Dumnezeu n-a facut moartea

Dumnezeu n-a facut moartea Mareste imaginea.

Dumnezeu n-a făcut moartea, după cum s-a scris (Pilde I, 8), ba chiar a împiedicat-o să apară, pe cât trebuia şi cât era cu dreptate să o împiedice de la cei făcuţi de El cu voie liberă. Căci a dat mai înainte un sfat pricinuitor de nemurire şi o poruncă prin care asigura de mai înainte sfatul Său de-viaţă-făcător. Căci a vestit de mai înainte în chip vădit şi a ameninţat, declarând că nesocotirea poruncii care dă viaţă va fi moartea. Aceasta, ca să fie păziţi de experienţa morţii, fie prin dragoste, fie prin cunoştinţă, fie prin frică.

Căci Dumnezeu iubeşte, cunoaşte şi poate împlini tot ce e de folos fiecăruia dintre făpturi. Dacă ar cunoaşte numai, dar nu ar şi iubi, poate n-ar împlini, ci ar lăsa nedesăvârşit ceea ce a cunoscut ca bine. Iar dacă iubind nu ar cunoaşte, sau nu ar putea împlini, poate că chiar fără să vrea El, ceea ce iubeşte şi cunoaşte ar rămâne neîmplinit. Dar fiindcă şi iubeşte şi cunoaşte, şi poate împlini ceea ce ne este de folos, ceea ce ne vine de la El, chiar fără voia noastră, ne vine spre folosul nostru. În ce priveşte lucrurile spre care ne grăbim de bunăvoie, ca unii ce ne-am împărtăşit de fire liberă, să fim cu multă grijă ca nu cumva să ne fie fără de folos. Mai ales însă când prin grija lui Dumnezeu, un lucru este oprit, ca de pildă în rai sau în Evanghelia Domnului, prin El însuşi, sau între urmaşii lui Israel prin prooroci, sau în legea harului prin apostolii Săi şi prin urmaşii acestora, e vădit că este spre tot ce poate fi mai nefolositor şi mai stricăcios să-l dorim şi să ne grăbim spre el. Iar dacă cineva ni l-ar îmbia şi ne-ar îndemna să ne grăbim spre el, înduplecându-ne prin cuvinte, sau atrăgându-ne printr-o înfăţişare iubitoare, e limpede că acesta e potrivnic şi duşman al vieţii noastre.

Ar fi trebuit, deci, ca - fie prin dorul de a trăi, sădit de El în noi, (căci de ce ne-a făcut vii, dacă n-ar fi iubit aceasta în chip deosebit ?), fie prin cunoştinţa că Acela ştie mai bine ce ne foloseşte, (căci cum n-ar şti aceasta neasemănat mai mult Domnul cunoştinţei, Care ne-a împărtăşit nouă cunoştinţa ?), fie prin frica de stăpânirea Lui atotputernică - să nu ne fi lăsat atunci furaţi, nici vrăjiţi, nici înduplecaţi, ca să nesocotim porunca şi sfatul Lui, cum n-ar trebui nici acum să nesocotim poruncile şi sfaturile mântuitoare date după porunca aceea. Căci precum azi cei ce nu se hotărăsc să se împotrivească vitejeşte păcatului, nesocotind poruncile dumnezeieşti, merg spre ceea cel potrivnic, adică spre moartea lăuntrică şi veşnică, dacă nu-şi recâştigă sufletul lor prin pocăinţă, la fel protopărinţii, neîmpotrivindu-se celor ce-i îndemnau să nu asculte, au nesocotit porunca şi ca urmare îndată a trecut în faptă hotărârea vestită de mai înainte a Celui ce judecă cu dreptate. Şi, potrivit cu ea, îndată au murit cei ce au mâncat din pom.Astfel au cunoscut cu lucrul în ce constă porunca uitată de ei, a adevărului, a dragostei, a înţelepciunii şi a puterii şi de ruşine s-au ascuns, fiind dezbrăcaţi de slava care face vii în chip mai înalt şi duhurile nemuritoare, slavă fără de care viaţa duhurilor este şi se socoteşte cu mult mai rea decât multe morţi.
 
Că încă nu era folositor să mănânce protopărinţii din acel pom arată cel ce zice: „Căci era numai o vedere cu mintea acel pom, cum socotesc eu. Iar de ea se pot apropia fără primejdie numai cei desăvârşiţi în deprindere. Nu e bine să se apropie de ea cei ce sunt încă mai simpli şi lacomi cu pofta; precum nici hrana deplină nu le este de folos celor încă fragezi şi care au trebuinţă de lapte“. Dar chiar dacă n-ar vrea cineva să strămute la un înţeles mai înalt acel pom şi mâncarea din el, nu e prea greu, cum socotesc eu, să se vadă că încă nu le era folositoare acea hrană protopărinţilor, care erau nedesăvârşiţi. Căci mie mi se pare că ei au privit cu simţurile la acel pom şi au mâncat din el, pentru că era cel mai dulce dintre toţi pomii din rai. Iar mâncarea care este cea mai dulce la simţire nu este dintre cele cu adevărat bune, nici dintre cele totdeauna bune, sau pentru toţi bune. Ci e bună numai pentru cei ce pot să se folosească de ea, astfel ca să nu fie biruiţi; şi atunci când trebuie şi în măsura în care trebuie şi spre slava celui ce a făcut-o. Iar pentru cei ce nu pot să o folosească astfel, nu e bună.

De aceea, socotesc că s-a şi numit pomul acela pomul cunoştinţei binelui şi răului. Căci e propriu celor desăvârşiţi în deprinderea contemplaţiei dumnezeieşti şi a virtuţii, să privească la cele plăcute simţurilor fără să-şi depărteze mintea de la contemplarea lui Dumnezeu şi de la laudele şi rugăciunile către Acela, ci să-şi facă din acestea materie şi punct de plecare al întinderii spre Dumnezeu, stăpânind plăcerea cea după simţuri până la sfârşit prin mişcarea minţii spre cele mai înalte. Aceştia, chiar dacă plăcerea aceea este neobişnuită, mare şi surprinzătoare pentru neobişnuinţa ei, nu-şi deşartă gândul sufletului către răul acela, care e socotit bun de cel biruit şi răpus cu totul de el.

Le-ar fi fost de folos, prin urmare, protopărinţilor, care trebuiau să petreacă în locul acela sfânt, să nu uite nicidecum de Dumnezeu, ci să se deprindă şi mai mult şi să se îndeletnicească îndelung cu cele simple şi cu adevărat bune şi să se desăvârşească în deprinderea vederii sufleteşti. Fiind încă nedesăvârşiţi şi aflându-se la mijloc şi fiind ispitiţi cu uşurinţă de puterea dată lor spre întrebuinţare când spre bine când spre rău, nu trebuiau să treacă la cercarea celor ce prin fire pot să atragă la ele şi să pună stăpânire peste ei prin simţuri şi să câştige mintea lor întreagă şi să-i ducă la faptele rele şi să le înfăţişeze ca vrednic de crezare pe căpetenia şi pricinuitorul unor astfel de patimi, al căror început, după el, este hrănirea pătimaşă cu mâncările dulci.

Căci dacă singură vederea pomului aceluia, potrivit istoriei, a făcut pe şarpe sfătuitor vrednic de primire şi de crezare, cu cât mai mult mâncarea însăşi până la săturare? Nu e deci limpede că nu era încă folositor ca să mănânce protopărinţii din acela prin simţuri? Şi nu trebuia, deci, ca urmare, să fie scoşi din raiul lui Dumnezeu, ca unii ce au mâncat înainte de vreme din el, ca să nu facă locul acela dumnezeiesc, loc de sfat în vederea răului şi de împlinire a lui? Oare nu trebuiau să primească îndată şi moartea trupului cei ce au călcat porunca? Dar Stăpânul a avut îndelungă răbdare.

Hotărârea cu privire la moartea sufletului, care a venit la îndeplinire prin călcarea poruncii, potrivit cu dreptatea Ziditorului, (căci părăsindu-L noi, ne-a părăsit şi El, fără să ne silească, ca pe unii ce aveam voie liberă), a fost vestită de mai înainte de către Dumnezeu cu iubire de oameni, pentru pricinile pe care le-am spus. La ea a adăugat şi a pus pe deasupra hotărârea cu privire la moartea trupului. Dar rostind-o pe aceasta, a întârziat trecerea ei la îndeplinire, din adâncul înţelepciunii şi din prisosinţa iubirii Sale de oameni, pentru viitor. El n-a zis către Adam: „Întoarce-te de unde ai fost luat“, ci: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce“. Cei ce ascultă cu pricepere, pot vedea şi în aceste cuvinte, că Dumnezeu n-a făcut moartea sufletului, nici a trupului. Căci n-a zis nici mai înainte poruncind: „muriţi în ziua în care veţi mânca“, ci : „veţi muri în ziua în care veţi mânca“. Nici acum n-a zis : „Întoarce-te în pământ !“, ci „te vei întoarce“, prevestind şi îngăduind ceea ce avea să se întâmple şi neîmpiedicând, din pricina dreptăţii.

Deci protopărinţii aveau să ajungă la moarte, precum ne aşteaptă aceasta şi pe noi, care trăim încă. Trupul nostru s-a făcut muritor. Aceasta este ca o moarte îndelungată, mai bine zis ca nenumărate morţi, una urmând alteia, până ce vom ajunge toţi la moartea cea una şi ultimă şi care dăinuieşte. Căci ne naştem şi spre stricăciune; şi apărând în viaţă ne destrămăm până ce vom înceta să fim. Niciodată nu suntem cu adevărat aceiaşi, chiar dacă părem să fim celor ce nu iau aminte. Precum focul, apucând trestia subţire de la un capăt, şi fiind mereu altul, are ca măsură a existenţei sale lungimea trestiei, asemenea şi noi care ne schimbăm avem ca măsură fiecare porţia de viaţă ce ne este dată.

O, adâncul bogăţiei, al înţelepciunii (Rom. XI, 33) şi al iubirii de oameni a lui Dumnezeu! Dacă n-ar fi fost moartea aceea (a lui Hristos) şi înainte de ea n-ar fi fost muritor neamul nostru ieşit dintr-o astfel de rădăcină, nu ne-am fi îmbogăţit în fapt cu pârga nemuririi; şi nu am fi fost chemaţi la cer; nu s-ar fi înscăunat firea noastră la dreapta măririi cerului, mai presus de toată stăpânirea şi puterea (Evrei VIII, 1). Aşa a ştiut Dumnezeu să preschimbe cu iubire de oameni lunecările noastre din abaterea cea de bună voie, spre mai bine, prin înţelepciunea şi puterea Sa.

Sfantul Grigorie Palama,

Filocalia vol. VII, Ed. IBMBOR

23 Septembrie 2015

Vizualizari: 563

Voteaza:

Dumnezeu n-a facut moartea 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

moartea inmormantarea

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE