Când te rogi, să nu uiţi niciodată că Domnul dă după inima celui ce cere

Bucură-te ori de câte ori ai ocazia să oferi mângâiere aproapelui, ca un adevărat creştin, care se străduieşte să agonisească cât mai multe fapte bune şi mai cu seamă comori de iubire. Nu te bucura când ţi se dă ţie mângâiere şi iubire, socotindu-te pe bună dreptate nevrednic de acestea. Arată-te iubitor, cu simplitate, dezinteresat, fără gând de viclenie, fără să-ţi faci calcule mărunte, egoiste, ţinând seama că iubirea este Dumnezeu însuşi. Nu uita că Domnul te urmăreşte în toate căile tale, îţi ştie gândurile şi mişcările inimii.

Nu scăpa prilejul să te rogi pentru cineva, atunci când îţi cere, sau îţi cer rudele, prietenii, admiratorii sau cunoştinţele aceluia. Domnul caută cu bunăvoinţă la rugăciunea făcută cu dragoste şi cu îndrăznire. In afară de aceasta, când se roagă pentru alţii, rugătorul îşi face sieşi folos. O asemenea rugăciune curăţă inima, întăreşte credinţa şi speranţa în Dumnezeu, încălzeşte dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Când te rogi, spune: „Doamne! Dacă îţi este cu putinţă, fă asta, sau asta, pentru robul Tău, fă-i lui ceea ce cere, fiindcă numele Tău este Cel bun, Cel atotputernic. „Deci dacă noi, răi fiind, ştim să dăm daruri bune - nu numai celor de-un neam cu noi, ci şi străinilor - cu atât mai mult Tu - Atotputernice - vei da cele bune celor ce cer de la Tine" (cf. Matei 7, 11).

Slavă Ţie, Doamne, Părintele nostru Preaînţelept, Cel ce îmi pui la încercare iubirea pe care Ţi-o port Ţie şi aproapelui meu! Dacă înţelepciunea şi adevărul Tău vor găsi de cuviinţă să o facă, nu mă lăsa neîncercat nici o singură zi. Aşază-se, întărească-se, curăţă-se şi înalţă-se iubirea pe care Ţi-o port Ţie şi aproapelui, pentru ca să nu mă înfăţişez gol înaintea fetei Tale în ziua Judecăţii.

Dacă eu, om neputincios fiind, pot face orice, în limita posibilităţilor mele, de pildă: vreau să scriu o lucrare - o scriu; vreau să-mi tratez o boală - o tratez, vreau să fac un lucru - îl fac, vreau să construiesc o casă sau o biserică - le construiesc. Sau pot spune cuiva: vino, şi vine, pleacă şi pleacă, fă asta şi face, Dumnezeu Atotputernicul să nu facă, oare, tot ce voieşte? „Dumnezeul nostru este în cer; în cer şi pe pământ toate câte a voit a făcut" (Psalmul 113,11). Dacă un om ajunge să spună uneori doar două cuvinte ca să se facă una sau alta, chiar dacă nu se face îndată, ci în câtva timp, să nu se facă, oare, îndată tot ceea ce se spune prin cuvântul Creatorului?

Oare să nu ajungă un singur cuvânt al Său, prin care să se facă tot ce voieşte? „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit" (Psalmul 148, 5). Nu noi am creat oamenii, dar aceştia pot face, după cuvântul nostru, atâtea. Nu noi am creat atâtea lucruri, dar lucrurile pot lua mii de forme prin dorinţa şi fapta noastră, servindu-ne la nenumărate utilizări şi distracţii. Noi nu creăm mate-rie, dar facem din materie o seamă de lucruri mari şi mici. Creatorul însuşi pretutindenea este şi pe toate le împlineşte; după cuvântul Lui totul a venit de la inexistenţă la existenţă, prin gândul, voinţa şi cuvântul Lui a fost creată şi există infinita multitudine de lucruri; oare El să nu poată face după cum voieşte? Dacă un om, un doctor, îl poate readuce la viaţă pe un muribund datorită cunoştinţelor şi priceperii sale, modului inteligent cum ştie să trateze boala, oare Creatorul vindecătorilor şi al vindecă-rilor să nu poată să ne vindece prin voinţa şi cuvântul Său de orice boală? Să nu poată Creatorul ridica pe cineva de pe patul de moarte numai prin cuvântul Său? Să-i dăm slavă, noi, puţin-credincioşii, şi să-I spunem din inimă: Toate îţi sunt cu putinţă, Stăpâne, nimic nu-Ţi este cu neputinţă. Amin.
A totputernice Stăpâne, Cel ce supui voinţei Tale întreaga lume vazută şi nevăzută; dă-mi mie a-Ţi preamări neîncetat, cu credinţă curată şi neclintită, nemărginita-Ţi putere. Dă-mi mie credinţă neînfruntată, nădejde nestrămutată, dragoste nefăţarnică faţă de Tine şi de aproapele meu.

Dumnezeul tău „este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate" (Coloseni 1, 17). Aceste cuvinte cuprind în ele o semnificaţie de o nemăsurată măreţie. Ele tâlcuiesc numele Celui ce este, aşa cum a binevoit Domnul să Se numească pe Sine lui Moise. Cel ce este, adică Cel ce există înainte de toate şi prin Care există totul. Aceste cuvinte arată, în acelaşi timp, atotputernicia, nemărginita bunătate şi nesecata înţelepciune a Stăpânului şi Dumnezeului nostru. „Mare este Domnul nostru şi mare este tăria Lui şi priceperea Lui nu are hotar" (Psalmul 146, 5).

Dacă, aflându-te într-un loc cu mai mulţi oameni, faci semn unuia dintre ei să vină la tine şi acela vine, dacă ceri vreunui prieten sau unei persoane oarecare sa facă ceva în limita posibilităţilor sale şi ţi se respectă rugămintea întocmai, ba chiar mai mult decât atât, fii convins că aşa se întâmplă şi în Biserica lui Dumnezeu, în vasta casă a Domnului, împărţită în două: Biserica cerească şi Biserica pământească, în care poţi dobândi ajutor duhovnicesc, în sensul că poţi chema orice persoană din Biserica cerească şi vei obţine de la ea tot ce vei cere, din bunătatea şi dragostea aceleia. Ţi se vor da mai cu seamă dintre acele daruri ţinând de împărăţia lui Dumnezeu şi de adevărul Său şi care pot să te pună într-o prielnică şi strânsă comuniune cu Dumnezeu, Izvorul bunătăţii şi al puterii. Sfinţii lui Dumnezeu te pot asculta, întocmai cum te ascultă, în biserică, adunarea credincioşilor când te rogi sau când cuvântezi, fiindcă ei sunt în Duhul Sfânt şi Duhul este pretutindeni şi umple totul.

Egoismul şi trufia ni se descoperă mai cu seamă în nerăbdare şi irascibilitate, atunci când nu suportăm nici cea mai neînsemnată supărare de la alţii, cu sau fără intenţie, sau când ne izbim de vreo piedică, pe drept sau pe nedrept pusă, cu sau fără intenţie, de către oameni sau de către obiectele din jurul nostru. Egoismul şi trufia din noi ar vrea ca totul să le aparţină, să se înconjoare de toate onorurile, comodităţile vieţii acesteia trecătoare; ar vrea ca toţi oamenii - şi imaginaţi-vă până unde merge trufia! - toată natura să se supună voinţei noastre, fără crâcnire şi cât mai repede cu putinţă. In timp ce noi - vai! - suntem foarte înapoiaţi în privinţa credinţei, a faptelor bune, a supunerii faţă de Unicul nostru Stăpân! Creştine! Trebuie să fii smerit, blând, îndelung-răbdător şi să nu uiţi niciodată că nu eşti decât putregai, pulbere, nimic, că eşti necurat şi că tot ce e bun în tine este de la Dumnezeu, că viaţa, respiraţia, totul îţi sunt date de Dumnezeu şi că pentru păcatul neascultării şi al neînfrânării trebuie să rabzi, să-ţi răscumperi fericirea cea viitoare din Rai prin mdelungă-răbdare, aceasta fiindu-ne nouă de trebuinţă într-o lume a imperfecţiunilor şi nenumăratelor căderi în păcat ale oamenilor din jurul nostru, din numeroasa familie a omenirii, cea copleşită de păcat. „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos" (Galateni 6, 2). Cine este nerăbdător şi irascibil, acela nu a ajuns să se cunoască pe sine şi să cunoască oamenii şi nu este vrednic să se numească creştin. Spunând aceasta mă judec pe mine însumi, fiindcă eu sunt primul care suferă de nerăbdare şi irascibilitate.

Viaţa noastră e un joc de copii, nu însă unul nevinovat, ci culpabil. Fiindcă, deşi avem minte sănătoasă şi ne cunoaştem scopul vieţii, nu dăm importanţă acestui scop, ocupându-ne de lucruri vane şi fără noimă. De aceea am spus că viaţa noastră este un nescuzabil joc de copii. Lăcomia ne face să ne pasionăm de mâncare şi băutură, în loc să le folosim pe acestea pentru alimentaţia strict necesară a trupului şi pentru susţinerea vieţii trupeşti. Ne pasionăm de haine, în loc să ne mulţumim a ne acoperi decent trupul, ferindu-1 de acţiunea nocivă a stihiilor; ne pasionăm de argint şi de aur, tezaurizându-le sau folosindu-le drept obiect de lux şi plăcere, în loc să le întrebuinţăm pentru satisfacerea unor necesităţi, iar surplusul să-l dăm săracilor; ne pasionăm de locuinţele noastre şi de mulţimea obiectelor care le împodobesc bogat şi cu fantezie, în loc să ne mulţumim cu un adăpost sigur şi decent şi cu lucrările decente şi strict necesare traiului; ne pasionăm şi de calităţile noastre spirituale: minte, imaginaţie, vorbire, dar le folosim numai pentru slujirea păcatului şi deşertăciunilor lumii acesteia; slujim ceea ce este pământesc şi corupt, în loc să ne punem însuşirile în primul rând în slujba lui Dumnezeu, a cunoaşterii de Dumnezeu, preaînţeleptul Creator a toată făptura, în slujba rugăciunii - rugându-L, cerându-I şi preamărindu-L pe Dumnezeu pentru a ne arăta unii altora iubire şi respect; şi numai după aceea, şi doar în parte, pentru a sluji lumea aceasta, cea care va rămâne cândva în urma noastră.

Ne pasionăm de cunoştinţele noastre asupra zădărniciilor lumii şi, pentru a ni le înmulţi, pierdem timpul preţios, care ne este dat pentru a ne pregăti pentru veşnicie. Nu arareori ne „pasionăm" de serviciu, de îndatoririle noastre, dar nu în sensul că ni le-am îndeplini corect, ci dimpotrivă, fără silinţă, superficial, lucrând mai mult în interes personal, pentru a obţine un profit. Ne pasionăm după oameni arătoşi, sau după frumoasele reprezentante ale sexului siab, folosindu-ne de ele în jocul patimilor noastre; ne pasionăm de timp, care trebuie folosit cu înţelepciune, fără a-l irosi în jocuri şi distracţii; ne pasionăm, în sfârşit, de noi înşine, făcând din noi un fel de idoli, înaintea cărora ne închinăm noi înşine şi pentru care căutăm şi alţi închinători. Cine ar fi în stare să ne descrie şi să ne deplângă nemernicia, imensa deşertăciune căreia îi slujim, nenorocirea căreia i ne dăruim de bunăvoie? Ce răspuns vom da nemuritorului împărat, lui Hristos, Dumnezeul nostru, Care va veni în slava Tatălui Său să judece viii şi morţii, să dea în vileag tainele inimilor, să primească răspunsul nostru pentru toate câte am făcut şi am zis? Vai nouă! Vai nouă, celor ce purtăm nunele lui Hristos, dar care nu avem nimic în noi din duhul lui Hristos! Care purtăm numele lui Hristos, dar care nu urmăm învăţătura Evangheliei Sale. Vai nouă, „nepăsători la astfel de mântuire" (Evrei 2, 3)! Vai nouă, că nu avem credinţă creştinească, speranţă şi iubire creştinească! Vai nouă, cei ce am iubit veacul acesta făţarnic şi trecător şi care nu ne-am arătat râvnitori să moştenim veacul celălalt, cel ce urmează morţii noastre cu trupul stricăcios, veacul de dincolo de „perdeaua" de carne pe care o vedem acum.
Una dintre carenţele sufleteşti ale omului este inerţia în materie de credinţă şi lenea în cunoaşterea adevărului, mai cu seamă a adevărurilor de credinţă şi adevăratei evlavii. Ce învaţă mai prost şi mai fără tragere de inimă tinerii, adulţii şi chiar bătrânii? Adevărurile credinţei şi adevărata evlavie. Ne-o demonstrează, în nenumărate rânduri, experienţa.

Pentru ca oamenii să se respecte şi să se iubească unii pe alţii şi să nu se lase cuprinşi de trufie, să nu se mai mândrească, Preaînţeleptul Dumnezeu le-a dat diferite calităţi naturale, folositoare, astfel încât să aibă nevoie unul de altul. în acest chip, fiecare dintre noi trebuie să recunoască, vrând-nevrând, că într-o privinţă sau alta este imperfect şi să se smerească înaintea lui Dumnezeu si a oamenilor.

Doamne, Tu însuţi ai cuvântat cu preacurata Ta gură: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este" (Matei 5, 48).

Vreau să fiu desăvârşit. Dă-mi toată desăvârşirea, fiindcă Tu ai spus: „Fără Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15, 5).

Si toate rugăciunile cer fiinţei noastre căzute o mare umilinţă şi sărăcie cu duhul; ele ne cer, de asemenea, să avem convingerea că Domnul este izvorul cel nesecat al desăvârşirii noastre, a tot binele, că El este comoara noastră neistovită. Trebuie ca, rugându-ne, să fim în toată vremea cu adevărat săraci cu duhul. „Fericiţi cei săraci cu duhul" (Matei 5, 3).

Cugetă la măreţia omului: „Dumnezeu rămâne întru el şi el în Dumnezeu" (cf. 1 Ioan 4, 16). Intr-un binecredincios creştin nu trăieşte omul, ci însuşi Hristos: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine" (Galateni 2,20), fiindcă sufletul se face tot al lui Hristos, asemenea fierului aruncat în foc, printre cărbuni aprinşi, care se face una cu cărbunii: foc, lumină, căldură.

Arată-te blând şi paşnic faţă de fratele tău, chiar şi atunci când acesta, prin viclenie sau isteţime, sau în chip brutal, te-a lipsit şi de ultima avere. Poţi demonstra astfel că iubeşti în aproapele tău chipul lui Dumnezeu mai mult decât orice lucru pământesc, stricăcios, că dragostea ta „nu cade niciodată" (1 Corinteni 13, 8); „De la cel care ia lucrurile tale nu cere înapoi" (Luca 6, 30). „Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa" (Matei 5, 40). Să nu te facă de ruşine vrăjmaşul fiindcă pui preţ pe cele ce nu sunt decât pulbere - banii, pâinea - mai mult decât pe Dumnezeu, ci să-l faci pe el de ruşine prin nădejdea ta neclintită în Dumnezeu şi în sfântul Său cuvânt. Fiindcă „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4, 4). Ia aminte: „cu tot cuvântul". Fiindcă fiecare cuvânt al lui Dumnezeu-Creatorul are puterea de a te ţine în viaţă, după cum tot un singur cuvânt poate crea şi preschimba viaţa a sute de creaturi. Fiindcă este scris: „Că El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit" (Psalmul 32, 9). S-a zidit creatura. Aşa a trezit Domnul la fiinţă, din nefiinţă, doar prin cuvânt, miriade de oşti cereşti nemuritoare, pe care le-a sfinţit cu Duhul Sfânt, pe care le întăreşte şi le susţine în viaţă.

Nu schimba nebuneşte demnitatea sufletului tău nemuritor, punând preţ pe agonisirea zădărniciilor pământeşti. Domnul este nădejdea mea! „Nădejdea mea e Tatăl, scăparea mea e Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt - Treimea Sfântă". Şi când te gândeşti că mulţi dintre noi se enervează, îşi ies din fire, când sunt lipsiţi nu de ultimul bănuţ, ci de o infimă parte şi nici pe departe ultima din agoniseala lor! Câtă revoltă, mânie, fiere, reproşuri amare, scandal şi uneori blesteme când ni se întâmplă aşa ceva! Dumnezeule Cel drept! Acest gunoi care se cheamă bani sau aceste nimicuri de-ale mâncării pot stârni - iată - asemenea furtuni în sufletele creştinilor! Ale noastre, deşi cunoaştem cuvintele Dulcelui nostru Mântuitor: „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca (...) Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte (...) Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă" ( Matei 6, 25-26, 33). Sau: „Viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale" (Luca 12, 15). Până unde am ajuns! Cu ce suntem mai presus de păgâni, cu modul nostru de viaţă? Unde ne este credinţa, nădejdea în Dumnezeu, dragostea de aproapele? Vai, ce trufie diavolească! Ce ruşine! Tată ceresc, Tu, Cel ce ştii ce ne este de trebuinţă mai înainte ca să-Ţi cerem noi (cf. Matei 6, 8), miluieşte-ne pe noi, necredincioşii, nerecunoscătorii, înrăiţii! Am auzit cuvântul Tău milostivitor, Stăpâne: „Nu te voi lăsa, nu te voi părăsi" (Evrei 13, 5), dar fiind ispitiţi zilnic de bunurile pământeşti, nu-l luăm în seamă şi nu facem voia Ta.

Nu te teme de sacrificii materiale, teme-te mai degrabă de lipsurile care ţi-ar putea slăbi sufletul. Nu-ţi fie frică, nu te teme, nu te enerva când te vei afla fără bani, fără mâncare, fără băutură, desfătări, îmbrăcăminte, locuinţă, când vei fi nevoit să-fi sacrifici chiar viaţa! Teme-te când vrăjmaşul îţi lipseşte sufletul de credinţă, nădejde, dragoste de Dumnezeu şi de aproapele, când îţi aprinde în inimă ură, vrăjmăşie, patimă pentru cele pământeşti, trufie şi alte păcate. „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-1 ucidă" (Matei 10, 28). Tu eşti acelaşi (Psalmul 101, 28), se spune despre firea neschimbătoare a lui Dumnezeu. O, dacă şi tu, omule, ai rămâne neschimbat, azi, mâine şi poimâine şi aşa mai departe şi nu te-ai preface într-o mie de feluri, ca un caleidoscop! O, dacă ai rămâne şi tu mereu acelaşi, paşnic, bun, simplu, amabil, răbdător, iubitor de muncă, binevoitor, generos! Ai putea fi aşa dacă te-ai ruga cu credinţă pornită din inimă şi cu dragoste de Cel ce este neschimbător: „Eu sunt Domnul şi nu m-am schimbat" (Maleahi 3, 6). „Eu păzesc neplecaţi spre rău pe robii Mei, că Eu sunt izvorul bunătăţii, Care fac bine celor ce după vrednicie slujesc Mie" (Canonul Arhanghelilor, cântarea 6, tropar 3).

Pacea înseamnă integritate, sănătatea sufletului; a pierde pacea: a pierde sănătatea sufletului. Arată-te plin de recunoştinţă, din tot sufletul, înaintea Sfintelor Taine şi spune în sinea ta, despre fiecare Taină, sau înainte de a te face ei părtaş: „Este Taina lui Dumnezeu; eu nu sunt decât nevrednicul martor sau părtaş al ei". Trufaşa noastră minte ar vrea să cerceteze şi Tainele lui Dum- nezeu, iar dacă nu le poate cerceta, le respinge, ca pe ceva ce nu intră în derizoriul său calapod.

Dacă un singur cuvânt, atunci când iese din gura unui suveran pământesc, poate determina mari fapte în ţara aceluia, cuvântul lui făcând să poată începe un lucru şi să fie dus la bun sfârşit, oare cuvântul împăratului a toată făptura, văzută şi nevăzută, al împăratului atotputernic şi preaînţelept nu va putea face orice ar dori? Spune-va ceva şi nu se va face? Spune-va ceva şi nu va fi? O, Tu care poţi săvârşi într-o clipă tot ce voieşti, nu ne lăsa în păcatele noastre şi, mai cu seamă, în necredinţa şi deznădejdea noastră; nu da voie propriilor noastre neputinţe să ne chinuiască, să ne facă ţăndări, ca pe nişte vase deşarte! „Dă-ne nouă tuturor să credem din toată inima în atotputernicia Ta! Să nu ne îndoim că vom primi ceea ce am cerut spre bine!"

Toată materia văzută, cu toate părţile ei, mari, mici, foarte mici, ne spune în fiece clipă că totul a venit de la Domnul şi că există şi se mişcă prin El, prin El capătă viaţă şi se ţine şi în fiecare clipă I se supune.

Cât de otrăvită este şi cât de jos a căzut firea noastră! Satana - de trei ori fie afurisit! - cu otrava sa ne-a împins şi ne împinge în mii de rele' Otrăvuri îmi sunteţi voi, mâncarea şi băutura, cele care ne ispitiţi atât de aprig astăzi! Până când, oare, lăsa-ne-vom ispitiţi de voi, până a ne da de dragul vostru şi viaţa? Până când vom lăsa să ne treacă pe lângă inimă cuvintele Mântuitorului: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din sura lui Dumnezeu" (Matei 4, 4) şi nu le vom face să prindă viaţă? Până când ne vom mai deda lăcomiei, ghiftuielii, beţiei? Ticăloasei zgârcenii? Arghirofiliei? Până când ne vom mai uita la aproapele nostru cu trufie, ură ş: răutate din pricina banilor, îmbrăcămintei, locuinţei, mâncării şi băuturii? Mii de înşelăciuni ale Satanei vin asupra noastră şi ni se arată sub forma mâncării, băuturii, îmbrăcămintei şi noi continuăm să ne lăsăm prinşi de ele ca de ceva care ne-ar putea aduce folos, le dorim, visăm la ele, fără să ne dăm seama de primejdia pe care o aduc sufletului şi trupului nostru. Nu vă lăsaţi amăgiţi nici o clipă, fraţilor, de vrăjmaşul, atunci când e vorba de mâncare şi băutură, ca şi când ar fi ceva cu totul nevinovat şi cuviincios. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă" (Matei 6, 33). „Cum să nu înţelegeţi că nu despre pâine v-am zis? Ci feriţi-vă de aluatul fariseilor şi al saducheilor" (Matei 16, 11, Luca 12, 1), acel aluat care înseamnă făţărnicie în cele ale credinţei şi evlaviei. „Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului" (Ioan 6,27) De vi se va cere, daţi până la cel din urmă lucru, după cuvântul Mântuitorului: „Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina lasă-i şi cămaşa" (Matei 5, 40). Adică dă-i şi ultimul lucru din ceea ce ai.

Işi vor îngrămădi învăţători după poftele lor" (2 Timotei 4, 3). Oare nu asta fac mulţi oameni dintre laici şi chiar multe feţe bisericeşti? Oare nu-şi aleg ei singuri învăţători care să le mângâie auzul? Nu vor să înveţe de la Unicul învăţător - Hristos -, din Evanghelia Sa, de la Biserica Sa, ci de la jurnaliştii profani, foiletonişti, romancieri, poeţi, actori, spunând: „Ah, cât sunt de atractivi şi de instructivi!" Şi chiar dacă n-o spun direct, în sinea lor zic: nu ne mai trebuie Evanghelia, nici Biserica, cu slujbele şi Tainele ei, cu predicarea cuvântului lui Dumnezeu. Avem doar atâţia învăţători şi cât de morali sunt!" Doamne, Iisuse Hristoase, până unde am ajuns! Cuvintele Tale sunt nesocotite.

Nu fi trist şi nu cădea pradă deznădejdii când simţi bântuind în suflet şi dospind ucigător răutatea şi viclenia, nerăbdarea şi hula, sau ceva ca o slăbiciune, de la gândurile necurate şi ticăloase, ci luptă-te cu ele neobosit şi rabdă bărbăteşte, chemându-L din toată inima pe Iisus Domnul, biruitorul iadului. Smereşte-te adânc, recunoscându-te, din toată inima, cel dintâi dintre păcătoşi, nevrednic de copărtăşie cu neamul omenesc şi Domnul, văzându-ţi smerenia şi lupta, te va ajuta. Cheamă grabnic în ajutor pe Ajutătoarea şi Mijlocitoarea, Preasfânta Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, spunând după cum urmează: „Vindecă, preacurată, rănile nevindecate ale sufletului meu şi apără-mă de vrăjmaşii care neîncetat se luptă cu mine" (Canonul îngerului păzitor, cântarea a 3-a şi următoarele).

Dacă îl numeşti pe Dumnezeu „Tată" şi ţi-L recunoşti aşa, cu adevărat, trebuie să-ţi pui nădejdea în El, ca în unicul Tată atotbun, atotputernic, preaînţelept, neschimbător în dragoste şi în toate desăvârşirile. Pune-ţi nădejdea în El în privinţa bunurilor vieţii vremelnice, dar mai cu seamă în cele viitoare, de care poţi să te învredniceşti de la Hristos. Intipăreşte-ţi bine în inimă cuvintele: „Dumnezeu îmi este tată! Tatăl nostru Care este în ceruri"! Dar aşa cum prin iubirea Tatălui ceresc te-ai făcut tu însuţi neam al lui Dumnezeu, ca unul ce ai raţiune şi liberă voinţă, trebuie, numaidecât, să-ţi depui toată silinţa pentru a te face părtaş fericirii şi veşnicei moşteniri cereşti. Trebuie să ştii şi să nu uiţi niciodată că eşti fiinţă căzută şi fiindcă atunci când ai căzut ai căzut de bunăvoie, bucurându-te de raţiune şi liber arbitru, tot de bunăvoie, cu raţiune luminată de lumina cuvântului lui Dumnezeu şi de Duhul Sfânt, tot cu liberă voinţă, întărită cu harul Duhului Sfânt întru Iisus Hristos, trebuie să te ridici din cădere şi să mergi fără oprire către viaţa cerească, cea fără de sfârşit, dispreţuind tot ce e pământesc, ca fiind stricăcios şi repede trecător, şi mai cu seamă nu te lega de aur şi argint, de mâncare şi băutură, aceste otrăvuri din pricina cărora neamul omenesc a căzut în hăul răutăţilor.

Mulţumeşte Stăpânei noastre, grabnic ajutătoare, Maicii lui Dumnezeu, Preacuratei, Preabinecuvântatei Fecioare Măria, care, pentru rugăciunile noastre din inimă izvorâte, ne izbăveşte de muncile şi strâmtorările diavoleşti. Caută spre ea, cu ochii inimii, în Duhul Sfânt, Cel ce pretutindenea este şi pe toate le împlineşte, caută ca şi când ţi s-ar afla chiar în inimă şi spune-i: „Grabnic ajutătoare, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu Mărie, izbăveşte-mă de vrăjmaşul cel ce nicicum nu mă slăbeşte!" Şi îndată te va izbăvi, pentru credinţa inimii tale, pentru nădejdea pe care şi-a pus-o în ea şi ţi se vor lua strâmtorarea, focul şi întristarea. Trebuie doar să-ţi închipui şi să crezi cu tărie că Duhul Sfânt este pretutindeni, în orice loc, şi că este Fiinţă simplă, că prin El cerul se apropie de noi, „ca-n palmă", cu toţi îngerii şi sfinţii săi, şi că ajunge doar să chemi din toată inima pe Domnul, sau pe Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, sau pe un sfânt, să chemi cu credinţă limpede-văzătoare, cu zdrobire de inimă şi cu căinţă pentru păcatele de care ne-a legat vrăjmaşul, sau ne-am legat noi înşine, şi îndată mântuirea va străluci pentru noi. Minunată mântuire ne vine de la Stăpâna noastră! Mi se revarsă în suflet asemenea unui balsam vindecător, sau ca o adiere de aer înmiresmat şi întremător, sau ca o apă liniştită. Caută numai spre ea, spre bunătatea sa pururea binefăcătoare, cu ochii inimii şi cu speranţă, aşa cum cauţi şi către Domnul sau către sfinţi. Vrăjmaşul se sileşte cu orice chip să ridice un zid de nepătruns, unul înalt şi sumbru între sufletul tău şi Dumnezeu, Născătoarea de Dumnezeu, îngeri şi sfinţi. Nu îngăduie blestematul ochiului inimii nici măcar să-l zărească pe Domnul, să-i zărească pe sfinţii Săi, caută să ne întunece inima, să ne risipească credinţa, să ne simţim strâmtoraţi înlăuntrul fiinţei noastre şi copleşiţi de tristeţe. Aceasta ar vrea să facă, stă în intenţia lui, dar noi trebuie să răzbim către Dumnezeu, către Maica Domnului, către sfinţii lui Dumnezeu, oricât de înalt şi de nepătruns ar fi acest zid. De vom şti să răzbim, vom fi mântuiţi. „Credinţa ta te-a mântuit" (Matei 9, 22).

Spune-ţi în inimă, din toată... inima: „Domnul înseamnă pentru mine totul; eu singur sunt un nimeni, neputincios, nimic nu pot face. „Fără Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15, 5), spune însuşi Domnul. Eu fiind Acela ce poate face totul şi cu prisosinţă pentru voi. Convinge-te că este aşa în fiecare minut al vieţii în inima ta şi nu pregeta să alergi pentru orice lucru la Domnul, sperând să obţii de la El toate cele bune şi de folos, pentru mântuire şi chiar pentru viaţa vremelnică de-acum.

Dacă Stăpâna noastră Născătoarea de Dumnezeu, în virtutea comuniunii sale cu Dumnezeu şi a pilduitoarei slujiri faţă de Stăpânul tuturor, vine grabnic în ajutorul celor ce i se roagă cu credinţă şi dragoste, izbăvindu-i din toate răutăţile şi dându-le tot ceea ce cer spre mântuire, cu atât mai vârtos va face aceasta Domnul însuşi. Numai să nu fim puţin credincioşi, reci la suflet când venim la El, nesimţitori ca pietrele, ci să încălzim în noi credinţa în bunătăţile lui Dumnezeu şi recunoştinţa de a le fi primit, cu conştiinţa sinceră a greşelilor noastre şi cu nemărginită dragoste faţă de Mântuitorul nostru, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Care ne iubeşte cu dragoste nemăsurată.

Când te rogi Domnului, Maicii lui Dumnezeu, sfinţilor, să nu uiţi niciodată că Domnul dă după inima celui ce cere („Dea ţie Domnul, după inima ta" - Psalmul 19, 4). După cum îţi este inima, aşa îţi va fi darul. Dacă te rogi sincer, cu credinţă, nefăţarnic, din toată inima, atunci ţi se va da dar de la Dumnezeu pe măsura credinţei tale, a „temperaturii" inimii. Şi invers, cu cât îţi este inima mai rece, cu cât se vădeşte mai puţin credincioasă şi mai duplicitară, cu atât îţi va fi rugăciunea mai fără folos, aceasta în cel mai fericit caz, fiindcă o astfel de rugăciune ar putea să-1 mânie pe Dumnezeu, Cel ce este Duh şi căruia i se cuvine închinare în duh şi adevăr (Ioan 4, 24, 23). De aceea când chemi pe Domnul, pe Maica Domnului, pe îngeri sau pe sfinţi, cheamă-i din toată inima: de te rogi pentru vii sau pentru morţi, roagă-te cu inimă fierbinte, spunând numele fiecăruia; de te rogi să ţi se dea ţie sau altcuiva vreun dar duhovnicesc, pentru izbăvirea ta sau a altcuiva de vreo nenorocire, de păcate, de patimi, de năravuri păcătoase, roagă-te pentru aceasta din toată inima, dorind din tot sufletul ca tu sau altcineva să căpătaţi darul cerut, arătându-te ferm hotărât să părăseşti tu însuţi păcatul, sau dorind ca şi alţii să se lepede de păcate, de patimi, de năravuri rele şi Domnul îţi va da darul după inima ta. „Cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă" (Ioan 15, 7). Vezi, trebuie numaidecât să vrei să obţii ceea ce ceri şi numai aşa vei primi. „Rugaţi-vă unul pentru altul ca să vă vindecaţi" (Iacov 5, 16).

Fii ascultător cu inima la tot lucrul bun, cu cuvântul şi cu fapta, în toată vremea, slujind altora fără nici cea mai mică supărare sau enervare, ţinând minte cuvintele Mântuitorului: „Care dintre voi va vrea să fie mai mare, să fie slujitorul vostru" (Matei 20, 26).

Crede nezdruncinat că Domnul ţi-a dat toate cele de trebuinţă în toată vremea. In timpul rugăciunii El îţi dă putere şi chezăşia împlinirii fiecărui cuvânt, întru Duhul Sfânt; în timpul unei evlavioase „convorbiri", El îţi dă apă vie şi face din cuvintele tale un torent de foc; în toată vremea Domnul înseamnă pentru tine tot binele. Când te afli în preajma Domnului tău, n-ai de ce să fii trist. El te-a „închis" în Sine din toate părţile, îţi pătrunde toată fiinţa, îţi ştie gândurile, nevoile, intenţiile şi dacă vei sta în El cu adevărat, cu credinţă şi cu dragoste, nu va mai pătrunde în tine nici un rău. „Ingăduinţa voastră să se facă ştiută tuturor oamenilor. Domnul este aproape" (Filipeni 4, 5).
D umnezeu, Cel pururea fiitor, atotprezent, simplu (necompus), poate într-o singură clipă să creeze şi să recreeze totul, aşa cum a făcut în minunile din Egipt. Cel simplu le poate face pe toate simplu, Cel atotputernic are puterea să săvârşească toate.

Dintr-un orgoliu de stăpân sau, mai exact, dintr-o trufie de om cu bani, sau dintr-o inexplicabilă răutate, deseori nu-i „onorăm" nici măcar cu o vorbă pe cei ce se hrănesc de pe urma noastră, sau chiar îi tratăm cu ostilitate. Aceasta, în loc să ne smerim înaintea lor, ca nişte slujitori ce le suntem, după cuvântul Domnului: „Care dintre voi va vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru" (Matei 20, 26), ştiind că prin aceasta ne sporim şi darul datorat Stăpânului nostru, printr-o slujire sinceră, nefăţarnică, făcută Lui în persoana fraţilor Săi mai mici. O, Creatorule Cel blând şi smerit cu inima, Dătătorule de viaţă, Răscumpărătorule, Cel ce ne dai hrană şi Cel ce ne aperi, Iisuse Doamne, învaţă-ne dragostea, blândeţea şi smerenia Duhului Tău Sfânt şi întăreşte-ne în virtuţile Tale, cele iubitoare, ca să nu se trufească inima noastră de darurile Tale bogate şi să nu ni se pară că hrănim, îndestulăm şi susţinem pe cineva. Fiindcă Tu eşti Cel ce tuturor dai hrană, îndestulare şi susţinere; totul stă sub aripile bunătăţii Tale, îndurărilor şi iubirii Tale de oameni, toţi se îndestulează şi îşi găsesc pacea sub ele, nu sub ale noastre, fiindcă noi înşine avem nevoie să ne găsim adăpost sub umbra aripilor Tale în toate clipele vieţii. Ochii ne sunt aţintiţi spre Tine, Dumnezeul nostru; ochii robului privesc Stăpânul, ochii roabei privesc Stăpâna; îndură-Te spre noi. Amin.

Crede nestrămutat că fiecare cuvânt pe care îl rosteşti, mai cu seamă în timp ce te rogi, poate deveni faptă; ţine minte că Cel ce a făcut să se nască cuvântul este Dumnezeu-Cuvântul, că însuşi Dumnezeul nostru, Cel în Treime preamărit, Se defineşte prin trei cuvinte: Tatăl, Cuvântul, Sfântul Duh. Că fiecărui cuvânt îi corespunde o existenţă sau, altfel spus, fiecare cuvânt poate fi existenţă şi faptă. Faţă de cuvânt, poartă-te cu evlavie şi dă-i preţuire. Ţine minte că precum Cuvântul lui Dumnezeu ipostatic, Fiul lui Dumnezeu, este unit întotdeauna cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, tot aşa şi în cuvântul Sfintei Scripturi, cel al rugăciunilor, al scrierilor Părinţilor înţelepţiţi de Dumnezeu se află prezenţi Tatăl, graţie omniprezenţei Sale, şi ca Raţiune Supremă, Cuvântul Său lucrător şi Duhul Sfânt, Săvârşitorul. De aceea acolo nici un cuvânt nu este de prisos, ci are, sau ar trebui să aibă, o forţă intrinsecă; vai de cei care vântură cuvinte goale, fiindcă va trebui să dea socoteală pentru ele! „Că la Dumnezeu nu este cu neputinţă tot cuvântul" (Luca 1, 37, după traducerile mai vechi, de ex. Biblia de la 1688 - n. trad.) A-i fi cu putinţă toate este în general o însuşire a cuvântului (dumnezeiesc), exprimată în forţa sa şi în posibilitatea de a deveni faptă. Aşa ar trebui să fie şi cuvântul de pe buzele oamenilor.

Sfantul Ioan de Kronstadt
Viata mea in Hristos, Editura Sophia

Cumpara cartea "Viata mea in Hristos"

• Rugaciunea inimii
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea lui Iisus
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul talcuita de Olivier Clement
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea
  Publicat in : Credinta
• Rugaciunea sotilor
  Publicat in : Credinta