Despre vederea lui Dumnezeu sau Despre simtirea intelegatoare

Despre vederea lui Dumnezeu sau Despre simtirea intelegatoare Mareste imaginea.

MĂRTURIA PE CARE O VOI ADUCE ÎN RÂNDURILE DE MAI JOS nu se întemeiază pe propria-mi experienţă. Mă regăsesc însă, într-o oarecare măsură, în confesiunea unui părinte contemporan, care spunea: „Am auzit de la bătrânul Macarie că în afară de rugăciune mai există şi o altă stare, atunci când rugăciunea încetează şi mintea se cufundă într-o altă trăire. N-am reuşit niciodată acest lucru, însă nu ma îndoiesc de această stare, pentru că văd în mine, pe măsură ce continui să mă rog, o deschidere către ceva dumnezeiesc, pe care însă nu pot să o descriu."1 Există în noi o intuiţie a lucrurilor la care nu am ajuns şi la care chiar nu vom ajunge niciodată. Ne bucurăm să aflăm că li se intamplă altora, tocmai pentru că le dorim adeverite de experienţa cuiva, fie şi a unui singur om. Cei mai mulţi nu am avut niciodată bucuria să simţim în chip sensibil prezenţa lui Dumnezeu, dar, din ceea ce ni se întâmplă, avem certitudinea vecinătăţii Lui. Nu am ajuns nici să facem experienţa potenţării simţurilor noastre de prezenţa harului dumnezeiesc, dar sunt mulţi cei care au facul aceasta experienţă si ne-o împărtăşesc peste veacuri. Incepând cu apostolii şi ucenicii Domnului Hnstos, continuând cu martirii Bisericii primare şi cu părinţii Patericului, apoi cu sfinţii dintotdeaunua până la cei din zilele noastre.

De la ei aflăm un lucru provocator, privitor la simţuri şi la accesul omului la realitate prin intermediul simţurilor şi al capacităţilor sale de prelucrare a informaţiilor preluate prin simţuri. Anume acela că simţurile cu care este dotată firea umană nu sunt suficiente pentru a pătrunde, experimenta şi cunoaşte realitatea până la sensurile ei ultime. Ar fi uşor de acceptat presupoziţia că, limitat la simţurile sale fireşti, omul nu poate avea acces la realităţile dumnezeieşti, dată fiind diferenţa radicală sau prăpastia dintre lumea creată, căreia ii aparţine omul, şi lumea necreată, căreia îi aparţine Dumnezeu.

Dar concluzia Părinţilor şi a Învăţătorilor Bisericii este că, limitat la simţurile sale fireşti, omul nu poate înţelege până la capăt nici realităţile lumii create şi nici pe sine însuşi, tocmai pentru că suportul raţional ultim al întregii creaţii şi al fiecărei făpturi in parte este dumnezeiesc. La temelia făpturilor se află raţiuni dumnezeieşti necreate sau înţelesuri necreate aşezate de Creator. Dacă, într-adevar, credem că lumea aceasta este creată de Dumnezeu, atunci nu ne este greu să acceptăm că fiecare făptură, de la cele mai neînsemnate până la cununa creaţiei care este omul, poartă în sine rostul pe care l-a aşezat în ea Creatorul. Rostul acesta, de sorginte dumnezeiască, se articulează la suma de rosturi care construiesc edificiul raţionalităţii coerente a lumii.

Părinţii Bisericii vorbesc despre posibilitatea dobândirii de către om a unor simţuri intelegatoare sau duhovniceşti , care ii deschid accesul vădit spre lumea lui Dumnezeu. Un lucru este sigur: ceea ce am aflat noi - vorbesc despre creştini - despre Dumnezeu şi despre cele dumnezeieşti nu este produsul minţii şi intelectuale, pornind eventual de la o scrie de informaţii revelate de Dumnezeu, ci este mărturia celor care L-au văzut şi simţit pe Dumnezeu.

Cuviosul Siluan, un sfânt din secolul XX. spune pe un ton foarte convins: „Sfinţii grăiesc despre ceea ce cu adevărat au văzut si cunosc. Ei nu vorbesc despre ceea ce nu au văzut. Sfinţii nimic nu grăiesc din mintea lor". La întrebarea: Cum grăiesc cei desăvârşiţi ? el răspunde: „Ei nu grăiesc nimic de la sine... Grăiesc numai ceea ce le dă Duhul".2 Există alternativa discursului întemeiat pe „închipuirea minţii trupeşti”, care ispiteşte pe cei care „încearcă să pătrundă in cele ce nu au văzut". Vorbind despre aceasta, Sfântul Pavel îndeamnă pe creştinii din Colose să nu se lase amăgiţi de cei ce profesează un astfel de discurs, însoţit eventual de „o prefăcută smerenie şi o făţarnică închinare la îngeri" (vezi Col. 2:18). Alternativa aceasta ispiteşte chiar şi teologia de şcoală. Părintele Sofronie, ucenicul şi exegetul Cuviosului Siluan, întăreşte cu propria mărturie cele spuse de părintele său:

Cu toată adevărata sa smerenie şi blândeţe, Stareţul (Siluan) zicea, cu încredintare şi launtrica intemeiere, că omul cu mintea sa nu poate ajunge la cele dumnezeieşti, care nu sunt cunoscute „decât în Duhul Sfânt”. Nici la Sfânta Scriptură, „scrisă în Duhul Sfânt", nu se poate ajunge prin mijlocirea cercetării ştiinţifice. Aceasta ajunge doar la unele laturi exterioare şi amănunte, dar nicidecum la esenţă.

Pentru cel care nu are acces la experienţa celor dumnezeieşti prin Duhul Sfânt rămâne soluţia de a se încredinţa cu smerenie predaniei Bisericii:

Câtă vreme omului nu-i va fi dat de sus “sa inteleaga Scripturile” si “sa cunoasca tainele Imparatiei lui Dumnezeu”, cata vreme nu se va fi smerit printr-o lungă luptă cu patimile şi nu va fi cunoscut prin cercare (experienţă) învierea sufletului său, si toate cele ce se află pe această tainică si măreaţă cale, neapărat va trebui să se ţină cu tărie de predania şi de învăţătura Bisericii, şi să nu îndrăznească a invăţa de la sine, oricât ar fi el de învăţat „omeneşte", căci până şi cele mai strălucite scorniri omeneşti, de departe nu ajung la adevărata viaţă a Duhului.3

Calist, Patriarhul Constantinopoluiui, in secolul al XIV-lea, în lucrarea sa Capete despre rugaciune, tradusă de Părintele Dumitru Stăniloae, în volumul VIII din Filocalia românească, vorbeşte amănunţit desprecum ajunge mintea omului la vederea celor dumnezeieşti:

Cei ce se împărtăşesc de El văd in chip înţelegător Duhul ţâşnind din ei pururi, asemenea unui izvor şi luminându-i. Prin aceasta le dă să vadă cu mintea, in chip minunat, cele date lor prin naşterea din nou (prin botez) şi li se fac cu putinţă de cunoscut şi de însuşit cele ale slavei dumnezeieşti. Şi prin împărtăşirea mai presus de fire de Duhul, prin har, mintea se face in întregime văzătoare in chip tainic, a unor mari bunătăţi. Şi înaintând prin statornicul ajutor al harului, ajunge la străvederi (vederi dincolo do limitele fizice) şi mai înainte cunoaşteri prin luminarea Duhului si urca astfel la planul lui Dumnezeu (ordinea dumnezeiască), văzând unirea ipostatică mai presus de minte a firii dumnezeieşti înfăptuită cu firea omenească şi revărsarea Duhului peste toate. Este o unire şi o revărsare pe care nu a văzut-o astfel Adam, căci încă nu ajunsese părtaş firii dumnezeieşti şi cu adevărat dumnezeu prin lucrare.4

Inaintând „în chip de negrăit, unitar şi mai presus de fire" spre „raza frumuseţii dumnezeieşti", omul se bucură „în uimire şi în chip mai presus de lume, de frumuseţea negrăită şi de strălucirea aceea atotluminoasă", „de bucurie si de mirare nu mai ştie cine este şi primeste revărsarea nesfârşitei bucurii dumnezeiesti." El gustă în dă măsură din ceea ce numeşte „dulceaţa dumnezeiasca” . Dar nu ajung toţi la dulceaţa lui Dumnezeu I, ci nu numai de unii, prin simţirile lor intelegatoare. Aceştia sunt cei care se nevoiesc cu liniştirea (isihia) si care, prin impartasirea vădită de bunăvoinţa lui Dumnezeu, au dobândit Duhul lui Dumnezeu de viaţă făcător şi luminător.5

Pentru a uşura înţelegerea celor de mai sus voi recurge la comentariul parintelui Stăniloae, care, deşi nu este cu nimic mai simplu, aduce nesare lămuriri:

Termenul de simtire intelegatoare sau de simtire a mintii, atat de mult folosit de Sfintii Parinti, înseamnă înţelegere şi experienţa in acelaşi timp, sau trăire in ambianţa unei prezenţe spirituale şi aflarea unui sens al ei. Inţelegi o persoană când trăieşti în ambianţa ei, când iţi devine interioară si tu ii devii interior (Părintele Stăniloae a lansat sintagma interioritate reciproca). E ca o „pipăire” spirituala a vieţii spirituale a celuilalt, a stărilor sau intenţiilor lui, a specificului lui sufletesc, concomitent cu o înţelegere a lui. Unii au această simţire înţelegătoare mai mult, alţii mai puţin, alţii aproape deloc. Cei din urma fac impresia unoi orbi spirituali, asemenea unora care sunt lipsiţi de simţul gustului, ai mirosului, al auzului. Ei fac impresia unor spirite tocite, tâmpite. De obicei, cei ce au simţire înţelegătoare ascuţită pentru semeni, o au si pentru prezenţa tainică a lui Dumnezeu . Aceasta simtire intelegatoare a prezentei tainice si spirituale (duhovniceşti) a lui Dumnezeu si a semenilor are caracterul unei iluminari. E o iluminare produsa de Duhul Sfant.6

Simţirea înţelegătoare este o capacitate a firii omeneşti, activată de împărtăşirea cu Duhul lui Dumnezeu. Este precum ochiul fizic, care pentru a deveni lucrător are nevoie de lumina care vine din exteriorul lui. Această imagine poate fi extinsă la toate simţurile şi la întreaga făptură umană. Este vorba despre un mecanism desăvârşit, conceput însă pentru a funcţiona cu resursă exterioară lui. Este cea mai grăitoare lecţie împotriva ispitei suficienţei de sine şi a existenţei autonome care ne încearcă atât de insistent şi continuu. Dacă ne este uşor să acceptăm nevoia resursei exterioare pentru funcţionarea simţurilor noastre fizice, prin analogie am putea înţelege şi de ce este nevoie de lumina sau energia (harul) Duhului Sfânt pentru a funcţiona simţul vederii duhovniceşti, al înţelegerii duhovniceşti, al simţirii înţelegătoare etc.

Parintele Constantin Coman

Fragment din "Cartea Simturilor", Editura Humanitas

Note:
1. Arhim. Grigorie, Ucenic la oameni nevoitori, Editura Bizantină, Bucureşti;
2. Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul;
3. Ibidem, p.98
4. Calist Patriarhul, Capete despre rugaciune, in Filocalia vol VIII, Bucuresti, 1979
5. Ibidem, p 249-250
6. Ibidem, notele 518-519.
 

16 Februarie 2017

Vizualizari: 1945

Voteaza:

Despre vederea lui Dumnezeu sau Despre simtirea intelegatoare 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE