Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu

Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu Mareste imaginea.

Fericiti cei curati cu inima,ca aceia vor vedea pe Dumnezeu (Mt.5,8)

In această poruncă, Domnul, fericindu-i pe cei curaţi cu inima, ne îndeamnă pe toţi să ne îngrijim de agonisirea curăţiei inimii, care este locaşul vieţii, după cuvântul Scripturii: cu toată paza păzeşte inima ta, că dintr-acestea sunt ieşirile vieţii (Pilde 4, 23), şi de ea depind bucuriile şi întristările noastre, mulţumirea şi nemulţumirea noastră.

Sunt printre cei ce trăiesc pe pământ vreunii curaţi cu inima? In Noul Testametit, în împărăţia harului, sunt, bineînţeles, oameni curaţi cu inima, ştiuţi de Domnul, precum s-a zis: cunoscut-a Domnul pe cei ce sunt ai Săi (II Tim. 2, 19), şi arătaţi uneori oamenilor. Aşa sunt sfinţii lui Dumnezeu, care încă din timpul vieţii pământeşti au fost proslăviţi de El cu darurile străvederii şi minunilor, şi toţi cei fără de răutate şi smeriţi cu inima. De vreme ce Domnul îi fericeşte pe cei smeriţi cu inima, fără îndoială că sunt pe lume şi asemenea oameni, dar curăţia inimii este foarte rară, la fel ca aurul curat, ca pietrele scumpe; rari sunt acum, dar şi mai rari au fost în vremea Vechiului Testament, când israilitenii trăiau sub lege, nu sub har, şi cea mai mare parte a oamenilor era împotmolită în închinarea la idoli. Toţi oamenii se zămislesc şi se nasc în fărădelegi; numai harul lui Dumnezeu înlătură aceste fărădelegi şi îi face pe unii, care sunt vrednici, vase ale sale alese, curăţindu-le inimile şi sufletele. Iată, s-a atins aceasta de buzele tale, şi va şterge toate fărădelegile tale, şi păcatele tale le va curaţi (îs. 6, 7), i-a zis serafimul de flacără lui Isaia, care fusese ales proroc, atingându-se cu cărbunele aprins de gura lui, şi prin atingerea aceea a fost înlăturată necu-răţia omului lui Dumnezeu. Cine ar putea să scoată ceva curat din ceea ce este necurat? - strigă multpă-timitorul Iov, şi continuă: nimeni (Iov 14, 4).

Şi atunci, de unde această necurăţie de obşte a păcatului în oameni, dacă ei sunt zidiţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este preacurat şi preasfânt? De la diavolul, fraţii mei, de la diavolul, care şi este numit cel mai des în Scriptură „duh necurat", iar în rugăciunile bisericeşti, şi anume în cea de alungare a duhului rău, este numit „duh străin, întinat şi spurcat". El, acest duh necurat, s-a făcut după căderea sa de la Dumnezeu vas spurcat a toată necurăţia păcatului, a spurcat la început cu suflarea sa necurată inimile primilor oameni şi, molipsind adânc cu necurăţia păcatului toată fiinţa lor, tot sufletul şi tot trupul lor, dă mai departe această necurăţie întregului lor neam, până la noi şi mai departe, şi îi va spurca, mai ales pe cei nechibzuiţi şi necredincioşi, până la sfârşitul veacului, cum i-a zis sfântul înger Sfântului Apostol Ioan în Apocalipsă: Vremea este aproape. Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după lucrarea lui (Apoc. 22,10-12).

Aşadar, necurăţia inimii vine de la diavolul, altfel spus de la prima cădere în păcat a oamenilor, după care toţi oamenii s-au făcut cumva robi ai lui - şi această necurăţie a păcatului este atât de mare, s-a înrădăcinat atât de adânc în inimile omeneşti, este atât de greu să scăpăm de ea, încât chiar sfinţii lui Dumnezeu, care toată viaţa lor au privegheat asupra tuturor mişcărilor şi gândurilor inimii lor, simţeau în ei din când în când valuri sau furtună de gânduri viclene, spurcate şi hulitoare şi se rugau Domnului şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să îmblânzească aceste valuri, să potolească această furtună demonică; ea este atât de mare, încât, în pofida deselor noastre rugăciuni, a harului Tainelor şi a cugetării noastre la Cuvântul lui Dumnezeu şi la toate pedepsele cu care Dumnezeu ne cercetează pentru necurăţia noastră păcătoasă, ea rămâne în noi şi va trăi împreună cu noi până la mormânt - iar în unii, spre ruşinea omenirii, se vădeşte chiar înainte de moarte cu o obrăznicie şi neruşinare deosebite. Celui necurat toate i se par, adeseori, necurate, fiindcă are mintea şi conştiinţa spurcate. Domnul, Cunoscătorul inimilor, spune că dinlăuntru, din inimă, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, preacurvia, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea: toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om (Mc. 7, 21-23). Iată din ce este alcătuită necurăţia inimii! Ea este un mărăciniş care-l împunge pe om lăuntric, nedându-i linişte; este o ţepuşă pe care este dureros pentru om să calce şi pe care totuşi este adeseori bucuros să calce; este un nor întunecos, o beznă în suflet, care ascunde de om calea adevărată şi mântuitoare a lui Dumnezeu, pe care omul trebuie să meargă spre scopul menit lui; este, în sfârşit, bubă a păcatului, care acoperă şi roade inima noastră.

Pentru curăţirea inimii noastre este nevoie de mari osteneli şi necazuri, de lacrimi dese, de necontenită rugăciune lăuntrică, de înfrânare, de citirea Cuvântului lui Dumnezeu, a scrierilor şi Vieţilor sfinţilor lui Dumnezeu, însă mai cu seamă de deasa pocăinţă şi împărtăşire cu Preacuratele Taine şi cercetarea de sine zilnică; este nevoie de cugetarea la curăţia întru care a fost zidit omul şi la felul cum a intrat în lume întinăciunea păcatului, la asemănarea şi chipul lui Dumnezeu din noi şi la îndatorirea noastră de a ne asemăna Chipului nostru dintâi, Arhetipului nostru, Preacuratului Dumnezeu, la răscumpărarea noastră cu nepreţuitul Sânge al Fiului lui Dumnezeu, la înfierea noastră în Iisus Hristos, la porunca ce ni s-a dat de a fi sfinţi în toată petrecerea vieţii (I Pt. 1, 15); este nevoie de cugetarea la moarte, la Judecată şi la focul gheenei. Este nevoie de mari necazuri, fiindcă acestea tămăduiesc boala păcatului, ard mărăcinii patimilor. Prin multe necazuri se cuvine nouă a intra întru împărăţia cerurilor (Fapte 14, 22), zice Sfântul Apostol Pavel, şi toţi sfinţii au îndurat mari necazuri pentru a dobândi curăţia inimii, şi nimeni n-a fost încununat fără necazuri: unii au suferit tot felul de chinuri de la prigonitori, alţii s-au chinuit şi împovărat din propria voie cu postul, cu privegherea, cu ostenelile trupului cu culcarea pe pământul gol; au fost întotdeauna trezvitori la rugăciune şi cu buna mireasmă a acesteia au alungat orice bântuire spurcată a păcatului; s-au împărtăşit des cu Sfintele Taine, care sunt cel mai puternic mijloc de curăţire, sfinţire şi înnoire a sufletului şi trupului; au cugetat mereu la Cuvântul lui Dumnezeu, la cele dumnezeieşti. Unora le curgeau lacrimi necontenit, ca, de pildă, Sfântului Efrem Şirul. Avem deosebită nevoie de lacrimi neprefăcute, din adâncul inimii, fiindcă acestea curăţă întinăciunile inimii. Dă-mi, Hristoase, picături de lacrimi, care să-mi curăţească necurăţia inimii mele, se roagă Domnului sfinţii lui Dumnezeu.

Dă-mi izvoare de lacrimi să curgă neîncetat din ochi din destul, care să mă spele pe mine tot, din creştet până la picioare, ne rugăm în canonul îngerului păzitor, ca îmbrăcându-mă în haina mai albă decât zăpada a pocăinţei să intru în cămara lui Dumnezeu. Pe Domnul roagă-L, sfinte îngere, să-mi dea dar izvorâtor de lacrimi, ca să se curăţească inima mea cu acelea şi să vadă pe Dumnezeu. Şi toţi cei ce au plâns pentru păcatele lor ştiu din proprie experienţă că lacrimile ajută foarte mult la curăţirea, liniştirea şi fericirea inimii, deoarece odată cu ele curge, ca să zic aşa, păcatul afară din inimile noastre; după ele vine linişte şi odihnă a conştiinţei şi o anumită bună mireasmă şi bucurie duhovnicească: omul îl vede în sine cu ochii minţii pe Dumnezeu, Care curăţeşte toate fărădelegile lui şi îl miluieşte nespus. Tocmai atunci cunoaşte omul din proprie experienţă cât sunt de fericiţi, de liniştiţi şi de mulţumiţi cei curaţi cu inima, fiindcă nu-i roade conştiinţa, nu-i chinuie păcatele, care din nesfârşita milostivire dumnezeiască le-au fost iertate, şi ei simt lăuntric că se odihnesc în Dumnezeu, Izvorul fericirii, şi Dumnezeu Se odihneşte în ei. Fericiţi cei curaţi cu inima.

Aşadar, inima curată este izvor îmbelşugat de linişte şi de bucurie neîncetată; când priveşte orice lucru bun, orice zidire a lui Dumnezeu, cel curat cu inima se bucură şi se veseleşte lăuntric, deoarece în toate făpturile vede pecetea bunătăţii, înţelepciunii şi atotputerniciei Făcătorului; fericit este şi în sine, deoarece curăţia inimii şi, îndeobşte, mila lui Dumnezeu, pe care o simte, îl veselesc, iar şi mai mult îl mângâie bunătăţile cele viitoare, făgăduite, pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit (I Cor. 2, 9), a căror chezăşie o are în inima sa. Dimpotrivă, jalnici sunt cei ce au inimă necurată: aceasta este pentru ei izvor de necontenit necaz, deşi par că se veselesc; este izvor de frici şi de temeri, fiindcă păcatele şi patimile le rod ca nişte viermi inima, conştiinţa îi mustră, nedându-le linişte, şi tainica presimţire a Judecăţii lui Dumnezeu îi înfricoşează. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu; fericiţi, de o sută de ori fericiţi, cei curaţi cu inima, mai ales fiindcă Il vor vedea pe Dumnezeu faţă către faţă în veacul ce va să fie, căci e firesc ca cei cutaţi să îl vadă pe Cel curat, aşa cum e firesc ca ochiul curat să vadă lumina.

Dacă ne simţim foarte fericiţi încă din viaţa aceasta, dacă, lăsând toate cele pământeşti, ne dăruim desăvârşit rugăciunii şi stăm de vorbă cu Dumnezeu ca nişte copii cu tatăl lor, chiar dacă nu-L vedem cu ochii trupeşti, ci doar ca în oglindă, prin ghicitură, dacă şi în această viaţă părem adeseori a ne topi de umilinţă din pricina simţirii vii că Dumnezeu este de faţă, ce să mai spunem de drepţi, de cei curaţi cu inima, atunci când îl vor vedea pe Dumnezeu faţă către faţă în veacul de dincolo, atunci când îl vor vedea pe Cel ce este Izvorul luminii şi fericirii veşnice pentru toate cetele îngereşti, pentru toţi strămoşii, prorocii, apostolii, ierarhii, mucenicii, cuvioşii şi toţi sfinţii? Prin cine trăieşte şi se veseleşte toată făptura din cer şi de pe pământ? Cu adevărat, aceasta va fi o fericire nepovestită, o dulceaţă nemărginită - acolo (în cer) unde este glasul cel neîncetat al celor ce prăznuiesc şi nespusa dulceaţă a celor ce văd pururea"frumuseţea cea nespusă a slavei Tale (din rugăciunile de dimineaţă).

Aşadar, fraţii mei, să ne îngrijim toţi a dobândi inimă curată prin lacrimi de pocăinţă, prin priveghere, prin rugăciune, prin înfrânare, prin deasa cugetare la Cuvântul lui Dumnezeu, şi să sârguim a lepăda din inimile noastre orbirea patimilor, ca să-L vedem pe Hristos Dumnezeu, Mântuitorul sufletelor noastre.

„Hristoase, Lumina cea adevărată, Care luminezi şi sfinţeşti pe tot omul ce vine în lume, să se însemneze peste noi lumina feţei Tale, ca într-însa să vedem lumina cea neapropiată. Indreptează paşii noştri spre lucrarea poruncilor Tale, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor Tăi."
Amin.

SFÂNTUL IOAN DIN KRONSTADT
FERICIRILE EVANGHELICE ÎN VIAŢA NOASTRĂ, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "FERICIRILE EVANGHELICE ÎN VIAŢA NOASTRĂ"

27 Octombrie 2015

Vizualizari: 1339

Voteaza:

Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE