Educaţie în Biserică înseamnă ca omul să înveţe să-L iubească pe Hristos pentru că aceasta este ceea ce ea caută. Biserica vorbeşte despre dragostea de Dumnezeu. O concepţie secularizată a religiei, a Bisericii, vorbeşte numai de credinţa in Dumnezeu şi numai despre aceasta, în vreme ce în Biserică ceea ce este desăvârşit este dragostea, care va rămâne în veci, deoarece atât credinţa, cât şi nădejdea se vor desfiinţa în ziua cea de pe urmă şi ceea ce va rămâne este dragostea. Prin urmare, ceea ce trebuie sâ caute omul este să înveţe sa-l iubească pe Dumnezeu. Faptul de a crede în Dumnezeu este o treaptă elementară, este prima pe care se păşeşte şi se urcă pe următoarea şi apoi pe următoarea. Nu se rămâne doar la aceasta pentru că omul, aşa cum frumos s-a spus acest lucru în ultima piesă de teatru*, nu poate să-şi predea întreaga sa viaţă pentru ceva în care doar crede. Dacă este un ideolog foarte mare, poate să facă şi aceasta, aşa cum se întâmplă în unele cazuri în viaţa noastră cotidiană pe care o vedem în jurul nostru. Insă în Biserică ceea ce există este dragostea lui Hristos. Pentru noi Hristos este ceea ce trebuie să căutăm. Hristos este Acela care este învăţătorul fiecărui om. Vedeţi cât de frumos ne spune Domnul în Evanghelie: „Invăţaţi de la Mine...". Adică omul învaţă de la Hristos, de la Hristos însuşi, din viaţa lui Hristos, din cuvintele lui Hristos, dar, înainte de toate, din trăirea iubirii lui Dumnezeu înlăuntrul său. De aceea această trăire este atât de puternică încât biruie toate iubirile acestei lumi.

Bucuria lui Hristos şi prezenţa lui Hristos are o putere atât de mare încât, atunci când cu adevărat se aprinde inima omului, atunci toate se fac şi gravitează în jurul iubirii lui Dumnezeu. Ne zice iarăşi Hristos în Evanghelie: „Foc am venit să arunc pe pământ".

Am venit pe pământ, zice Hristos, să aprind focuri şi aceste focuri sunt acelea care s-au aprins in inimile sfinţilor, care s-au aprins de atunci în inimile tuturor oamenilor care L-au urmat. Acest foc este cel care se aprinde în inima fiecărui om care gustă cu adevărat prezenţa lui Hristos. Nu este suficient, fraţii mei, să le vorbim copiilor noştri despre ideile Evangheliei, nu este suficient să spunem că Evanghelia şi Biserica sunt cel mai bun lucru pe care ar putea cineva să li-l dea, că sunt frumoase dragostea, bucuria, libertatea, dreptatea. Desigur că toate acestea sunt frumoase, dar ceea ce are nevoie omul tânăr de astăzi este să înveţe să-L iubească pe Hristos. Să înveţe că ceea ce-i dă Biserica este Hristos, iar aceasta nu-i poate da lumea. Omul poate oriunde să înveţe să-i cinstească pe ceilalţi oameni, să-i iubească, să fie cinstit, sincer, drept, democrat, iubitor de libertate şi toate acestea.

Nu era nevoie de Biserică ca să ne înveţe aceste lucruri, pe care ni le transmite însăşi firea noastră. Pentru că, de altfel, sinele nostru omenesc şi persoana noastră omenească ne învaţă libertatea, dreptatea, democraţia, cinstea, dragostea faţă de alţii. Ceea ce are Biserica să ne spună este despre dragostea lui Hristos. Şi aia să-mi îngăduiţi să vă spun că este punctul în care ne poticnim noi, creştinii de astăzi, pentru că socotim Biserica drept un sistem ideologic şi că este suficient pentru noi sa fim oameni buni. Este suficient pentru noi să ne îndeplinim îndatoririle noastre. Este suficient ca copiii noştri să-şi aibă limitele lor. Să nu facă dezordini. Să nu facă lucruri urâte. Uneori zic unii lucruri pe care le ascultăm, zâmbim, desigur cu îngăduinţă, dar ele nu exprimă Biserica. Ce zic ei: „Decât să fie cineva încurcat cu drogurile, mai bine să fie în Biserică. Decât să fie în puşcărie, mai bine să fie în Biserică". Ai zice că Biserica este opusul drogurilor şi al puşcăriei. Ar putea spune cineva, aşa cum a zis şi cămila: „Bine, dar drum drept nu există, drum obişnuit nu există?". Aşadar, ori droguri, ori Biserica? Prin urmare, cine nu este încurcat cu drogurile este în Biserică şi cine nu se află în Biserică este încurcat cu drogurile? Cu siguranţă nu! Se poate să nu fii din Biserică şi să fii un om la locul tău. Să fii un om onest, corect, soţ bun, un tată bun, un elev bun şi pe toate cele bune să Ie ai asupra ta. Din această pricină noi nu putem înţelege de multe ori de ce copiii noştri au o altă relaţie cu Dumnezeu.

Pentru că noi, cei mari, nu putem înţelege aceasta. Zicem: „De ce vrei acest lucru? Nu este îndeajuns pentru tine că ai ajuns un om bun şi un bun cercetător şi ai serviciul tău şi ai ceva de oferit lumii si societăţii? Pentru ce vrei mai mult decât acestea? Acestea sunt exagerări, sunt fanatisme, extravaganţe, lucruri bolnave". Pentru ce, însă, exprimăm noi asemenea opinii? Pentru că măsurăm viaţa noastră nu cu dragostea, ci cu enumerarea îndatoririlor. Tu să-ţi faci datoria şi de ajuns îţi este!". Dar dragostea, fraţii mei, nu are limite. Atunci când îl iubeşti pe Dumnezeu nu ai limite. Tot aşa şi când îl iubeşti pe oricare om. Dacă iubeşti un om, vrei să fii împreună cu el, să-ţi uneşti viaţa ta împreună cu a lui; poţi să pui limite acestei iubiri? Dragostea este un foc ce arde înlăuntrul inimii omului. Nu intră în hotarele şi în stereotipurile logicii, ci lucrează prin ea însăşi întrucât lucrează cu inima, iar nu cu capul. Biserica îl învaţă şi îl cheamă pe om să-L iubească peste toate pe Hristos.

Ştiţi, mai demult se observa acel fenomen în Biserică, anume că existau foarte mulţi copii. Ne amintim noi, cei ce suntem mai mari, că până la o anumită vârstă aproape toţi copiii mergeau la şcoala catehetică la Biserică şi aveau o relaţie cu Dumnezeu. Incepând cu o anumită vârstă şi după aceea se pierdeau; la paisprezece, la cincisprezece, la şaisprezece, hai cel mult până ajungeau la vârsta de şaptesprezece sau optsprezece ani. Venea stagiul militar, facultatea, dispărea toată această strădanie a oamenilor, a cateheţilor, a cercurilor, a întâlnirilor, a tuturor. De ce credeţi? Unde a fost greşeala? Desigur, fără îndoială a fost neputinţa omenească, provocările omeneşti, pricinile care se înmulţesc atunci când omul se măreşte, dar „greşeala Bisericii", sa o spun aşa între ghilimele, nu a Bisericii în sine, ci a noastră, a oamenilor Bisericii, a fost că, din păcate, nu am perceput că ceea ce trebuia să le dăm copiilor noştri era dragostea lui Hristos. I-am învăţat ideile Evangheliei: „Să fii băiat bun, băiat cinstit, să-i iubeşti pe ceilalţi oameni, să faci milostenii, să fii un om corect", dar despre dragostea lui Hristos nu am vorbit. De ce? Deoarece şi pentru noi theologia a fost ideologică, filosofică şi antropocentrică. Am ignorat dragostea de Dumnezeu, am ignorat ce înseamnă să-L iubeşti pe Hristos. Din acest motiv nu a fost foarte important pentru oameni să înveţe să postească, să privegheze, să se împărtăşească, să se spovedească, să citească vieţile sfinţilor. Nu. A fost suficient să citească alte cărţi. Vieţile Sfinţilor au fost date la o parte.

Viaţa ascetică a Bisericii a fost înlăturată. Omul, care a fost chemat să-l trăiască pe Hristos în taina Bisericii, a fost marginalizat. Alte lucruri au intrat în faţă. Din această pricină am pierdut oamenii, unul după altul, îndată ce se apropiau de vârsta adolescenţei. Pentru că, desigur, păcatul are putere şi este o experienţă. Este ceva care-l ademeneşte pe om şi-l robeşte. Din cealaltă parte ce să-l atragă pe om dincolo: ideile? Ideile sunt moarte; sunt umbre ale lucrurilor. Nu poate sa te prindă o idee oricât de mare ideolog ai fi. Din fericire această epocă a trecut şi vedem ca astăzi ne-am redescoperit, ne-am regăsit pe noi înşine, rădăcinile noastre, tradiţia noastră. Şi vedem oameni tineri în Biserică, vedem oameni tineri care-L iubesc pe Dumnezeu, care intră în Biserică pe baza unor date noi, pe baza unor premise noi. Se poate să aibă greutăţile lor, problemele lor, neputinţele lor, precum noi toţi. Dar aud despre dragostea de Dumnezeu. Şi aceasta este ceea ce trebuie, fraţii mei, să le spunem copiilor noştri. Să înveţe să-L iubească pe Dumnezeu. Când îl iubesc pe Dumnezeu, atunci descoperă înlăuntrul lor marea experienţă a iubirii Lui. Atunci învaţă şi dobândesc un puternic anticorp duhovnicesc în ei înşişi, care este o puternică contrapondere la greutatea păcatului. Şi tot ce ar pătimi omul, oricât ar decade, oricât s-ar răni de către păcat, prezenţa iubirii lui Hristos îi va mângâia inima.

Ştie că nu se va mântui prin propriile lui puteri, nu se va mântui prin propriile lui fapte. Ci prin dragostea lui Dumnezeu, prin milostivirea lui Dumnezeu, prin mila lui Dumnezeu, prin jertfa lui Hristos de pe Cruce pentru noi toţi. Dacă vorbim astăzi despre educaţie în Biserică, vorbim exact despre această iniţiere, despre această îndrumare. Despre a-L ajuta pe om să-L iubească pe Dumnezeu. Atunci Biserica va crea mucenici. Cum ar putea cineva să explice ceea ce am văzut astăzi în piesa de teatru pe care ne-aţi prezentat-o? O mamă i-a predat morţii pe fiii ei. Nu ar fi putut să facă ceva ca să evite acest lucru? Cum a suportat această femeie să-şi vadă copiii omorâţi unul după altul? Cum au rezistat nişte fetiţe mici de nouă, zece, doisprezece ani să îndure acele înfricoşate chinuri despre care am ascultat? O fetiţă se teme astăzi să suporte o injecţie, nu să-i taie capul şi să o rupă în bucăţi în adevăratul sens al cuvântului. Copii, femei, bărbaţi, tineri, bătrâni, în vârstă, înaintaţi în vârstă, mici şi mari, alergau la mucenicie. Nu pentru că ei credeau într-o idee, ci pentru îl iubeau pe Hristos. Şi această dragoste a lui Hristos era aceea care ardea în inimile lor şi depăşeau toate greutăţile.

Mitropolitul Alhanasie de Lemesos

Fragment din Ethosul bisericii, Editura Anestis

Cumpara cartea "Ethosul bisericii"

* O piesă de teatru care cu siguranţă a precedat omilia Mitropolitului, făcând parte din programul ceremoniei (n. tr.)

 

• Valorile crestine in educatia religioasa
  Publicat in : Religie
• Educatia religioasa
  Publicat in : Religie