Fratele nostru este propria noastra viata

Fratele nostru este propria noastra viata Mareste imaginea.

Urmarind mantuirea tuturor oamenilor, dragostea vrea sa mearga pana la capat; de aceea, ea cuprinde nu numai lumea celor ce vietuiesc in clipa aceasta pe pamant, ci si pe cei care au raposat, pana si iadul, si pe cei ce nu s-au nascut inca, altfel spus, ea este Adamul total. Binecuvantat este sufletul ce-si iubeste fratele, fiindca fratele nostru este propria noastra viata!

Sufletul se intristeaza cand il vede pe aproapele patimind. Daca mi s-ar ingadui sa fiu de folos fie si unui singur om, L-as preamari pe Domnul in vecii vecilor. Trebuie sa avem sufletul milostiv si sa iubim nu numai oamenii, ci sa pretuim intreaga creatura, tot ceea ce a fost zidit de Bunul Dumnezeu.

Sfantul Siluan nu spune ca viata fratelui il intereseaza sau il priveste, ci ca viata lui este propria sa viata. Atingem aici semnificatia cea mai adanca a celei de-a doua porunci a lui Iisus Hristos: Iubeste-l pe fratele tau ca pe tine insuti! (Mat. 22, 39). La staretul Siluan, acest „ca pe tine insuti" nu arata masura in care trebuie sa ne iubim aproapele; ci arata unitatea ontologica, consubstantialitatea neamului omenesc in cel dintai Adam - protoparintele nostru -, impartit prin cadere si restaurat in Iisus Hristos. Anuland toate separatiile spatiale si temporale, Noul Adam recapituleaza intr-Insul toate fiintele vii, pe cei morti si pe cei ce nu s-au nascut inca.

A-l iubi pe aproapele nostru ca pe noi insine inseamna a-l iubi ca si cand ar apartine propriei noastre vieti. „Cu cat dragostea este mai adanca, cu atat suferinta este mai mare", ne aminteste Sfantul Siluan. Cu cat mai deplin va dainui Iisus Hristos in launtrul sufletelor noastre, cu atat mai mult dragostea Sa rastignita pentru protoparintele Adam va spori in noi, si cu atat mai mult vom trai suferinta si pacatul aproapelui ca si cand ar fi ale noastre. Aceasta este treapta cea mai inalta a milosteniei: partasia la crucea aproapelui, pe care o luam nu numai asupra noastra, ci si in launtrul nostru, intr-un proces de interiorizare intru Hristos. intocmai asa arata vietuirea Sfantului Siluan. Este uimitor sa constatam felul in care, acest simplu taran, abia trecut prin scoala, retras apoi la Sfantul Munte, fara sa fi citit nici un ziar, resimte in inima sa toate tragediile vremii sale. Ca si cand Duhul Sfant, in lucrarea Sa de curatire prin intermediul rugaciunii, ar descoperi in chip direct sufletului problemele si suferintele oamenilor, facand inutile involburarile de suprafata ale istoriei, infatisate de mass-media.

Constient deopotriva de apartenenta sa la acel Adam total si de valoarea unica a fiecarei persoane, Sfantul Siluan varsa lacrimi pentru toate neamurile pamantului, pentru toti cei care n-au ajuns la cunoasterea lui Dumnezeu si a marii Sale milostenii, pentru cei ce patimesc din cauza mandriei sau a nestiintei lor, pentru cei ce suspina in suferinta, in foamete si in razboaie. „Monahul este cel care se roaga pentru intreaga lume, asa cum se roaga pentru sine insusi", mai noteaza Sfantul Siluan, dand-o drept pilda pe Preacurata Fecioara Maria. Daca aceste cuvinte ne dezvaluie sensul adanc al monahismului, ele sunt la fel de potrivite pentru orice crestin. Fiindca, numai datorita rugaciunii celor ce vietuiesc, lumea aceasta, asa divizata cum este, dainuie inca si nu se risipeste in bucati. De aceea, fiecare dintre noi, dupa puterile si dupa masurile proprii, este chemat sa devina un adevarat culoar de intermediere intre pamant si Ceruri.

Daca staretul Siluan plange, zi si noapte, pentru intreaga lume, aceasta se datoreaza faptului ca sufletul sau, manat de Duhul lui Iisus Hristos, „arde de dorinta ca toti oamenii sa ajunga la cunoasterea adevarului in deplinatatea sa si sa intrezareasca Slava Domnului nostru Iisus Hristos". Acesta se cuvine sa fie, ne mai spune Sfantul Siluan, „singurul nostru gand" si singura noastra rugaciune: „ca toti oamenii sa se mantuiasca", ceea ce inseamna sa se vindece de patimi, sa li se ierte pacatele, sa li se restaureze in intregime fiinta si sa se impace cu Dumnezeu. Atata vreme cat oamenii, in totalitatea lor, nu se vor salaslui, cu bucurie si liniste, in imparatia cerurilor, nici un suflet plin de iubire dumnezeiasca nu va cunoaste odihna.

Sfantul Siluan se roaga, asadar, pentru mantuirea universala. Prin aceasta, implineste chiar dorinta lui Dumnezeu (I Tim. 2, 4) si milostenia lui Iisus Hristos, care nu ingaduie pierderea nici unui suflet. Covarsit de flacara dumnezeiasca, staretul depaseste, prin milostenia sa, categoriile morale si spatio-temporale, pentru a imbratisa intreaga lume a celor vii si a celor morti, a credinciosilor si a ereticilor, a prietenilor si a vrajmasilor. Prin puterea sa de mijlocire universala, Siluan amplifica Biserica pana dincolo de marginile ei vazute, pentru a-si indeplini cea mai inalta misiune: jertfa proprie si jertfa lui Iisus Hristos pentru mantuirea intregii lumi, pentru ca dragostea nebuna a lui Dumnezeu sa straluceasca in intreaga creatie.

De la rugaciune si de la dorinta la credinta si la nadejde nu este, de cele mai multe ori, decat un pas. Iar Sfantul Siluan a experiat prea indelunga vreme milostenia Domnului, pentru a nu incerca sa treaca dincolo de ea. Fara a indrazni sa inchipuie mai dinainte cum va fi la Judecata din Urma, care nu Ii poate apartine decat lui Dumnezeu, Siluan nadajduieste intr-o asemenea mantuire a tuturor: „Noi, toti cei pacatosi, vom fi mantuiti", afirma el. Pentru el, Domnul, Care i-a daruit talharului cel bun, in extremis, mostenirea Raiului, nu o va refuza nimanui. Cu o conditie totusi: ca toti sa se pocaiasca. De aici, rugaciunea sa staruitoare, care trebuie sa fie si a noastra: pentru ca toti barbatii si toate femeile de pe pamant sa se pocaiasca, deschizandu-si astfel sufletul inaintea harului Duhului Sfant, care ii va face sa-L cunoasca pe Dumnezeu, laolalta cu dragostea si smerenia Sa nesfarsita. Numai in felul acesta, tot raul si toata ura vor fi alungate de pe pamant si pacea va domni. Ce putem insa face pentru cei ce nu vor sau au refuzat sa se pocaiasca, cei ce staruie in intuneric? Pentru acestia, trebuie sa ne inmultim rugaciunile si sa ne smerim si mai mult sufletele, dupa cum ii spune un ascet de la Muntele Athos Sfantului Siluan: „Daca mi-ar sta in putinta, i-as scoate pe toti din adancurile iadului, si numai atunci sufletul meu si-ar afla linistea si se va putea veseli." Este aici o modalitate tainica de a se intalni launtric cu Moise si cu Sfantul Pavel, cei ce s-au dovedit pregatiti sa-si jertfeasca propria lor mantuire, pentru a-i mantui pe ceilalti (v. Rom. 9, 3).

Avem de-a face aici cu o preschimbare a pocaintei personale in pocainta ontologica, posibila doar in creuzetul iubirii. Iata culmea cea mai inalta a milosteniei! „Daca fiecare persoana omeneasca, creata dupa chipul Preasfintei Treimi, ajunge sa cuprinda si sa includa in propria sa existenta totalitatea existentei omenesti, atunci ea este purtatoare, dupa cum este fiecare persoana a Sfintei Treimi, a intregii plinatati a Fiintei dumnezeiesti; si atunci, tot raul care se savarseste in lume nu mai este considerat doar ca ceva din afara noastra, ci ca propriul nostru rau. Numai asumandu-ne greselile celuilalt ne dovedim adevarata dragoste", scrie Arhimandritul Sofronie. Sufletul trebuie sa se pocaiasca nu numai pentru propriile pacate, ci si pentru ale celorlalti, pe care sa le ia asupra sa, ca si cand ar fi ale sale.

O asemenea rugaciune de intermediere si de pocainta este anevoioasa si dureroasa. Ea se constituie, defacto, intr-un adevarat martiraj interior. Sfantul Siluan ne aminteste, pe buna dreptate: „A ne ruga pentru ceilalti oameni inseamna a ne varsa sangele pentru ei." Inseamna a-ti darui viata lui Dumnezeu pentru ceilalti, asa dupa cum Dumnezeu Si-a daruit unicul Sau Fiu pentru mantuirea noastra. Inseamna a ne inalta pe Cruce - locul paroxismului iubirii -, acolo unde Iisus Hristos Si-a jertfit trupul si Si-a varsat sangele pentru a darui viata lumii.

Este aici una dintre cele mai insemnate invataturi ale Sfantului Siluan: nimeni nu se poate mantui de unul singur. Mantuirea - ca si pacatul - nu este o chestiune proprie sau individuala. Ci este un eveniment ontologic, care priveste intreaga omenire si, mai mult inca, intreaga zidire dumnezeiasca. In minunate pagini de delicatete interioara, staretul Siluan ne vorbeste despre tristetea care-l copleseste dupa ce a smuls, fara nici o necesitate, o frunza dintr-un pom, despre nenumaratele lacrimi, varsate timp de trei zile, pentru ca a ranit mortal o musca ce-l suparase, sau pentru a fi aruncat apa fierbinte asupra unui cuib de lilieci, ca sa scape de ei. „Din ziua aceea, n-am mai facut rau nici unei creaturi. Caci Duhul Sfant al lui Dumnezeu ne invata sa iubim tot ceea ce viaza."

Maxime Egger

Extras din volumul "Sa ne rugam 15 zile cu Sfantul Siluan", ed. Sophia

Cumpara cartea "Sa ne rugam 15 zile cu Sfantul Siluan"


.

29 Iulie 2014

Vizualizari: 2855

Voteaza:

Fratele nostru este propria noastra viata 4.25 / 5 din 4 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE