Duhovnicia ca slujire a reimpacarii omului cu Dumnezeu

Duhovnicia ca slujire a reimpacarii omului cu Dumnezeu Mareste imaginea.

In teologia şi lucrarea ascetică a Arhimandritului Sofronie, slujirea duhovnicului este legată de taina cuvântului lui Dumnezeu, care se naşte în inima omului prin rugăciune.1 Prorocul Isaia spune că atunci când un cuvânt „purcede din gura lui Dumnezeu, nu-şi găseşte odihna nici se întoarce deşert, până când nu şi-a împlinit mai întâi lucrarea" (cf. Is. 55:11). El spune de asemenea că acesta este cărbune aprins care curăţeşte şi sfinţeşte pe cei de care se atinge (cf. Is. 6:6-7). (Şi noi repetăm aceste cuvinte după ce am primit împărtăşania: „Iată, s-a atins de buzele tale şi va şterge fărădelegile tale şi va curăţi păcatele tale.") Această slujire prorocească a cuvântului lui Dumnezeu este lucrarea duhovnicilor Bisericii lui Hristos. Duhovnicii sunt cei care, cu frica lui Dumnezeu, rămân „neclătiţi în curgerea cea mai-înainte de veci a voii lui Dumnezeu".2 Ei sunt învredniciţi să audă „glasul ca de adiere de vânt subţire" al lui Hristos (3 Imp. 19:12) şi să-l asculte cu smerenie şi discernământ, trecând peste propria înclinaţie „psihologică", chiar şi atunci când aceasta este potrivnică glasului dumnezeiesc.

(Vă amintiţi de Iona? El era un adevărat proroc. Inţelegerea lui psihologică se împotrivea cuvântului pe care îl primise de la Dumnezeu şi cu toate acestea a avut discernământul ca să-L asculte pe Dumnezeu şi să rostească prorocia Lui. Aşadar, dacă suntem cu adevărat duhovniceşti, trebuie întotdeauna să discernem cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă el este contrar „psihologiei" noastre, înţelegerii noastre.) Duhovnicii devin purtători ai cuvântului lui Dumnezeu şi îl vestesc spre zidirea oamenilor, împărtăşind har inimilor celor ce-l ascultă (cf. Ef. 4:29). Acest cuvânt viu săvârşeşte renaşterea duhovnicească a credincioşilor.

Hristos a fost proroceşte vestit de Vechiul Testament ca „Părinte al veacului ce va să vie" (Is. 9:5), prin „obârşia" Sa care nu se poate spune (Is. 53:8). (Cine poate spune obârşia Sa, nu numai obârşia Sa cerească, dar chiar şi obârşia Sa pământească?) Prin obârşia Sa, El a venit şi ne-a grăit ziditoarele şi de viaţă dătătoarele cuvinte ale Tatălui Său (cf. In. 6:63). Mai mult, „El S-a adus ca un miel spre junghiere" (Is. 53:7, Fapte 8:32) şi prin Sângele Său „Şi-a curăţat Sieşi" un nou „popor ales" (cf. Tit 2:14).

Infricoşata iconomie a smeritei Sale pogorâri mai prejos de toată zidirea şi a înălţării Sale „mai presus de toate cerurile" a „umplut toate" cu puterea îndumnezeitoare a Prezenţei Sale (cf. Ef. 4:10). Nimic din lumea zidită nu a rămas nearătat înaintea ochilor Săi (Ev. 4.T3). Cuvântul Său viu a semănat „sămânţă nestricăcioasă" (1 Petru 1:23) şi, prin harul Duhului Său, El a dăruit omului darul „înfierii" (Gal. 4:5); adică El a născut Biserica şi i-a făcut pe credincioşi „fii ai învierii" (Lc. 20:36) şi „începătură făpturilor Lui" (Iac. 1:18). Plinirea căii şi a lucrării Sale îl arată pe Hristos Cap şi Părinte al unui nou neam, care îl „aşteaptă" (cf. Filip. 3:20) ca „Mântuitor al tuturor oamenilor, şi mai vârtos al celor credincioşi" (1 Tim. 4:10).

Pentru a îndrepta nedreptatea inegalităţii care a pătruns în viaţa oamenilor după cădere, Hristos a răsturnat piramida fiinţării cosmice şi S-a pus pe Sine Cap al piramidei acum răsturnate.3 El a purtat păcatul şi neputinţa întregii lumi şi a reaşezat adevărata dreptate ca cerinţă de neînstrăinat a duhului şi a conştiinţei omului. El a dat tuturor aceeaşi cinste, aceleaşi porunci precum şi propriul Său exemplu, unic, prin care nu a refuzat nimănui „urcarea până la ultimele trepte" ale desăvârşirii.4 (Suntem cu toţii egali înaintea lui Dumnezeu, pentru că toţi am primit aceleaşi porunci.5)

După cum spuneam, marea valoare a monahismului constă în calea smereniei, care este drumul ce coboară spre vârful piramidei răsturnate. In măsura în care monahul se apropie de Hristos în pogorârea Lui, va deveni şi el părtaş părinteştii duhovnicii a lui Hristos. (Dar aceasta este adevărat nu numai pentru monahi, ci şi pentru orice slujitor al Domnului şi pentru orice creştin.)

Monahismul este cu precădere darul duhovnicesc al smereniei, pe care monahul îl cultivă prin nevoinţa ascultării. Ascultarea se adresează în primul rând inimii omului şi însuşirea ei de căpătâi este să descopere „adâncul inimii" în care sălăşluieşte principiul şi centrul ipostasului său. Acesta este „locul" în care se seamănă „sămânţa nestricăcioasă" a cuvântului lui Dumnezeu (cf. 1 Petru 1:23) şi aduce roadă prin ucenicia la poruncile lui Hristos. Precum afirmă Părintele Sofronie, este în firea lui Dumnezeu să binevoiască întru toţi cei cu „inimă înfrântă"6 (cf. Ps. 50:17) şi să le împărtăşească lor „cunoaşterea tainelor împărăţiei cerurilor"7 (cf. Mt. 13:11). O astfel de cunoaştere îi este de trebuinţă duhovnicului pentru a avea un discernământ limpede între lucrurile create şi darurile necreate ale lui Dumnezeu, aşa încât, în lumina acestor daruri, să poată cântări cu înţelepciune şi rigoare orice fenomen din viaţă şi să-l ridice în plan duhovnicesc. (Adică să facă trecerea de la starea psihologică la cea duhovnicească.) De asemenea, este folositor ca această cunoaştere să fie cât mai deplină cu putinţă, acoperind întreaga scară a stărilor duhovniceşti despre care se încumetă să-i povăţuiască pe alţii.8

Părintele Sofronie, exprimându-şi plin de însuflare admiraţia pentru lucrarea părintelui duhovnic, spune că aceasta este „pe cât de înfricoşată, pe atât de minunată.

Dureroasă, dar şi însufleţitoare".9 Este darul şi chemarea de o neasemuită cinste la cea mai înaltă lucrare creatoare: părintele duhovnic devine „împreună-lucrător cu Dumnezeu în zidirea de dumnezei nemuritori"10 şi îi călăuzeşte spre „veşnicie în Lumina Nezidită".11

Inima duhovnicului se subţiază prin pocăinţă şi neîncetată înfăţişare înaintea lui Dumnezeu. Mintea sa străbate în acelaşi timp adâncul, înaltul şi latul Căii Domnului. O „lume de o nedescrisă măreţie se descoperă duhului omului prin rugăciune. Rugăciunea dezvăluie atât adâncurile întunecate ale iadului, cât şi luminoasele sfere cereşti".12 Cunoaşterea acestei căi dă vieţii sale statornicie şi adâncă pace. Cu toate acestea, pentru a fi în stare să „simtă ritmul lumii lăuntrice a tot omul"13 ce caută spre el, duhovnicului îi este de folos să se adăpostească neîncetat în Dumnezeu cu inimă plină de durere şi să caute cu râvnă să cunoască voia lui Dumnezeu şi cuvântul potrivit pentru a o exprima, spre folosul şi însuflarea fraţilor săi. Până şi în timpul convorbirii cu oamenii, el are „auzul" minţii treaz în inimă, astfel încât să „prindă până şi cea mai uşoară mişcare a Duhului lui Dumnezeu"14, primul gând care se naşte în inimă.

Duhovnicul, în această stare prorocească în care ţine calea voii Domnului prin rugăciunea de pocăinţă şi face cunoscută această voie fraţilor săi, întâmpină multe greutăţi. Cuvântul care vine prin rugăciune este dat de Sus. El „ne dezvăluie sferele veşnice ale Duhului celui fără de început"15, care sunt în esenţă mai presus de cuvânt. Un astfel de cuvânt este încărcat de harul Duhului Sfânt şi totuşi, el trebuie spus unor fiinţe omeneşti „sufleteşti", care resping „lucrurile Duhului lui Dumnezeu" şi le consideră „nebunie" (1 Cor. 2:14). Cuvântul lui Dumnezeu este menit să ducă la renaşterea omului, iar nu „să-l strivească" (Mt. 21:44), dar pentru aceasta cel ce primeşte cuvântul trebuie să fie gata de jertfă. Acest cuvânt este un dar al dragostei lui Dumnezeu şi o chemare spre dobândirea ei. Dar dragostea aceasta naşte în om „un întreg şir de felurite chinuri ale dufjului".16 Mucenicia duhovnicească este mai presus de fire, metafizică şi se prelungeşte în veşnicie. De aceea, când părintele duhovnic înţelege că ucenicul său este „sufletesc", iar nu „duhovnicesc", şi nu are hotărârea şi lepădarea de sine pentru luptă, nu caută nemijlocit cuvânt de la Dumnezeu prin rugăciune, ci face pogorământ vorbind potrivit experienţei sale omeneşti. Fiindu-i astfel milă de ucenic, el evită să-l expună la păcatul greu al luptei împotriva lui Dumnezeu.17

P.S. Vasile intervine: Părinte Zaharia, vreţi să spuneţi că duhovnicul ar trebui să procedeze astfel sau că pur şi simplu o face?

Părintele Zaharia: Părintele Sofronie spunea că el aşa făcea când vedea că oamenii erau sufleteşti şi se împotriveau lucrării Duhului. In aceste cazuri, el nu cerea un cuvânt direct de la Dumnezeu, ci pur şi simplu spunea ceva din mintea sau experienţa sa, aşa încât să nu-l pună pe om împotriva lui Dumnezeu.

Chiar şi atunci când credincioşii arată încredere în părintele lor duhovnic şi „îl primesc ca pe un proroc în nume de proroc"(Mt. 10:41), slujirea acestuia nu este deloc uşoară. El nu se poate încrede în cunoaşterea sau reuşitele de mai înainte. Duhovnicul este, înainte de toate, un chivernisitor al cuvântului lui Dumnezeu; însă cuvântul dat de Sus „nu este după om" (Gal. 1:11). De fapt toată Evanghelia lui Hristos „nu este după om", nici de la om. Cuvântul lui Dumnezeu depăşeşte puterile omului şi de aceea pare „greu" de purtat (In. 6:60). (Din câte ştiu, a apărut nu de mult în Occident o carte cu titlul Cuvintele grele ale lui Iisus.18 Ceea ce ne arată felul cum este înţeleasă aici Evanghelia.) Cuvântul lui Dumnezeu îi descoperă omului sfera Luminii veşnice, dar în acelaşi timp h dăruieşte şi desăvârşita cunoaştere de sine. Acest cuvânt provoacă un „cutremur" prorocesc (3 împ. 19:11) şi, precum spune Evanghelia, „despică omul în două" (cf. Mt. 10:34-35; cf. Evr. 4:12) prin „sabia Duhului" (Ef. 6:17).

El frânge inima cu o chinuitoare ruşine pentru propria sărăcie, dar îl şi insuflă pe om să trăiască de acum încolo ca prezenţă a morţii înlăuntrul său „tot ceea ce in noi se împotriveşte cuvântului lui Hristos"19. Dacă omul rabdă cu hotărâre urmările şi suferinţele acestei lupte duhovniceşti, şi dacă se curăţeşte de toată stricăciunea „omului vechi", atunci, in chip nevăzut (cf. Lc. 17:20), sporeşte în el sălăşluirea lui Dumnezeu asemenea unui „glas de vânt subţire" (3 împ. 19:12). Acest vânt subţire este smerita dragoste a lui Hristos, care izbăveşte pe cei căzuţi şi le deschide împărăţia Tatălui Ceresc.

Duhovnicul se străduieşte să aducă cuvântul lui Dumnezeu celor ce caută către dânsul. Acest cuvânt este sămânţa vieţii veşnice. Atunci când este primit, aşa cum am observat mai sus, el despică inima, precum o sabie, şi nu-i dă odihnă până când nu renaşte întregul om învrednicindu-l de împărăţia cerurilor. Această sfâşiere şi tensiune pricinuite de cuvântul lui Dumnezeu nu trebuie nicidecum domolite sau diminuate de duhovnic. Imi aduc aminte că o dată Părintele Sofronie a fost foarte nemulţumit când a auzit că unul dintre noi a încercat să consoleze pe cineva micşorându-i tensiunea pocăinţei acelei persoane. Ne-a spus că ar fi trebuit să sporim acea tensiune, iar nu s-o micşorăm. Astfel, potrivit înţelegerii Părintelui Sofronie, este mai folositor ca duhovnicul să sporească mai degrabă sfâşierea şi tensiunea până la cel mai înalt grad cu putinţă, şi să-l călăuzească pe ucenic până în „pragul morţii"20, astfel încât să moară omul cel vechi al stricăciunii şi al păcatului. (Aceasta este o artă foarte grea. Duhovnicii din vechime obişnuiau să-şi călăuzească cu bună ştiinţă ucenicii până în pragul morţii, ca să omoare patimile din ei, adică „omul cel vechi". Or aceasta cere mult discernământ. Astăzi nimeni nu mai face aşa ceva.) Această înfricoşată şi primejdioasă lucrare este asumată de duhovnic pe măsura discernământului său, a experienţei sale şi a puterii rugăciunii pe care o aduce pentru ucenicii săi. (De pildă, am un prieten duhovnic care mi-a spus că se roagă mai mult pentru oamenii pe care îi mustră decât pentru cei pe care nu i-a mustrat niciodată, pentru că nu vrea ca ei să cadă în deznădejde.)

Pentru această lucrare, duhovnicul foloseşte două metode: una pozitivă şi una negativă. Folosind metoda negativă, el încearcă cu înţelepciune, delicateţe şi subţirime să-l păzească pe ucenic de a se mândri cu darurile duhovniceşti pe care se întâmplă să le aibă, pentru că slava deşartă împietreşte adâncul inimii, „locul rugăciunii duhovniceşti"21. El vădeşte neajunsurile şi greşelile din purtarea ucenicului. Astfel, mintea şi inima ucenicului se smeresc, în timp ce setea de o cunoaştere duhovnicească mai adâncă i se înteţeşte.22 Desigur, importantă este energia harului care însoţeşte sfatul duhovnicului, iar nu meşteşugul sau iscusinţa cuvintelor lui. Ca să împărtăşească daruri duhovniceşti, cuvântul duhovnicului trebuie să vină dintr-o inimă arzândă, care îi iubeşte pe cei mulţi şi, plină de adâncă milostivire, se roagă pentru ei. Toţi prorocii au folosit această metodă negativă, mai cu seamă Sfântul Ioan Botezătorul. El îi numea pe cei ce veneau către el „pui de năpârci", şi totuşi evanghelistul ne spune că tocmai cu astfel de cuvinte „în propovăduirea sa" el „binevestea norodului, mângâindu-l" (Lc. 3:7-18). Adică el îi numea „pui de năpârci" şi cu aceste cuvinte îi mângâia Cum este cu putinţă? Aceasta se poate întrucât zdrobind aroganţa minţii lor îi aducea la pocăinţă; căinţa aducea smerenie, smerenia aducea har, iar în har era mângâiere nestricăcioasă. Sfântul Pavel se foloseşte de aceeaşi metodă, când spune: „Care este cel ce mă veseleşte pre mine, fără numai cel ce se întristează de la mine?" (2 Cor. 2:2). „Cuvintele grele" ale Domnului Iisus şi ale tuturor părinţilor duhovnici care sunt în părtăşie cu El au ca scop să zdrobească „întăriturile" pe care le ridică aroganţa omului şi să sădească în el o smerită plecare a inimii spre a învăţa de la Domnul cel „blând şi smerit" (Mt. 11:29).

Metoda pozitivă este încă şi mai anevoioasă, mai înaltă şi mai ziditoare. Ea presupune ca duhovnicul să cunoască nu numai practica, ci şi „teoria"23 vieţii ascetice.

Această teorie este rodul „dragostei mai mari" a lui Hristos, pe care slujitorul Său şi-a însuşit-o şi întru care se osteneşte să-şi deprindă ucenicii; teoria care izvorăşte din această dragoste face ca toate să se săvârşească spre slava lui Dumnezeu şi binele omului. Cu alte cuvinte, când ucenicul se află în ispită, necaz şi durere, duhovnicul încearcă să-i arate binecuvântarea care se ascunde în acestea Duhovnicul, prin pocăinţa sa personală, se pogoară până la vârful piramidei răsturnate, şi astfel devine una cu Hristos şi părtaş stării Lui. In zilele vieţuirii Sale în trup, Hristos „trăia împreună - într-o plinătate de neatins pentru noi - şi suferinţa şi triumful biruinţei, şi moartea şi slava dumnezeiască."24 La fel şi slujitorul lui Hristos, devine, la rândul său, capabil să „se bucure cu cei ce se bucură şi să plângă cu cei ce plâng" (cf. Rom. 12:15). (Cel care trăieşte în pocăinţă are o energie în inima sa care se poate transforma în bucurie sau în întristare; el se poate bucura cu cei ce se bucură şi poate fi trist cu cei ce sunt trişti.25 Este ethos-ul Noului Testament. Altfel, precum obişnuia să spună Părintele Sofronie, duhovnicul ar trebui să-şi facă un program pentru a asculta spovedaniile: „Astăzi, de la opt la zece, voi primi oameni care sunt în necaz şi de la zece la douăsprezece, oameni care se bucură.") Hristos a luat asupra Sa moartea omului şi aceasta a fost înghiţită de viaţa Sa dumnezeiască (cf. ICor. 15:54). Tot astfel, şi duhovnicul, neclintit în părtăşia cu harul lui Hristos, ia asupră-şi moartea fraţilor săi şi îi ridică la viaţa dumnezeiască26 (cf. 2 Cor. 4:12), căreia el i-a devenit „părtaş" (2 Petru 1:4). (Sfântul Pa vel spune corintenilor: „moartea întru noi se lucrează, iar viata întru voi"(2 Cor. 4:12). Adică apostolul lua asupra sa moartea ucenicilor săi, dându-le în schimb viaţa sa.)

Cunoscând calea care duce la vârful piramidei inversate, duhovnicul trece de la felul cel vechi şi mincinos de a vedea lumea, născocit de Lucifer „în culmea mândriei sale"27, la noua perspectivă „inversă" a Evangheliei. Domnul a pus început acestei perspective prin pilda şi cuvântul Său, căci pe cele smerite le înalţă (cf. Lc. 14:11; 18:14) şi de cele înalte se scârbeşte, în această viziune, Hristos se găseşte în centrul a toată zidirea căreia îi împărtăşeşte plinătatea Dumnezeirii. Aşa cum, în cazul perspectivei inverse în iconografie, chipul sau evenimentul pictat se ivesc din centrul către care converg toate, tot astfel şi în această viziune Hristos devine punctul către care se îndreaptă toate cugetele şi doririle omului. Şi duhovnicul încearcă să pună bazele aceleiaşi perspective în ucenicul său, aşa încât Hristos să devină centrul fiinţei sale şi să crească de-a pururi în el. In lumina acestei perspective este uşor de înţeles că „cei de pre urmă vor fi întâi şi cei dintâi pre urmă" (Mt. 20:16); că „cel ce îşi urăşte sufletul său în lumea aceasta, în viaţa cea veşnică îl va păzi pre el" (In. 12:25); şi, de asemenea, că moartea trupului nu atinge sufletul.

In slujirea sa, duhovnicul se străduieşte să împărtăşească credincioşilor această perspectivă a piramidei inversate, care este singura în stare să însufle pocăinţă şi să preschimbe inima după Duhul Ce adie în vârful piramidei răsturnate. Atunci credincioşii se îndreaptă cu hotărâre „către cele de jos", iar Hristos devine punctul de referinţă al vieţii lor. Precum în iconografia ortodoxă pictorul rămâne anonim, tot astfel şi duhovnicul, vădind toată râvna dumnezeiască spre a „logodi sufletele şi a le înfăţişa curate înaintea lui Hristos "(cf. 2 Cor. 11:2), slobozit fiind de patima setei de putere, asemeni Sfântului Ioan Botezătorul, se bucură să vadă pe Hristos „crescând, în timp ce el se micşorează" (cf. In. 3:30). (Din nefericire, în zilele noastre observăm cu tristeţe la unii părinţi duhovnici o tendinţă de a-şi crea propria lor „împărăţie", şi aceasta este cu adevărat o denaturare a Evangheliei.)

In esenţă, duhovnicul împlineşte o lucrare apostolică. El urmează Apostolului Pavel şi propovăduieşte numai pe „Hristos, şi pre Acesta răstignit" (1 Cor. 2:2; cf. 1:23; Gal. 3:1), ca să cunoască oamenii că El este şi „puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu" (1 Cor. 1:24). Insuflaţi de vederea „Dumnezeului răstignit", a lui Hristos - „mielul nevinovat şi neprihănit" (1 Petru 1:19), Care poartă greutatea piramidei răsturnate, creştinii preferă şi ei să „sufere strâmbătate" (1 Cor. 6:7), pentru că a „suferi" nedreptate „pentru Hristos" (cf. Filip. 1:29) este „bineplăcut înaintea lui Dumnezeu" (1 Petru 2:19-20).

(Toate scandalurile din istoria Bisericii se întâmplă pentru că nimeni nu vrea să sufere nedreptate. Toţi ţinem la demnitatea şi dreptatea noastră; nimeni nu vrea sa ia vina asupra sa şi să sufere puţină nedreptate, pe când Domnul ne spune să nu stăm împotriva celui rău, ci mai degrabă să alegem să răbdăm nedreptate - aşa cum Sfântul Pavel îi îndeamnă pe corinteni (cf 1 Cor. 6:7) -, în loc să mergem la tribunalele civile.)

Propunând mereu ucenicilor săi perspectiva inversă a Evangheliei, părintele duhovnic reaprinde în ei harul lui Dumnezeu şi îi aduce la binecuvântata cinste de a purta în trup „semnele Domnului Iisus" (Gal. 6:17) şi de a răbda strâmbătate de dragul Celui Ce „mai întâi ne-au iubit pre noi" şi „S-au dat pre Sine pentru noi" (1 In. 4:19). Această perspectivă îi poate călăuzi pe fiii săi duhovniceşti la o desăvârşită lucrare şi însuflare, prin care ţelul vieţii lor devine dorinţa ca Hristos să fie mărit în ei „ori prin viaţă, ori prin moarte" (Filip. 1:20).

Părintele Sofronie afirmă că, din perspectiva piramidei răsturnate, adevărata biruinţă, care rămâne nestrămutată în vecii vecilor, este biruinţa câştigată de „«rănile» (cf. Is. 53:5) bunului Păstor"28. Cei ce urmează paşilor Lui şi în suferinţele lor rămân credincioşi dragostei Lui, devin părtaşi şi moştenitori ai acestei biruinţe. Peste aceştia „odihneşte Duhul slavei şi al lui Dumnezeu", precum spune Sfântul Petru (1 Petru 4:14), şi ei aduc roadă neveştejită.29.

Viaţa părintelui duhovnic care stăruie în îndelunga tânguire a pocăinţei este plină de oscilaţii de la durere la bucurie. Aşa cum Hristos a cuprins „într-un singur act veşnic cerul şi pământul şi cele mai de jos ale pământului"30, tot astfel şi slujitorul Său, cu repetatele sale căderi şi ridicări, poartă statornic şi neîncetat în inima sa „şi împărăţia şi iadul"31. înţelegerea sa se subţiază, iar inima sa devine - precum obişnuia să spună Părintele Sofronie - asemenea unui radar care măsoară dintr-o dată întreg pământul, precum fulgerul ce străbate cerul de la un capăt la altul. Părintele Sofronie vedea într-adevăr în aceasta un „semn al apropierii de asemănarea cu Hristos."32

Având, astfel, aceeaşi stare cu Hristos, duhovnicul, la fiecare contact cu credincioşii, devine pentru ei o deschidere spre viaţa veşnică. Precum Domnul cel Atotputernic grăia „cuvinte omeneşti", dar prin ele dezvăluia veşnicia Fiinţei Sale Absolute33, tot astfel şi slujitorul Său rosteşte cuvinte obişnuite, dar împărtăşeşte har şi devine mijlocitorul renaşterii fraţilor săi.

Cunoscând Calea Domnului şi nefiindu-i străine feluritele ispite care se întâlnesc pe aceasta mai înainte ca dragostea dumnezeiască să fie dobândită, duhovnicul ajunge să fie un izvor de însuflare pentru ucenicii săi. Având o viziune duhovnicească atotcuprinzătoare, el îi întăreşte şi îi încurajează pe credincioşi să devină părtaşi la pătimirile lui Hristos şi prin aceasta să cunoască în chip „existenţial" cât de minunată este „pronia dumnezeiască pentru noi"34. Această pronie se face cunoscută mai cu seamă în suferinţă şi mare nevoie. Prin cuvântul, rugăciunea şi pilda sa, duhovnicul se străduieşte să călăuzească pe fiecare om la tărâmul păcii lui Hristos.35 Cu răbdare şi cu dragoste, el poartă de grijă celor pe care pronia Celui Preaînalt i-a încredinţat lui, astfel încât chipul lui Hristos, care a fost întunecat prin cădere, să se înnoiască şi să vieze în ei. El le poartă slăbiciunile şi se identifică cu viaţa lor. Ca unul care însuşi este „cuprins de neputinţă" (Ev. 5:2), aduce pocăinţă pentru sine şi pentru ceilalţi şi în această pocăinţă devine asemenea lui Hristos, Care a luat asupra Sa păcatul lumii întregi. In veacul acesta potrivnic Duhului smerit al lui Hristos, această slujire este împovărătoare şi nu ajunge niciodată la rezultatul dorit. De aceea şi Părintele Sofronie spune că fără o rugăciune neîncetată şi puternică izvorâtă din inimă, prin care duhovnicul să ceară cuvânt şi binecuvântare de la Dumnezeu, această slujire duhovnicească este zadarnică întrucât se transformă într-o lucrare lumească, „pe jumătate oarbă".36 (Dacă cuvântul pe care duhovnicul îl spune nu este „dres" cu har şi nu purcede dintr-o inimă arzând de dragostea lui Hristos, slujirea sa devine asemenea cu cea a psihologului sau a oricărui alt consultant - o simplă lucrare omenească, „pe jumătate oarbă". Cuvântul părintelui duhovnic trebuie să poarte întotdeauna pecetea harului, să fie „dres" cu har.)

Arhim. Zaharia Zaharou

Fragment din volumul "LĂRGIŢI ŞI VOI INIMILE VOASTRE!", Editura Reintregirea

Cumpara cartea "LĂRGIŢI ŞI VOI INIMILE VOASTRE"

Note:

1 Cf. On Praijer, p. 89; vezi trad. rom. Despre rugăciune, p. 81
2 Rugăciune pentru duhovnici - trad. în engl. nepublicată
3 Cf. Saint Silouan..., pp. 237-239; vezi trad. rom. Viaţa şi învăţătura...,
pp. 266-268
4 On Prayer, p. 98; vezi trad. rom. Despre rugăciune, p. 89
5 Ibid.; ibid.
6 We Shail See Him..., p. 178; vezi trad. rom. Vom vedea pe Dumnezeu..., p. 254
7 Cf. ibid.; ibid.
8 Cf. On Prayer, p. 89; vezi trad. rom. Despre rugăciune, p. 80
9 Ibid., p. 88; ibid., p. 80
10 Rugăciune pentru duhovnici - trad. în engl. nepublicată
11 On Prayer, p. 88; vezi trad. rom. Despre rugăciune, p. 80
12 We Shall See Him..., pp. 78-79; vezi trad. rom. Vom vedea pe Dumnezeu..., pp. 107-108
13 On Prayer, p. 88; vezi trad. rom. Despre rugăciune, p. 80
14 Ibid., p. 90; ibid., p. 81
15 Ibid., p. 93; ibid., p. 84
16 We Shall SeeHim..., p. 88; vezi trad. rom. Vom vedea pe Dumnezeu.. p. 124
17 Cf. ibid., p. 93; ibid., p. 131
18 F. F. Bruce, The Hard Sayings of fesus, ed. Flolder and Stoughton, London, 1983
19 On Prayer, p. 93; vezi trad. rom. Despre rugăciune, p. 84
20 Ibid., p. 101; ibid., p. 91
21 Ibid., p. 11; ibid., p. 7
22 Cf. ibid., p. 87; ibid., p. 79
23 Am tradus prin „teorie" grecescul theoria care poate să însemne şi contemplaţie, vederea lui Dumnezeu [n. tr.].
24 On Prayer, p. 100; vezi trad. rom. Despre rugăciune, p. 91
25 Cf. ibid., p. 99; ibid., p. 90
26 Cf. ibid., pp. 96-97; ibid., p. 87-88
27 WeShall See Hirn..., p. 78; vezi trad. rom. Vom vedea pe Dumnezeu...,
p. 106
28 Cf. On Praijer, p. 112; vezi trad. rom. Despre rugăciune, p. 103
29 Cf. ibid.; ibid.
30 We Shall See Him..., pp. 60-61; vezi trad. rom. Vom vedea pe Dumnezeu..., pp. 82-83
31 On Prayer, pp. 99; vezi trad. rom. Despre rugăciune, pp. 90
32 Ibid.; ibid.
33 Cf. ibid., p. 111; ibid., p. 102
34 Ibid., p. 100; ibid., p. 91
35 Cf. ibid., p. 109; ibid., p. 100


 

Pe aceeaşi temă

22 Februarie 2017

Vizualizari: 2604

Voteaza:

Duhovnicia ca slujire a reimpacarii omului cu Dumnezeu 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

duhovnicia duhovnicul

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE