Fara durere dragostea nu se maturizeaza

Fara durere dragostea nu se maturizeaza Mareste imaginea.

Odată, stareţul Paisie a fost întrebat de o fată ce cale să aleagă în viaţă: căsnicia sau călugăria? In cursul discuţiei s-a dovedit că deşi se gândea şi la mănăstire, înclina totuşi spre căsnicie. Primind binecuvântarea dorită, s-a măritat cu un marinar. După o vreme a venit iarăşi: „Este om bun, slavă lui Dumnezeu, dar mă chinui groaznic. Păi cum: şase luni trăim împreună, şase luni - despărţiţi." „Suflete binecuvântat! - a mângâiat-o nevoitorul. Nu-mi spuneai tu că îţi este pe placul inimii şi viaţa de familie, şi viaţa călugărească? Poftim: acum o ai şi pe una, şi pe cealaltă. Şi atunci, de ce nu îi dai slavă lui Dumnezeu?" Poate că unora judecăţile stareţului li se vor părea maximaliste şi imposibil de împlinit, mai ales atunci când sunt copii în familie. In fiecare caz este nevoie de o abordare individuală şi de îngăduinţă faţă de neputinţa omenească, dar fără compromis cu păcatul.

Câteodată, diferite împrejurări nu le îngăduie soţilor să stingă „aprinderea trupului". După ce a citit cartea mea Păcatele tinereţii şi sănătatea familiei, un oarecare tânăr a făcut următoarele observaţii critice: „Declaraţi pe un ton convins că în post sunt inadmisibile plăcerile sexuale. Dacă vi se pare că o astfel de abţinere este lucru mărunt, încercaţi numai să luaţi în calcul toţi factorii (până şi banala lipsă de timp!) care împiedică apropierea intimă dintre soţi - iar întrucât în an sunt aproximativ două sute de zile de post, o asemenea afirmaţie îl poate întoarce pe neofit de la Dumnezeu."

Nu m-am apucat să polemizez cu tânărul. Reflecţiile mele nu reprezintă singura călăuză duhovnicească sigură, aşa cum li se poate părea unor oameni aflaţi departe de Biserică sau slab informaţi.

Să zicem că cineva a citit o grămadă de literatură medicală şi se tratează singur. Medicii nu aprobă o asemenea atitudine. La fel şi aici. In cartea mea este expusă în mod amănunţit poziţia Sfinţilor Părinţi, care nu este echivocă: postul include înfrânarea sexuală cu acordul ambilor soţi. Toate acestea se discută cu duhovnicul, care trebuie să ia în considerare circumstanţele personale (vârsta, sănătatea, treapta de maturitate duhovnicească ş.a.m.d.). Un păstor iscusit se îngrijeşte de păstrarea şi întărirea familiei şi face deosebire între cei ce pot „încăpea", potrivit terme nului evanghelic, înaltele cerinţe ale înfrânării şi cei cărora lucrul acesta nu le e încă dat.

Problema e însă mai profundă. Cei cărora tonul meu li se pare aspru vor considera la fel de nejustificate orice porunci bisericeşti privitoare la post, pocăinţă ş.a.m.d. Nici pentru un om îmbisericit nu e uşor să-şi îndrepte viaţa - cu cât e mai dificil pentru cel care încă se află doar în pragul bisericii?! In vremea noastră mulţi caută un creştinism „uşor", care e creştinism doar cu numele, îngăduitor faţă de patimile omeneşti. In primele veacuri creştinii constituiau o minoritate de oameni curajoşi şi devotaţi lui Dumnezeu. Acum avem o mulţime de enoriaşi „căldicei", molipsiţi de duhul acestei lumi. Nu suntem deloc nevoitori ai bunei credinţe şi ostaşi ai lui Hristos, ci mai degrabă invalizi duhovniceşte...

E trist că dragostea este coborâtă la rangul de parteneriat sexual şi chiar de comerţ cu trupul. Sensul, frumuseţea şi demnitatea căsniciei nu se reduc la contactele intime. Ca să nu se simtă împovăraţi de înfrânarea periodică, soţii trebuie să trăiască după Evanghelie. Dragostea nu este doar copulaţie fizică şi apropiere emoţională, ci în primul rând unire duhovnicească şi acceptare reciprocă a sufletului omului drag. Căsătoriile se săvârşesc în ceruri, nu în pat!

O temă aparte este constituită de infidelităţile conjugale. Biblia nu ne cheamă să le răbdăm. Adulterul este motiv legitim pentru divorţ (v. Mt. 5, 32). Totuşi, mărinimia, nobleţea şi iertarea sunt mari virtuţi: Dragostea îndelung rabdă, este binevoitoare... nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul... Toatele suferă, toatele crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă (I Cor. 13,4-7).

Am fost uimit de jertfelnicia, smerenia şi credincioşia unei femei despre care povestea stareţul Paisie Aghioritul.

Un tânăr care trăia lumeşte a fost atras de o fată evlavioasă. Ca să-i câştige bunăvoinţa, se străduia să ducă şi el o viaţă duhovnicească şi să meargă la biserică. S-au căsătorit. Au trecut însă anii, iar soţul s-a întors la apucăturile şi poftele lumeşti. Deşi avea deja copii mari, desfrâna şi risipea banii.

Economiile bietei soţii salvau gospodăria de la ruină. Sfaturile ei înţelepte îi ajutau şi pe copii să rămână pe calea dreaptă. Nu-l osândea pe soţul ei, ci-l acoperea, ca să nu fie traumatizaţi sufleteşte copiii, să nu-şi urască tatăl şi nici să nu fie tentaţi să-i calce pe urme.

Când venea acasă noaptea, îl îndreptăţea destul de uşor: „Tata are mult de lucru" - dar ce să spună când soţul suna ziua în amiaza mare, comanda diverse feluri de mâncare şi venea acasă cu o nouă amantă? Vrând să-i ferească pe copii de gânduri rele, nefericita mamă îi primea cu seninătate pe musafirii nepoftiţi. Ea prezenta situaţia ca şi cum amanta soţului îi este prietenă şi îi trimitea pe copii să-şi facă lecţiile în altă cameră, cât mai departe de scenele necuviincioase, în cele din urmă copiii au început să întrebe: „Mama, dar câte prietene ai tu?" „Pur şi simplu ne ştim de multă vreme!" - răspundea ea. Pe lângă toate acestea, soţul se purta cu ea neomeneşte, mai rău decât cu o slugă.

„Cum slujea zilnic femeia asta două animale care-i acopereau de necinste casa, totodată insuflându-le mereu copiilor gânduri bune! - se minuna stareţul Paisie. Doar nu putea să se bizuie pe faptul că necazul se va termina cândva şi să se mângâie cu asta!"  Coşmarul a ţinut ani de zile - dar întrucât ticălosul preacurvar i-a dat diavolului multe drepturi asupra sa, a fost supus unei cumplite lucrări demonice: dădea vina pe toţi şi pe toate, îşi pierdea stăpânirea de sine, se purta ca un ieşit din minţi. Odată, beat de patima trupească, mergea cu viteză mare şi a căzut într-o prăpastie. Maşina s-a făcut praf, iar şoferul s-a transformat într-un invalid.

Bineînţeles, amantele l-au părăsit imediat. Cine are nevoie de un schilod scăpătat ? Doar buna sa soţie îl îngrijea fără să-i facă nici un reproş. Omul a fost cutremurat: s-a pocăit sincer şi s-a spovedit. A trăit creştineşte câţiva ani, aflându-şi pacea lăuntrică, după care şi-a dat sufletul lui Dumnezeu. După moartea lui, fiul cel mare i-a luat locul în afacere şi a întreţinut familia. Copiii lui trăiau în mare solidaritate unii cu alţii, fiindcă moşteniseră bunele principii ale mamei.

Părintele Paisie a făcut bilanţul: „Această mamă este o eroină. Ca să-şi salveze familia de la destrămare, iar copiii de la întristare cumplită, a băut singură paharele lor amare. Şi-a mântuit soţul şi a câştigat răsplată cerească. Dumnezeu îi va da acestei femei cel mai bun loc din Rai!"

Când recitesc povestirea stareţului mă cuprind sentimente ambigue. Da, neosândirea şi jertfelnicia provoacă admiraţie. Femeia aceea era călăuzită de intenţii curate şi sfinte: s-a sacrificat pentru copii şi pentru nemernicul ei de soţ. Asemenea chinuri, alese în mod conştient şi de bunăvoie, nu îi doreşti nici unui vrăjmaş. O cruce extrem de grea, care duce în împărăţia cerurilor!

Pentru vremurile de astăzi acesta este însă un ideal practic de neatins. Noi nu suntem în stare să purtăm nici cruci mult mai mici. Avem de învăţat din acest exemplu!

In spatele fiecărui deznodământ fericit se ascunde o osteneală îndelungată şi migăloasă. Motivele depăşirii crizelor conjugale sunt diferite: repulsia faţă de divorţ, recunoaşterea faptului că toţi suntem imperfecţi, teama de singurătate ş.a.m.d. Acceptarea jumătăţii tale aşa cum este nu te lasă să pui condiţii drastice: „Trebuie să te schimbi! Aştept! Număr până la trei! Altfel, poţi să pleci!"

Bineînţeles, îndreptarea defectelor este indispensabilă, dar e absurd să scoţi paiul din ochiul altuia cu bârna înfiptă adânc în ochiul tău! Pentru înviorarea sentimentelor „ofilite" este util să investim în familie - să investim emoţional şi duhovniceşte, fără să ne cruţăm timpul, forţele şi mijloacele: de exemplu, să aranjăm viaţa în comun de zi cu zi, să ne facem timp pentru a fi împreună, să lăsăm dincolo de pragul casei neplăcerile de la serviciu, să discutăm în mod deschis şi constructiv problemele comune.

Din păcate, gândirea şi comportamentul nostru nu sunt creştine: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte"; „Cum îmi faci tu mie îţi fac şi eu ţie"; „Ia de la viaţă totul!" Adulterul nu este febră, care se combate cu aspirină, ci „inflamaţie" a sufletului. Aceasta se tratează în primul rând cu preparate duhovniceşti: cu pocăinţă, cu smerenie, cu rugăciune, cu citirea cuvântului lui Dumnezeu, prin sfaturile păstorului de suflete şi, bineînţeles, prin iertare. Omul nu ajunge imediat gata lăuntric să ierte. Nu te poţi sili să ierţi printr-un efort de voinţă. Sigur, altceva e să fii de acord să comunici binevoitor sau cel puţin liniştit cu partea vinovată, să vrei mintal să faci distincţie între păcătos şi păcatul lui.

Trecând prin durere sufletească, dragostea se maturizează ori se stinge. Biologii ştiu: când pomişorul creşte, rămurelele trosnesc fără ca noi să auzim. Datorită acestei transformări fireşti planta devine frumoasă şi rezistentă. Din păcate, fără durere dragostea nu se maturizează!

Iată istoria celebrului compozitor austriac Johann Strauss şi a soţiei lui, Poldi, care a devenit baza pentru scenariul filmului Marele vals. Tânărul compozitor se îndrăgosteşte la nebunie de sclipitoarea cântăreaţă de operă Caria Donner. Frumoasa, capricioasă şi răsfăţată, având o mulţime de admiratori din rândul aristocraţiei, l-a subjugat cu vocea sa. Intre ei a luat naştere un roman furtunos, şi a sosit clipa alegerii.

Poldi vede şi înţelege totul, însă închide ochii: pentru ea, soţul este pe primul loc. In cele din urmă, mâniată, se duce la operă, dar e impresionată de muzica magnifică şi de spectacol. Are loc întâlnirea cu amanta. Poldi spune cu blândeţe că pentru ea fericirea lui Johann este mai importantă: „Dacă o să-i fie mai bine cu dumneavoastră, nu o să stau în calea fericirii lui!"

Cucerită de nobleţea şi abnegaţia lui Poldi, cântăreaţa a simţit că nu are dreptul să distrugă căsnicia lui Strauss. Plecând din Viena, Caria a dat de înţeles în mod tacit: „Intoarce-te la soţie! Nimeni nu te iubeşte cum te iubeşte ea!" Compozitorul nu s-a despărţit de soţia legitimă, şi aceasta l-a păstrat, împărţind cu el necazurile şi bucuriile.

Odată povesteam această istorie unui auditoriu alcătuit din tineri. Studenţilor li se citea în ochi cât de impresionaţi sunt. Cu adevărat, dragostea jertfelnică învinge!

KONSTANTIN V. ZORIN
Articol preluat din cartea "Dacă puterile sunt pe sfârşite. Războiul şi pacea omului cu el însuşi", Editura Sophia

Cumpara cartea "Dacă puterile sunt pe sfârşite. Războiul şi pacea omului cu el însuşi"


 

03 Martie 2015

Vizualizari: 5040

Voteaza:

Fara durere dragostea nu se maturizeaza 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE