Fatarnicia

Fatarnicia Mareste imaginea.

Frati crestini,
Aproape toata viata pamanteasca, dar mai ales in perioada celor trei ani si jumatate cat a predicat in lume cuvantul Evangheliei Sale, Mantuitorul Hristos a avut doua feluri de ascultatori: o mare multime, sincera, care ii sorbea cuvintele cu uimire, cu bucurie, cu multa dragoste, si o alta ceata, cu mult mai mica, facuta din carturari si farisei care Il pandeau pretutindeni si ii puneau fel de fel de intrebari, intinzandu-I felurite curse, ca sa-L poata prinde in cuvant. In ura lor asupra blandului Mantuitor, L-ar fi ucis cu mult mai devreme, daca nu s-ar fi temut de poporul care-L urma si-L iubea.

La rautatea si vicleniile lor, Iisus le raspundea adeseori cu bunatate si cu o logica mai mult decat fireasca, iar uneori ii mustra cu mare asprime, reducandu-i pe toti la tacere - dar aceasta tacere acoperita cu rusine era incarcata cu o ura si mai apriga impotriva Lui. O astfel de situatie ne este infatisata si in pericopa Evangheliei care ni s-a citit astazi.

Frati crestini, iata cat de mult s-a bucurat biata femeie, ca dupa 18 ani de suferinta, fiind ea incovoiata ca un belciug spre pamant, acum, fara sa se astepte, este chemata din mijlocul multimii de catre Iisus si vindecata deplin prin cuvintele: „Femeie, esti dezlegata de neputinta ta”. Cat de mult s-a bucurat poporul de aceasta vindecare rapida si deplina, savarsita sub ochii lui!

Dar, in acelasi timp, cata rautate clocotea in inima sefului sinagogii care, „maniindu-se ca Iisus a vindecat-o sambata, s-a intors catre multime si a zis: «Sase zile sunt in care se cuvine a lucra. Venind deci in aceste zile, vindecati-va, dar nu in ziua sambetei»”.

Din cuvintele lui ne putem da seama ca nu ravna pentru Lege si pentru pazirea sambetei il umplea de manie pe acest sef al sinagogii, ci invidia si ura pe care le avea fata de Iisus care prin cuvintele si faptele Sale uimitoare atragea asupra Sa pretuirea si admiratia multimilor. Iisus care stia si vedea toata rautatea din inima mai-marelui sinagogii, il mustra cu un cuvant foarte greu zicandu-i: ,,fatarnice!” Si il lamureste de ce este fatarnic, spunandu-i ca „daca voi, in zi de sambata, dezlegati boul sau asinul de la iesle si-l duceti sa-l adapati, si nu socotiti ca prin aceasta incalcati sambata, cu atat mai mult se cuvenea sa fie dezlegata aceasta femeie care de 18 ani fusese legata de satan si care este si ea o fiica a lui Avraam, adica o femeie credincioasa, din neamul vostru”.

Deci daca in mod firesc faceti bine unui animal in zi de sambata, si nu socotiti o incalcare a Legii, cu atat mai mult se cuvine sa faceti bine unei fiinte omenesti in grea suferinta, cum era acea biata femeie. Iisus, insa, stia ca aparenta ravna pentru respectarea sambetei era numai un pretext. Indirect, mai-marele sinagogii isi manifesta, intr-o forma acoperita, ura pe care o avea impotriva Celui ce savarsise minunea. Fatarnicia lui consta in faptul ca una spunea si alta gandea: in vorba arata ravna si in inima purta ura.

Frati crestini, aceasta confruntare intre adevar si minciuna, intre sinceritate si fatarnicie s-a intamplat acum aproape doua mii de ani, undeva, intr-o zi de sambata, intr-o sinagoga din Nazaret sau din Capernaum – precum si in multe ocazii din vremea aceea. Dar fatarnicia care este o patima si deci o boala a sufletului omenesc, este mai veche decat Noul Testament. Ea a fost si este prezenta in toata istoria neamului omenesc. In cele ce urmeaza, vreau sa va spun cateva cuvinte despte fatarnicie si despre roadele ei, daunatoare asupra sufletului omenesc si asupra familiei crestinesti.

Fatarnicia sau ipocrizia, frati crestini, este o lupta piezisa impotriva adevarului si a sinceritatii. Patima sau pacatul fatarniciei, practicat din nefericire si de catre foarte multi dintre noi, este numita si „iscusinta fireasca”. Dar aceasta iscusinta are ca radacina viclesugul, iar ca roade minciuna, inselaciunea, siretenia, necinstea, tinerea de minte a raului, clevetirea plina de ura, ascunsa si tainuita, care suge si seaca sangele iubirii de aproapele, cum spune sfantul Ioan Scararul. Cel care inspira si intretine aceasta stare de rautate launtrica, este insusi duhul cel rau si viclean, despre care Mantuitorul ne-a spus ca „diavolul, de la inceput a fost ucigas de oameni, si dusman al adevarului. Cand graieste minciuna, graieste din ale sale, caci este mincinos si tatal minciunii“.

Dumnezeu, in iubirea Sa de oameni, voieste ca purtarile oamenilor sa fie cinstite, mintea lor curata, sufletul lor sfant. De aceea ne porunceste, zicand: „Cuvantul vostru sa fie da ce este da, si nu ceea ce este nu” si adauga: „Ceea ce este mai mult decat aceasta, de la cel viclean este”. Iar daca una zici si alta faci, atunci cazi in pacatul fatarniciei, devenind mincinos, viclean, inselator si vatamator.

Invatatorul cel dintai al fatarniciei, asa cum ne spune sfanta Scriptura, este diavolul. Ei s-a prefacut cel dintai, luand chipul sarpelui, precum se preface fatarnicul in chip de binevoitor si de prieten, iar apoi mintind si amagind. Cand esti de fata, te priveste cu zambet placut, lingusitor, iti spune vorbe dulci, iti lauda calitati pe care poate nici nu le ai. Iar cand ai plecat de langa dansul, fatarnicul, care este si un iscusit barfitor, se intoarce catre ceilalti, scoate din visteria inimii sale cele rele, si incepe sa te picteze in cele mai posomorate culori. Peste acest portret al batjocurii mai adauga si cateva injuraturi si te da, cu placere, duhului celui necurat. Astfel de clevetiri si de barfeli au loc foarte adesea, peste tot unde se aduna oamenii, barbati si femei, ca prin munca lor cinstita sa-si castige painea cea de toate zilele. Astfel de preocupari, paralele cu munca, nu ne sunt de folos si nu ne ajuta la nimic bun, in schimb ne incarcam de pacate straine, ne amaram propria noastra viata si se stinge in noi avantul pentru cele bune, seaca izvorul dragostei si al respectului pentru aproapele nostru care este orice fiinta omeneasca. Mantuitorul ne spune undeva ca „unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor”.

Fatarnicia stinge, asadar, dragostea dintre oameni si aprinde neincrederea si ura. Astfel, prietenii se indoiesc de prietenia aratata de prietenii lor; fratele nu se mai increde in fratele sau; tatal are banuieli asupra fiului sau, iar fiul asupra tatalui sau. Barbatul se teme de cinstea pe care i-o fagaduieste femeia, iar femeia se indoieste de curatia barbatului sau si unde stapaneste banuiala, teama si neincrederea, de acolo fuge dragostea si apropierea sufleteasca dintre oameni si dispare buna intelegere din familii si dintre prieteni.

Dar pe langa aceste forme ale fatarniciei care seamana neincrederea intre oameni, mai sunt si alte forme ale fatarniciei. Asa este o fatarnicie a faptei bune si anume, cand faci o milostenie catre un necajit, dar n-o faci din toata inima si pe cat se poate de discret, ci o faci mai ales ca sa fii vazut de altii si laudat de ei. Cand te rogi, cand postesti, de asemenea se poate amesteca si fatarnicia; daca aceste fapte bune, crestinesti, le faci numai de ochii lumii, ele isi pierd valoarea lor duhovniceasca.

Mantuitorul a mustrat cu multa amaraciune acest pacat al fatarniciei, mai ales in acele cumplite „vaiuri” adresate carturarilor si fariseilor din vremea sa si dintotdeauna, zicandu-le „Vai voua, carturari si farisei fatarnici, ca voi curatiti partea cea din afara a paharului si a blidului, iar inlauntru sunt pline de rapire si de lacomie”.

Si le insira, pe rand, toate abaterile lor de la faptele cele cu adevarat bune, cinste, mila, dreptate si credinta curata.

„Fariseu orb”, continua Domnul, „curata mai intai partea cea dinlauntru a paharului si a blidului, ca sa fie curata si cea din afara.

Dar dintre toti fatarnicii lumii, Iuda Iscarioteanul a atins cea mai inalta culme. Pentru ca in mintea lui cugeta si pregatea vanzarea Domnului cu cei treizeci de arginti, iar cu vorbele se arata prietenos. Inima lui dorea argintul, iar limba lui graia despre iubirea de saraci. Dupa infatisare se arata prieten al lui Hristos, pentru ca nu s-a sfiit sa-L sarute, iar dupa fapte era un tradator. Dupa chipul cel din afara, era ucenic al lui Iisus Hristos, iar dupa cel dinlauntru, era iubitor de arginti, tradator si fur, plin de tot viclesugul, de toata fatarnicia si de toata rautatea. Din nefericire, multi dintre semenii nostri urmeaza, in diferite chipuri, pilda lui Iuda, urata si de Dumnezeu, si de oamenii cei cu inimi curate, de oameni dornici de pace si de buna convietuire in lumea aceasta.

Frati crestini, am amintit de fatarnicie ca de o boala grava a sufletelor noastre, cu gandul si cu dorinta de a ne pazi cu totii de otrava ei. Ca incheiere la cele spuse pana acum, adaug sfatul sfantului apostol Petru, din prima lui scrisoare soborniceasca, in care ne indeamna zicand asa: „Lepadand, deci, fratilor, toata rautatea si tot viclesugul si fatarniciile si pizmele si toate clevetirile, ca niste prunci de curand nascuti, sa dorim laptele cel duhovnicesc si neprefacut, ca prin el sa crestem: spre mantuire (…). Dati tuturor cinste, iubiti fratia, temeti-va de Dumnezeu” si slujiti-I cu dragoste, prin toata fapta cea buna. Si „daca chemati Tata pe cel ce judeca cu nepartinire, dupa lucrul fiecaruia, petreceti in buna cuviinta toate zilele vremelniciei voastre”. Amin”.

Parintele SOFIAN, Editura Bizantina, 2007, Bucuresti

04 Decembrie 2015

Vizualizari: 1128

Voteaza:

Fatarnicia 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE