alte cuvinte un „divorţ", putem spune: „Nu, într-adevăr m-am născut creştin, dar nu mă interesează acest lucru, nu e vina mea că părinţii mei m-au botezat, nu e vina mea dacă m-am născut într-o lume creştină. O resping, renunţ la ea, o tăgăduiesc, o reneg, doresc să fiu liber!"

Păgân sau orice altceva ai dori să fii - este dreptul tău -, atunci fă-o. Dar dacă se pune problema să fii ucenic, atunci aici este vorba deja de o nuntă, o nuntă în care trebuie să-şi găsească expresia credincioşia, loialitatea şi cele mai adânci profunzimi ale iubirii.

Aşa că mai întâi de toate se cade a ne întreba pe noi înşine în ce condiţii pot fi numit eu creştin. Este această condiţie primită prin moştenire, aşa cum mulţi moştenesc bogăţii fără să fi muncit pentru ele, dar sunt stăpâniţi de acestea, folosindu-le, profitând după urma lor, fără însă a rodi nimic ei înşişi? Ori, fiind născut cu privilegiul de a fi creştin sau descoperindu-L pe Hristos împreună cu Evanghelia şi învăţătura ei, am făcut o alegere, care îmi aparţine, în aceleaşi condiţii în care un bărbat sau o femeie face o ale-gere atunci când spune: „Mă căsătoresc cu tine, te aleg pe tine", sau, dacă preferaţi, în aceleaşi condiţii în care o persoană alege să fie membră a unei organizaţii politice - şi care în anumite ţări poate presupune anumite riscuri? Sfântul Toma de Aquino spune undeva: „Dacă vrei să înveţi ceva trebuie să crezi în acel ceva şi să ai încredere în învăţătorul tău." Astfel ajungem la cea de-a doua întrebare, şi anume: Ne încredem noi şi îl credem noi oare pe învăţătorul nostru? Ori citim din Evanghelie cu o minte critică, ştiind că acestea au fost adevărate acum 1982 de ani, dar lumea s-a schimbat, omenirea a evoluat şi noi nu mai suntem oamenii naivi cărora le vorbea Hristos, noi suntem sofisticaţi, noi am dezvoltat o societate care este cu mult mai bună decât cea de atunci, prin urmare sunt atâtea lucruri în Evanghelie care nu mai sunt relevante pentru noi? Ce drept avem să spunem asta? Cetatea oamenilor, pe care Hristos a venit să o cheme întru fiinţă, nu este un loc în care fiecare om, oricât de străin de vocaţia lui este, să îşi poată găsi locul. Cetatea omului pe care suntem chemaţi să o construim este o cetate asemenea cu cetatea lui Dumnezeu, o cetate a omului în care Fiul lui Dumnezeu devenit Fiul Omului poate fi acasă, unul dintre cetăţenii ei cu drepturi depline, şi nu o excepţie, ci unul din cei mulţi, primul născut al unei familii.

Aşadar: cum tratez eu mesajul pe care mi-l transmite Stăpânul pe Care eu II recunosc ca pe Domnul, Dumnezeul şi învăţătorul meu şi Care a spus despre Sine că El este nu numai uşa ce se deschide întru veşnicie, dar este însăşi calea şi adevărul? („Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" - Ioan 14, 6.)

Şi atunci cum trăiesc eu - oare trăiesc conform învăţăturii Lui?

Vieţuiesc conform acestei învăţături sau sunt dintre cei care o aplaudă? Găsesc eu că această învăţătură este încântătoare şi frumoasă mai ales atunci când mă aflu în siguranţa căminului meu, stând într-un fotoliu, la căldură şi departe de toate problemele şi pericolele posibile? Apoi citesc din Evanghelie şi spun: „Da, cât de frumos este aceasta! Cât de frumos ar fi dacă această lume ar fi aşa!" Ori este pentru că mă simt atât de fermecat atunci când, în mijlocul unei comunităţi, am sentimentul că suntem toţi în acelaşi gând, că nimeni nu constituie un pericol pentru mine şi că, de va fi nevoie, voi primi un sprijin de la cei din jurul meu? Este aşa pentru că mă bucur de acest mesaj, mă bucur de o asemenea viziune care ar fi frumoasă dacă s-ar realiza? Şi următoarea întrebare: „Cât de des pot introduce o acţiune în ceea ce eu numesc contemplaţie, care nu înseamnă de fapt contemplaţie în sensul în care marii mistici ai pustiei şi sfinţii au trăit-o, ci un fel de închipuire?"

Ştiţi foarte bine că ne confruntăm atât de des cu câte o nevoie, o nevoie reală, concretă, imediată, atât de la îndemână, încât nici nu e nevoie să faci vreun pas înspre ea.

Iar noi ne aşezăm în genunchi şi ne rugăm ca Domnul să îmbunătăţească cumva situaţia, când ar fi fost atât de simplu să facem noi ceva în acest sens.

Noi mijlocim pentru nevoile întregii lumi, dar nu facem nimic cu privire la aceasta, suntem conştienţi de condiţiile disperate ale lumii din atâtea ţări, ne rugăm pentru ei, dar continuăm să trăim în lux, ceea ce reprezintă o ipocrizie. Aceasta nu este ucenicia despre care vorbea Hristos. Aceasta nu este ucenicia pe care o găsim în comunitatea de la Ierusalim sau în comunităţile de pretutindeni ale Bisericii primare, când exista o preocupare intensă pentru nevoile unei comunităţi aflate departe. Nimeni nu le cunoştea graiul, nimeni probabil nu ştia exact unde erau, dar au ajuns veşti până la un grup de oameni despre foametea care lovea în diferite părţi ale lumii, şi ei au adunat bani şi cele de trebuinţă, au trimis un apostol să parcurgă distanţe mari până la locul cu pricina pentru a duce acolo ajutorul lor. Dar noi cum trăim? Nu înlocuim noi prin studiul Bibliei, slujbe şi mijlociri, cărţi teologice şi citiri însăşi condiţia noastră de creştini?

Aici, dacă nu greşesc, avem patru întrebări, pe care vi le las vouă. Avem acum acest răgaz în care putem păstra tăcerea, în care ne putem linişti. Să ne punem dar aceste întrebări. Eu însumi mi le pun. Trebuie să vă întrebaţi voi înşivă şi să vedeţi ce răspuns aflaţi în voi înşivă. Şi dacă găsiţi că nu sunteţi cu adevărat un ucenic, atunci puneţi-vă o altă întrebare: „Sunt însă pregătit eu să devin ucenic?" Pentru că nu e un lucru simplu, nu e de ajuns să spunem: „Inţeleg acum că nu am fost vreodată un ucenic adevărat, făgăduiesc însă să fiu de acum înainte." Căci ştiţi, Hristos ne-a spus că, dacă vrem să zidim un turn, să stăm mai întâi şi să ne întrebăm dacă avem mijloacele necesare ca să îl facem. Dacă vrem să punem un nou început în viaţă, să facem un nou pas, să ne întrebăm: „Am eu destul curaj să fac asta?" sau „Există în mine laşitate şi moleşeală sau hotărâre şi conştiinţă?" Şi, dacă este aşa, să nu spunem: „Am de gând să fiu un ucenic!" Să zicem: „Voi vedea ce pot face ca să-mi întăresc muşchii, să cresc în hotărâre, statornicie, curaj, îndrăznire, pentru ca într-o bună zi să vin la Hristos şi să-I spun: Da, pot să fac o alegere cu onestitate!" Aşa încât vă las acum pe voi să cugetaţi la acestea. Să ne rugăm acum...

Mitropolitul Antonie de Suroj
DOAMNE, FII CU NOI!, Editura Sophia

Cuvânt rostit în Postul Crăciunului, Cambridge, 11 decembrie 1982.

Cumpara cartea "DOAMNE, FII CU NOI"

 

06 Iulie 2016

Vizualizari: 885

Voteaza:

Despre ucenicie 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE