Diferenta dintre logoterapie si psihanaliza

Diferenta dintre logoterapie si psihanaliza Mareste imaginea.

Este interesant să vedem acum cum prezintă Victor Frankl diferenţa dintre psihanaliză şi logoterapie, şi cum consideră că, în plus, logoterapia este metoda perfectă de terapie a omului. De asemenea, este interesant prin ce anume se leagă el de Freud şi de generaţiile viitoare. Prin urmare, părerea lui despre metodele şi tehnicile pe care le folosesc aceştia sunt foarte importante.

Victor Frankl însuşi, dar şi alţi interpreţi ai fenomenului, consideră că logoterapia reprezintă şi exprimă a treia şcoală psihoterapeutică din Viena. Prima este şcoala psihanalitică a lui Freud, a doua este şcoala psihologiei individuale a lui Addler, iar a treia este logoterapia lui Victor Frankl. Faptul că logoterapia este a treia şcoală psihoterapeutică din Viena, a fost adoptat chiar şi de Frankl, atât ca expresie, cât şi ca diferenţiere, pentru că în multe din textele lui accentuează deosebirile esenţiale dintre cele trei şcoli.

Dacă cineva poate vedea în imagini şi noţiuni schematizate teoria de bază a fiecărei şcoli, poate spune că psihanaliza freudiană leagă teoria deterministă de principiul plăcerii, şi prin urmare, vorbeşte despre „voinţa de plăcere". Psihologia individualistă addleriană face referire la „voinţa de putere", iar logoterapia lui Frankl vorbeşte despre „voinţa pentru sens".

Stabilind chiar mai mult diferenţa dintre cele trei şcoli, Frankl foloseşte şi alţi termeni. Şcoala lui Freud poate fi caracterizată prin termenul autoexpresie sau satisfacerea nevoilor, şcoala lui Addler este caracterizată prin autorealizare, adică realizarea nevoilor fiecărui om, iar logoterapia lui Frankl prin autodepăşire. Termenul autodepăşire înseamnă că omul trebuie să se depăşească pe sine, având un sens concret al vieţii, care nu se epuizează în hotarele existenţei sale. Este cunoscut faptul că analizele psihologice, şi în mod concret cele trei şcoli psihologice la care ne-am referit mai înainte, se ocupă de fenomenul existenţei umane, de ceea ce se poate exprima într-o primă fază prin „eu sunt". Omul încearcă să se vadă pe sine, existenţa lui, să-şi explice şi să dezlege problemele care apar în viaţa lui. Psihanaliza lui Freud explică acest „eu sunt" în interiorul lui „eu trebuie", adică „sunt constrâns de anumite convenţii şi cauze determinante, porniri şi instincte ereditare şi de factori legaţi de mediu şi conflicte". In această situaţie, putem vedea şi arhetipurile lui Jung. Psihoterapia individuală a lui Addler explică pe „eu sunt" prin „eu pot", adică „eu sunt capabil să realizez această sau acea parte a sinelui meu". Iar logoterapia lui Frankl explică pe „eu sunt" prin „eu sunt dator" şi înţelege prin aceasta că bolnavul trebuie să abordeze de fiecare dată sensul concret în viaţă, pentru a depăşi problema.

Dacă privim analitic concepţiile lui Freud, aşa cum le prezintă Victor Frankl, observăm că el consideră că în spatele oricărei acţiuni a omului se află instinctele, de aceea principiul realităţii este principiul plăcerii (hedonismului). După cum în mod caracteristic subliniază Victor Frankl, „punctul de vedere psihodinamic despre om îl prezintă pe acesta ca pe o fiinţă care în mod fundamental se interesează să păstreze sau să menţină un echilibru interior, şi, pentru a-l realiza, încearcă să-şi recompenseze pornirile şi să-şi satisfacă instinctele". Pe acestea, care se află în subconştient şi determină existenţa omului, Freud le numeşte instincte, în timp ce Jung le numeşte arhetipuri, care sunt existenţe de tip mitic. Desigur, după cum subliniază Victor Frankl, aceste puncte de vedere potrivit cărora comportamentul omului este reglat existenţial de „voinţa de plăcere" şi de „voinţa de putere", aşadar de satisfacerea instinctelor şi de realizarea posibilităţilor individuale, sunt depăşite astăzi şi nu pot explica plenitudinea existenţei umane, de aceea el însuşi preferă „voinţa de sens", aşa-numita logoterapie.

Inainte însă de a vedea ideile de bază ale lui Victor Frankl despre celelalte două Şcoli de psihoterapie din Viena, este necesar, pentru a face înţeleasă diferenţa dintre psihanaliză şi.logoterapie, să oferim două exemple concrete, aşa cum le foloseşte Victor Frankl însuşi.

Un exemplu este acela că el încearcă să inspire omului un sens care poate să-i dea putere, curaj şi voinţă pentru viaţă. Nu este o retrospecţie a trecutului şi o analiză, ci găsirea sensului vieţii. Frankl, vorbind cândva despre logoterapie, a fost rugat de un doctor să-i prezinte diferenţa dintre psihanaliză şi logoterapie. Frankl l-a rugat să-i spună care este esenţa psihanalizei şi acesta a răspuns: „Pe parcursul psihanalizei, bolnavul trebuie să fie întins pe canapea şi să-ţi spună lucruri pe care uneori este foarte neplăcut să fie spuse". Atunci Frankl a spus cu umor, exprimând însă realitatea: „Acum, în logoterapie bolnavul poate să rămână în picioare, ascultând însă lucruri pe care uneori îi este neplăcut să le asculte". Prin aceasta, se înţelege că se dă omului un sens care se află dincolo de instinctele, arhetipurile şi satisfacerea pasiunilor lui.

Chiar Victor Frankl semnalează faptul că logoterapia, comparativ cu psihanaliza, este mai puţin retrospectivă şi introspectivă. Se fereşte să-l facă pe om să-şi analizeze şi să-şi examineze şinele, orientându-l spre viitor, dându-i un sens concret vieţii lui. El spune în mod emblematic: „Logoterapia îşi concentrează interesul mai curând spre viitor, adică în lucrările şi ţintele pe care trebuie să le îndeplinească bolnavul în viitor. In paralel, logoterapia desface toate alcătuirile care conduc spre cercurile vicioase, precum şi spre mecanismele retroactive, care joacă un rol atât de important în dezvoltarea nevrozelor. Şi prin această modalitate, egocentrismul caracteristic al nevroticului este spart, în loc să fie continuu protejat şi consolidat". Această metodă capătă o importanţă deosebită dacă ne gândim că persoana nevrotică încearcă să evite conştientizarea menirii ei în viaţă, drept care trebuie să-i fie dezvoltată conştientizarea misiunii pe care o are de îndeplinit în viaţa ei.

Un al doilea exemplu, care arată diferenţa, dar şi superioritatea logoterapiei faţă de psihanaliză, este o experienţă pe care a avut-o Frankl în lagărul de concentrare. Am spus mai sus că teoria logoterapiei a fost într-un fel certificată, dezvoltată şi aplicată de însuşi Victor Frankl în lagărul de concentrare, în lagărele morţii, în care şi el a fost deţinut.

O problemă pe care a trebuit s-o abordeze în situaţiile crunte din lagăre a fost cea a sinuciderilor. Deţinuţii, aflându-se în aşteptarea morţii, erau condamnaţi şi din punct de vedere sufletesc, şi trupesc, de aceea, nu mai puteau suporta viaţa, stare care la rândul ei avea ca rezultat tendinţa spre moarte. Atunci principiul plăcerii al lui Freud nu a putut ajuta cu nimic, şi nici dorinţa de putere în ideea luptei pentru superioritate, aşa cum o formulează Addler în teoria lui, ci doar inspiraţia de a găsi un sens vieţii. Dezamăgirea deţinuţilor, datorată faptului că nu mai aşteptau nimic de la viaţă şi care le genera disperare, trebuia înlocuită cu faptul că aceeaşi viaţă aştepta de la ei foarte multe. Aşadar, Frankl a încercat să orienteze gândirea lor spre o idee existenţială foarte concretă: dacă în viaţa lor existau unele persoane care îi iubeau şi îi aşteptau? Prin urmare, chiar dacă acel om concret nu mai aştepta nimic de la viaţă, viaţa mai aştepta însă ceva de la el. Semnificative în acest caz sunt cuvintele lui Nietzsche, pe care Victor Frankl le foloseşte des: „Cel ce are un scop în viaţă poate rezista aproape oricărui cum".

Una dintre cele mai caracteristice scene din lagărele de concentrare, pe care o descrie Frankl şi are legătură cu valoarea logoterapiei, şi fireşte cu diferenţa dintre psihanaliză şi psihoterapie, este aceea care prezintă prăbuşirea condamnaţilor, atunci când îşi pierd sensul vieţii lor. Când condamnatul îşi pierdea sensul vieţii, pătimea o stare de prăbuşire psihică şi somatică şi toţi înţelegeau din aceste simptome că sfârşitul lui se apropie repede.

Aici ne prezintă o logoterapie comunitară, pe care a făcut-o în lagărul de concentrare, dându-le condamnaţilor un sens vieţii. Frankl a accentuat caracterul schimbător al vieţii şi asumarea durerii. Ceea ce aş dori să subliniez aici, ca fiind mai important pentru cazul pe care îl studiem, este aceea că el îşi orientează discursul, dar şi logoterapia, spre faptul că, pentru fiecare deţinut există cineva sau ceva în viaţă care-l aşteaptă. In acel moment, cineva îl iubea, se gândea la el şi îl aştepta să se întoarcă. Pentru unul era copilul lui, pentru altul era soţia lui, pentru un al treilea era lucrarea lui, pe care ca om de ştiinţă o lăsase neterminată.

Este emoţionantă o situaţie trăită chiar de el. Intr-un anume moment, în care îşi aştepta moartea, şi după ce îl consolase pe confratele său, în continuare, într-un fel anume îşi redacta testamentul. I-a spus lui Otto: „Ascultă Otto, dacă nu mă voi întoarce acasă la mine şi la soţie şi dacă tu o vei revedea, fii atent să-i spui că am vorbit despre ea în fiecare zi şi în fiecare ceas. Să nu uiţi! Al doilea, că nu am iubit pe nimeni altcineva mai mult decât pe ea. Al treilea, că oricât de puţin ar fi fost timpul cât am fost căsătoriţi, această fericire compensează orice, chiar şi toate câte le suport aici".

Exemplele acestea arată de la sine deosebirea care există între şcoala psihanalitică şi şcoala logoterapeutică şi desigur, superioritatea logoterapiei lui Victor Frankl faţă de retrospecţiile şi psihodinamicile psihanaliştilor anteriori lui. In acest moment, trebuie să expunem punctele de vedere ale lui Frankl, referitoare la faptul că logoterapia depăşeşte teoriile lui Freud şi Addler. După cum susţine Victor Frankl, Freud este depăşit astăzi. In realitate, el a fost creaţia şi produsul epocii sale, iar nu un eliberat de spiritul timpului în care a trăit. Cu toate acestea, nici Freud nu a fost, în nici un fel, omul care să dispreţuiască orice lucru spiritual şi etic. Lucru adevărat e acela că plăcerea nu este cea care-l defineşte pe om în viaţa lui, nici satisfacerea sau autosatisfacerea nu reprezintă unicul scop al omului. Dimpotrivă, astăzi se constată că „şi voinţa de plăcere şi voinţa de putere sunt factori ai autenticei voinţe de sens". Plăcerea, după cum des accentuează Frankl, este un subprodus al existenţei şi prin urmare, nu este ceea ce trebuie să-l definească pe om. La fel şi autorealizarea, voinţa de putere şi satisfacerea posibilităţilor, nu sunt scopul primordial şi „ţinta finală a omului, ci mai curând o consecinţă sau un subprodus".

Astăzi, după cum observă Frankl, este nevoie de ceva dincolo de aceste teorii-opinii despre om. Trebuie să se facă o „reumanizare a psihiatriei". Sunt caracteristice cele pe care el le spune: „De multă vreme, în realitate de o jumătate de veac, psihiatria a încercat să explice creierul uman ca pe o simplă maşină şi, prin urmare, terapia bolii psihice ca pe o tehnică. Cred că acest vis s-a risipit. Ceea ce începe să se prefigureze acum la orizont nu este diagrama unei medicine psihologizate, ci mai curând diagrama unei psihiatrii umanizate".

Nu trebuie să se considere că Frankl îl leagă în totalitate pe Freud, însă ceea ce subliniază este faptul că trebuie să se depăşească sau să se completeze opiniile aceluia. Freud însuşi a spus că şi-a limitat şinele la parterul şi subsolul „clădirii". Ceea ce trebuie făcut este să-l completăm pe Freud, iar nu să-l înlocuim. Aşa cum accentuează Victor Frankl în mod caracteristic, este nevoie să completăm psihologia adâncurilor cu o psihologie a înălţimilor. Acest lucru are legătură cu faptul că este necesar să dăm un sens vieţii omului, moment în care vor putea fi depăşite toate problemele şi nu se va cădea în cercul vicios al retrospecţiilor şi al diferitelor tipuri de psihodinamică.

Frankl, în toată lucrarea lui, arată că nu consideră greşite teoriile şi metodele anterioare, ci le completează. Desigur, nu subestimează diferitele metode utilizate de psihiatrie, din moment ce, după cum mărturiseşte de altfel, el însuşi a promovat „primul calmant pe continentul european", în cazul depresiilor endogene, nimeni nu trebuie să-l priveze pe bolnav de electro-şoc şi de medicamentele calmante. Insă, ceea ce ţine să arate în chip hotărât este că nimeni nu trebuie să se limiteze doar la acestea, pentru că sentimentele de vinovăţie nu pot fi îndepărtate de la om prin acelea, din moment ce vinovăţia autentică se află mult mai în adânc. El vorbeşte despre vinovăţia existenţială care este împletită cu ipostasul uman. Desigur, aşa cum accentuează, vinovăţia existenţială nu este cauza depresiilor endogene, ci depresia endogenă „poate produce o cunoaştere nefirească a acestei culpabilităţi". Este un pericol foarte mare ca omul să nu vadă că problemele roncrete se află în legătură cu golul existenţial şi încearcă să se liniştească folosind tedicamentele calmante. Folosirea lor, care sporeşte cu fiecare zi, arată că omul „a renunţat într-o foarte mare măsură la credinţă şi s-a refugiat într-o himeră, prin care crede că va putea găsi fericirea sau liniştea sufletească".

Psihoterapia şi psihanaliza clasică se sprijină mult pe aşa-zisa homeostazie -„tipul echilibrului dinamic este caracteristic pentru sistemele autoreglante compuse". Frankl susţine că omul nu are nevoie de homeostazie, de un anumit echilibru interior, care ar putea avea legătură cu dorinţa de plăcere şi putere, cu realizarea dorinţelor şi a posibilităţilor, ci de o tensiune dinamică, care să se afle în legătură cu existenţa umană. Astfel, omul nu are nevoie de homeostazie, ci de „noodinamică", adică o tensiune care-l ţine pe om orientat spre realizarea sensului existenţei lui personale. Acest sens nu poate fi limitat la desfătarea plăcerii şi la realizarea posibilităţilor omului, ci la un anume sens care se află dincolo de acestea. Şi acesta este realizabil pentru ca omul are capacitatea de a ieşi din eul său Şi de a se smulge din el. Este vorba de un principiu numit „dimensiune ontologică". Toate simptomele nevrotice înfloresc Şi se dezvoltă în interiorul aşa-numitului gol existenţial. De aceea, nici o nevroză nu va putea fi vindecată, mai mult chiar, nici o psihoterapie nu va putea ajuta în mod eficient, dacă nu va fi completată de logoterapie.

Foarte mulţi au observat că problemele care-l chinuie pe om sunt „filosofice", şi nu nişte simple conflicte emoţionale. Astfel, şi medicina de astăzi trebuie pusă în legătură cu filosofia, şi medicii-psihoterapeuţi cu filosofii, mai ales cu cei existenţialişti, de vreme ce aceştia se îndeletnicesc cu existenţa omului şi cu problemele lui existenţiale. De aceea, se poate observa, după cum notează Frankl, că astăzi medicii se apropie de bolnavi care mai demult ar fi mers la preot, pastor sau rabin. Intr-adevăr, se observă acest fenomen, ca oamenii să nu dorească să colaboreze sau să fie ajutaţi de preot, ci să se îndrepte spre medici. Şi ultimii sunt obligaţi să exercite lucrarea pe care ar fi făcut-o preotul. Frankl vorbeşte despre „îngrijirea medicalo-preoţească", de vreme ce medicii trebuie să exercite o lucrare terapeutică, pe care ar fi trebuit să o facă preotul sau rabinul. Acest lucru vrea să-l spună şi fraza lui Kierkegaard, că „preoţii nu mai sunt păstorii sufletelor, acum medicii au devenit păstori".

Această opinie se află în legătură cu climatul impus în ultimul timp în spaţiul occidental. Din moment ce în Occident tradiţia ortodoxă neptică a fost abandonată, iar preoţii se limitează acum la o perspectivă sentimentalistă şi moralistă, din moment ce se vorbeşte despre renaştere fără a exista o vitalitate a pocăinţei şi întrucât s-a renunţat la învăţătura despre îndumnezeirea omului, creştinismul occidental a decepţionat lumea şi a condus-o către filosofii existenţialişti şi medici. Acesta este un motiv care arată, pe de o parte, neputinţa pătrunderii interpretărilor şi analizelor în spaţiul ortodox, unde există teologia neptică, iar pe de alta, actualitatea şi căutarea vieţii isihaste de către omul occidental. Până acum am văzut valoarea logoterapiei şi deosebirea ei de psihanaliza clasică, aşa cum a fost formulată ea de înaintaşii lui Victor Frankl. Psihanaliza se bazează în principal pe introspecţie, în timp ce logoterapia pe o onto-analiză, din perspectiva faptului că îi redă omului sensul vieţii. Psihanaliza se axează în principal pe trecut şi este restrânsă la puterile omeneşti, pentru că vorbeşte despre autosatisfacere şi auto-realizare. Dimpotrivă, logoterapia este orientată în special către viitor, şi este exprimată de aşa-numita „stare ontologică", de aşa-numita autodepăşire, de vreme ce-l scoate pe om din hotarele strâmte şi limitative ale eului său sau ale condiţiilor impuse de mediul şi situaţia în care se află.

Vom înainta însă în capitolul următor, pentru a vedea tezele centrale şi de bază ale logoterapiei. Aceasta ne va ajuta să percepem mai bine valoarea ei, dar şi deosebirea acesteia de psihanaliză.

IPS Hierotheos Vlachos

Psihologia existentialista si psihoterapia ortodoxa, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Psihologia existentialista si psihoterapia ortodoxa"

09 Decembrie 2015

Vizualizari: 1035

Voteaza:

Diferenta dintre logoterapie si psihanaliza 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

logoterapie psihanaliza

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE