Dumnezeu Nemuritorul

Dumnezeu Nemuritorul Mareste imaginea.


Dumnezeu Nemuritorul

Sfarsitul se apropie

"Astept invierea mortilor si viata Veacului ce va sa vina." Orientat spre viitor, Crezul se incheie intr-o nota de asteptare. Cu toate ca lucrurile lumii viitoare sunt telul vietii noastre pamantesti, nu putem niciodata sa vorbim detaliat despre realitatile veacului ce va sa vina.

"Iubitilor - scrie Sfantul Ioan -, acum suntem fii ai lui Dumnezeu si ce vom fi nu s-a aratat pana acum." (I Ioan 3, 2).

Prin credinta noastra in Hristos suntem, aici si acum, intr-o relatie vie si personala cu Dumnezeu; stim, nu ca o ipoteza, ci ca o experienta a prezentului, ca aceasta relatie contine in sine semintele vesniciei.

Dar aceasta este ca si cum n-am trai in timpul care se scurge, ci intr-un vesnic Acum, nu in conditiile caderii ci intr-un univers in care Dumnezeu este "totul in toate" - despre care cunoastem doar in parte. De aceea, trebuie sa vorbim intotdeauna cu grija si sa respectam nevoia de liniste.

Cel putin trei lucruri avem insa dreptul sa le afirmam fara sovaiala: ca Hristos va veni din nou intru slava, ca la venirea lui vom fi inviati din morti si judecati si ca "imparatia lui nu va avea sfarsit" (Luca 1, 33).

In legatura cu prima afirmatie, Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie ne vorbesc despre a doua venire. Dar nu ne dau nici un temei ca sa presupunem ca prin inaintare in gradul de "civilizatie" lumea va deveni tot mai buna, pana cand va reusi sa intemeieze imparatia lui Dumnezeu pe pamant! Viziunea crestina asupra istoriei este opusa acestui fel de evolutionism optimist. Viitorul ne rezerva cataclisme in lumea naturala, razboaie intre oameni si lepadarea de credinta a celor care se numesc pe sine crestini (vezi Mat. 24, 3-27).

Aceasta perioada de tulburari va culmina cu aparitia "omului nelegiuirii" (II Tesaloniceni 2,3-4), sau anticristul, care potrivit interpretarii pe care o da traditia in Biserica Ortodoxa nu va fi satana insusi, ci un om in care vor fi concentrate toate fortele raului si care va tine pentru un timp intreaga lume sub stapanirea sa.

Scurta domnie a lui anticrist va fi intrerupta dea doua venire a Domnului, dedata aceasta nu intr-o forma tainuita, ca la nasterea din Betleem, ci "sezand de-a dreapta puterii si venind pe norii cerului" (Matei 26, 64). Astfel, cursul istoriei va cunoaste brusc un final dramatic, prin interventia directa a lui Dumnezeu.

Timpul exact al celei de-a doua veniri este nu ne este cunoscut: "Nu este al vostru a sti anii sau vremile pe care Tatal le-a pus in stapanirea Sa" (Faptele Apostolilor 1, 7). Dumnezeu va veni "ca un fur noaptea" (I Tesaloniceni 5, 2). Adica sa evitam speculatiile asupra datei exacte si sa fim pregatiti si in asteptare. "Iar ce va zic voua, zic tuturor: Privegheati!" (Marcu 13,37). Chiar daca sfarsitul vine mai tarziu sau mai devreme, este inevitabil si totdeauna aproape in sens spiritual. Trebuie sa avem in inimile noastre simtul privegherii. In Canonul Sfantului Andrei Criteanul, care se citeste de fiecare data in Postul Mare, se spune:

"Suflete al meu, Suflete al meu, scoala! Pentru ce dormi? Sfarsitul se apropie si vei sa te tulburi. Desteapta-te dar, ca sa se milostiveasca spre tine Hristos Dumnezeu, Cel ce este pretutindenea si toate le plineste."

Primavara viitoare

In al doilea rand, in calitate de crestini, credem nu numai in nemurirea sufletului, ci si in invierea trupului. Din voia lui Dumnezeu, la creatie sufletul si trupul omenesc au devenit interdependente si n-ar putea exista unul fara celalalt. Ca urmare a caderii, cele doua laturi sunt despartite prin moartea trupeasca, dar nu definitiv si permanent. La a doua venire a Domnului Iisus Hristos, vom invia din morti cu sufletul si cu trupul si intregiti in acest fel vom sta in fata Domnului pentru Judecata de Apoi.

Judecata, dupa cum spune Evanghelia dupa Ioan, se desfasoara in tot timpul existentei noastre pamantesti. Savarsind binele constient sau nu, intram deja in viata vesnica. Facand raul pregustam iadul. Judecata finala este inteleasa cel mai bine ca momentul adevarului, cand totul este adus la lumina, cand faptele alegerii noastre libere sunt descoperite cu toate consecintele lor, cand ne dam seama cu toata claritatea cine suntem si care a fost intelesul si scopul vietii noastre. Si astfel, dupa aceasta ultima lamurire, vom intra - cu sufletul si cu trupul - in rai sau in iad, in viata vesnica sau in moartea vesnica.

Hristos este Judecatorul dar, din alt punct de vedere, noi suntem proprii nostri judecatori. Daca cineva este in iad, nu se afla acolo pentru ca Dumnezeu l-a inchis, ci pentru ca acolo a ales el insusi sa fie. Cei pierduti in iad sunt condamnati de ei insisi, inrobiti de ei insisi. Cu indreptatire s-a spus ca usile iadului sunt incuiate pe dinauntru.

Cum ar putea Dumnezeul iubirii sa accepte ca macar o singura creatura a sa sa ramana vesnic in iad? Aceasta este o taina pe care, in stadiul actual al vietii noastre, nu putem spera sa o patrundem. Cel mai bun lucru pe care-l putem face este sa tinem in cumpana doua adevaruri contrastante dar nu contradictorii.

In primul rand, Dumnezeu a dat omului vointa liberasi ca urmare omul il poate respinge pe Dumnezeu pe vesnicie. In al doilea rand, iubirea inseamna mila si implicare. Daca exista unii care raman vesnic in iad, este si Dumnezeu cu ei intr-un anumit sens. Pentru ca in Psalmi este scris: "Daca ma voi cobora la iad, de fata esti" (Psalmi 138, 8) si Sfantul Isaac Sirul spune: "Gresim daca ne inchipuim ca pacatosii din iad sunt rupti de dragostea lui Dumnezeu". Iubirea lui Dumnezeu este pretutindeni si nu respinge pe nimeni. Dar, in ceea ce ne priveste, suntem liberi sa o respingem: nu putem face insa aceasta fara a produce durere in sufletele noastre si, cu cat ne indirjim mai mult sa o respingem, cu atat mai amara este suferinta.

"La inviere - spune Sfantul Macarie in Omilii -, toate madularele trupului vor invia: nici un par nu va pieri" (compara Luca 21, 18). In acelasi timp, la inviere trupurile vor fi "trupuri duhovnicesti" (vezi I Corinteni 15, 35-46). Aceasta nu inseamna ca la inviere trupurile noastre vor fi dematerializate, ci trebuie sa ne aducem aminte ca materia, asa cum o stim noi in aceasta lume cazuta, cu toata inertia si opacitatea ei, nu corespunde intru totul cu ceea ce a vrut Dumnezeu sa fie. Eliberat de imperfectiunea trupului cazut, trupul inviat se va impartasi de calitatile trupului omenesc al Domnului Iisus Hristos de la Schimbarea la fata si de dupa inviere.

Dar, desi transfigurat, in trupul inviat vom recunoaste acelasi trup pe care il avem acum: exista o continuitate intre cele doua trupuri. Sfantul Chiril al Ierusalimului spune: "Acesta este acelasi trup care invie, dar nu in starea slabiciunii de acum, ci "imbracat in nestricaciune" (I Cor. 15, 53) si astfel se va schimba. Nu va mai avea nevoie de hrana pe care o mancam acum ca sa putem trai, nu va avea nevoie de scara pentru ca sa urce, va fi induhovnicit si minunat, intr-un chip pe care nu-l putem descrie pe masura."

Si Sfantul Irineu da marturie despre aceasta: "Nici forma si nici substanta creata nu vor fi distruse, ci numai "chipul trecator al acestei lumi" (I Corinteni7, 31) chipul trecator, adica urmarile pacatului. Si dupa aceasta "trecere" omul se va reinnoi si va inflori intr-o tinerete netrecatoare si nu va mai imbatrani". Va fi un cer nou si un pamant nou (Apocalipsa 21, 1). Si in acest cer nou si pamant nou, omul se va innoi pururea in asemanarea cu Dumnezeu."

"Un cer nou si un pamant nou": omul nu este mantuit de trupul sau, ci in trupul sau; nu este mantuit de lumea materiala, ci impreuna cu ea. Pentru ca omul este microcosm si mijlocitor al creatiei, mantuirea sa presupune de asemenea, impacarea si transfigurarea intregii creatii, insufletite si neinsufletite - eliberarea sa "din robia stricaciunii" si intrarea in "libertatea slavei de fii ai lui Dumnezeu" (Romani 8, 21). In "pamantul nou" al veacului viitor, exista cu siguranta un loc nu numai pentru oameni, ci si pentru animale: in si prin om, se vor impartasi de nemurire pietrele, copacii si plantele, focul si apa.

O calatorie in nemarginire

In al treilea rand, aceasta imparatie a invierii, in care vom locui cu sufletele si cu trupurile prin mila lui Dumnezeu, este o imparatie "care nu va avea sfarsit". Vesnicia si nemarginirea ei ei sunt dincolo de puterile imaginatiei noastre cazute, insa de aceste doua coordonate putem fi siguri - pentru ca perfectiunea nu este uniforma, ci diversificata; nu este statica, ci dinamica.

Inainte de toate, vesnicia inseamna o nesfarsita varietate. Daca este adevarat ca sfintenia nu este monotonie ci intotdeauna diversitate, n-ar trebui ca afirmatia sa fie la fel de adevarata - la un nivel mai inalt - si cu privire la viata viitoare ? Dumnezeu a promis ca: "Biruitorului ii voi da. o pietricica alba si pe pietricica scris un nume nou, pe care nu-l stie nimeni decat cel care-l primeste" (Apocalipsa 2, 17).

Chiar si in veacul ce va sa vina, intelesul tainic al personalitatii mele de neconfundat va continua sa fie un secret vesnic intre Dumnezeu si mine. In imparatia lui Dumnezeu fiecare se identifica cu celalalt, desi fiecare este in sine deosebit si poarta aceleasi trasaturi pe care le-a avut in viata aceasta, vindecate, innoite si preaslavite.

Sfantul Isaia din Sketis spune: "Domnul Iisus Hristos, in mila sa, da odihna fiecaruia dupa lucrarile sale - celui mare dupa marimea sa si celui mic dupa micimea sa. Pentru ca a zis: In casa Tatalui meu multe locasuri sunt (Ioan 14, 2). Desi imparatia este unica fiecare isi gaseste locul si rolul sau special."

Vesnicia inseamna, de asemenea, progres nesfarsit, neincetata inaintare. Asa cum a spus J.R.Tolkien: "Drumurile merg intotdeauna mai departe". Se poate afirma acelasi lucru si despre Calea spirituala, nu numai in viata aceasta ci si in veacul ce va sa vina. Ne miscam mereu spre inainte. Mergem inainte, nu inapoi. Veacul viitor nu este o simpla intoarcere la inceput, o restaurare a starii originare de perfectiune din paradis, ci este un inceput nou. Va fi un cer nou si un pamant nou; si ultimile lucruri vor fi mai mari decat primele.

"Aici jos - spune Newman -, a trai inseamna a te schimba si a fi desavarsit inseamna sa te schimbi de multe ori". Sa fie oare asa numai aici jos? Sfantul Grigorie de Nyssa credea ca se poate creste in desavarsire chiar si in ceruri. Intr-un maiestrit paradox arata ca esenta desavarsirii consta in a nu deveni niciodata desavarsit, ci in a merge mai departe spre o desavarsire mai inalta.

Pentru ca Dumnezeu este nemarginit, aceasta constanta "inaintare tot mai departe" sau epektasis, cum o numesc Sfintii Parinti, se dovedeste nemarginita. Sufletul se impartaseste de Dumnezeu si il cauta inca; bucuria sa este deplina si totusi creste mereu in intensitate.

Dumnezeu se apropie tot mai mult de noi si ramane totusi Altul. Il vedem fata catre fata, si continuam totusi sa inaintam in taina divinitatii. Desi nu mai suntem straini, nu incetam sa fim pelerini. Mergem inainte "din slava in slava" (II Corinteni 3, 18) si apoi catre o slava care este inca si mai mare. Nu vom atinge niciodata in vesnicie un punct in care sa putem spune ca am implinit ceea ce era de facut, sau sa descoperim tot ceea ce era de cunoscut.

"Nu numai in veacul de acum dar si in veacul ce va sa fie - spune Sfantul Irineu -, Dumnezeu va avea intotdeauna ceva mai mult sa-l invete pe om si omul va avea intotdeauna ceva mai mult sa invete de la Dumnezeu."

Episcopul Kallistos Ware

.

05 Octombrie 2008

Vizualizari: 2459

Voteaza:

Dumnezeu Nemuritorul 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE