Frica de Dumnezeu

Frica de Dumnezeu Mareste imaginea.

A doua etapă pe calea despătimirii este frica de Dumnezeu. Credinţa sinceră ne duce inevitabil la frica de Dumnezeu. Credinţa sinceră ne ajută să ne punem serios problema vieţii duhovniceşti. Solomon ne spune că "frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii" (Pilde 1, 7).

Ne reamintim faptul că Sfantul Isaac Sirul vede o înlănţuire logică a virtuţilor. "Cunoştinţa naturală, spune el, ne convinge să credem în Dumnezeu, Cel ce a adus toate la existenţă. Şi credinţa produce în noi frica şi frica ne sileşte să ne pocăim şi să lucrăm cele bune".

Sfantul Petru Damaschin este pragmatic şi menţionează că "din frică ne-am hotărât să păzim poruncile şi pentru aceasta am voit să lucrăm virtuţile trupeşti, adică liniştea, postul, privegherea cu măsură, psalmodia, rugăciunea, citirea şi întrebarea celor ce au experienţă despre tot gândul, cuvântul şi lucrul, caprin asemenea fapte să ni se curăţească trupul de patimile atot-ruşinoase, adică de lăcomia pântecelui, de curvie şi de avuţie de prisos, îndestulându-ne cu cele de fată... "

Neamul nostru, a cărui spiritualitate a dospit în frământătură creştină, atunci când doreşte să-l caracterizeze pe un om încărcat de virtuţi se foloseşte de sintagma "om cu frică de Dumnezeu". De fapt însuşi Domnul Iisus Hristos vorbindu-ne despre un om ticălos ne spune că "într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea şi de om nu se ruşina " (Luca 18, 2).

Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază cu tărie folosul pe care ni-l aduce frica de Dumnezeu. Ea pune frâu păcatului şi înmulţeşte virtuţile. Ea îl ajută pe om să rămână pe calea cea dreaptă. "Unde stăpâneşte temerea, nu se află invidie; unde stăpâneşte temerea, nu ne supără dragostea de bogăţii; unde stăpâneşte temerea, pofta vinovată este înăbuşită, orice patimă neînţeleaptă este alungată... Acolo unde stăpâneşte temerea, stăpânesc, de asemenea, râvna milosteniei, rugăciunea fierbinte, lacrimile arzătoare şi fără oprire, gemetele pline de părere de rău... "

Dacă atunci când vorbeam de credinţă spuneam că aceasta suferă un proces de creştere şi întărire, acelaşi lucru se întâmplă şi cu frica de Dumnezeu. Are şi ea măsurile ei. In general Părinţii pomenesc, în ordine crescândă, trei măsuri ale fricii de Dumnezeu: măsura robilor, măsura simbriaşilor şi măsura fiilor.

Cea mai de jos măsură, de la care începe frica de Dumnezeu, este măsura robilor. Robii împlineau voia stăpânului de frica pedepsei, de frica biciului. Nu era vorba de sentimente deosebite în relaţia dintre sclav şi stăpân şi nici de conştiinţa unei datorii pe care trebuie să o îndeplinească. Este vorba, pur şi simplu, de fiorul ce ţi-l dă eventuala pedeapsă pe care ţi-o poate administra stăpânul dacă nu-ţi faci datoria. La această măsură sunt creştinii care fac voia lui Dumnezeu gândindu-se la pedepsele vremelnice, pe care li le-ar putea da Dumnezeu, sau la chinurile iadului din viaţa de apoi. Şi totuşi e bine dacă, măcar aşa, de frica pedepsei, oamenii duc o viaţă plăcută lui Dumnezeu. Totuşi Sfântul Apostol Pavel le scrie romanilor: "este nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru mânie, ci şi pentru conştiinţă " (Romani 13, 5).

A doua măsură la care ajunge frica de Dumnezeu este măsura simbriaşilor. Simbriaşii lucrează bine şi cu râvnă nu de frica pedepsei, ci gândindu-se la răsplata muncii lor. La această măsură sunt creştinii care fac voia lui Dumnezeu pentru a le merge bine pe pământ şi a moşteni raiul după moarte. Ei sunt nişte buni negustori. Ştiu să câştige raiul prin faptele lor.

A treia măsură la care ajunge frica de Dumnezeu este cea a fiilor. Fiii cuminţi şi ascultători fac voia tatălui nici de frică, nici gândindu-se la avantaje, ci pentru că îşi iubesc părintele. Sfântul Ioan ne spune, în acest sens, că "în iubire nu este frică, că iubirea desăvârşită alungă frica" (1 Ioan 4, 18). Iar Sfântul Antonie cel Mare face o afirmaţie îndrăzneaţă: "eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci II iubesc pe El. Că dragostea scoate afară frica ".

Şi cu toate că, pentru cei ce au ajuns pe o treaptă înaltă de spiritualitate, frica este înlocuită de iubire, chiar şi pentru aceştia este o virtute frica de Dumnezeu. Proorocul David zice: "Temeţi-vă de Domnul toţi Sfinţii Lui, că n-au lipsă cei ce se tem de El" (Psalmul 33, 9). Aşadar şi sfinţii au frică de Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne vorbeşte şi el de o înaintare pe calea fricii de Dumnezeu: "Ordinea cea bună a Sfintei Scripturi, care urmează rânduielii mântuitoare a Duhului, deosebind treptele celor ce înaintează de la învălmăşeala dinafară a patimilor spre unitatea divină, pe cei începători, care se află la porţile curţii dumnezeieşti a virtuţilor, i-a numit temători; pe cei ce au dobândit o deprindere măsurată a raţiunilor şi a chipurilor virtuţii i-a numit înaintaţi; iar pe cei cari au ajuns prin cunoaştere la vârful însuşi al adevărului, care se face întrevăzut prin virtuţi, îi numeşte desăvârşiţi".

Filozofia marxistă considera credinţa ca un rezultat al fricii omului în faţa stihiilor naturii. Lucrurile stau tocmai invers: din credinţa că există Dumnezeu decurge frica de a nu-L supăra şi de a nu-L determina să te pedepsească cu ajutorul stihiilor naturii. Pentru a te teme de cineva trebuie să crezi că acel cineva există.

Frica de Dumnezeu ce se naşte din credinţa în El, spune Părintele Dumitru Stăniloae, este o reînviorare a fricii primordiale, a fricii spirituale a omului. Totuşi şi în starea primordială nu era numai această frică a omului, de a se pierde prin desprinderea de Dumnezeu, ci era şi o frică unită cu încrederea în El.

Frica de Dumnezeu este stimulată de aducerea aminte de moarte. Iisus fiul lui Sirah spune în acest sens: "In tot ce faci adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată " (Sirah 7, 38). Pomenirea morţii este un exerciţiu duhovnicesc pe care mulţi Părinţi îl au în evlavie. De aceea ei recomandă altora aducerea aminte de moarte ca mijloc de purificare. Este limpede că nu moartea în sine îl sperie pe credincios, ci judecata lui Dumnezeu care urmează după moarte.

Sfântul Apostol Pavel face următoarea afirmaţie: "M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine" (Galateni 2, 20). Este rezumată aici toată ascetica şi mistica. întâi e ascetica, adică răstignirea cu Hristos, apoi unirea şi trăirea dimpreună cu El.

S-a imaginat şi un mod duhovnicesc de a te răstigni cu Hristos, de a te lupta cu patimile şi de a le birui. Cele patru cuie duhovniceşti care te pironesc pe crucea Domnului, care nu-ţi mai îngăduie să trăieşti de capul tău, sunt: aducerea aminte de moarte, aducerea aminte de judecată, aducerea aminte de rai şi aducerea aminte de iad.

Agapie Criteanul, într-un capitol întreg, este preocupat de cele patru mai de pe urmă ale omului: moartea, a doua venire a Domnului Hristos, slava raiului şi pedeapsa muncilor nesfârşite. In graiul dulce, al scrierilor de odinioară, se adresează tuturor creştinilor: "Adu-ţi aminte totdeauna, omule, că muritor fiind, ai să mori într-o zi, că nici unul nu poate fugi de acest pahar, fie împărat, fie patriarh... Vine ceasul în care tu cel ce citeşti astăzi în această carte, fiind sănătos cu toate mădularele şi simţurile tale, să te afli pe pat şi să aştepţi înfricoşata rană a morţii".

Rugăciunile
pe care le are Biserica fac amintire mereu de venirea Domnului Hristos şi de judecata înfricoşătoare. Credinciosul îşi pune cu frică problema răspunsului ce îl va da atunci: "Când va şedea Judecătorul pe scaunul Său şi îngerii vor sta de faţă; când trâmbiţa va răsuna şi văpaia va arde, ce vei face, suflete al meu, ducăndu-te la judecată? Căci atunci răutăţile tale vor sta de faţă şi greşelile tale cele ascunse se vor vădi .

Dacă tot creştinul îşi aduce aminte de moarte, cu atât mai mult este preocupat de această realitate monahul; în "Scara raiului", Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte în capitolul VI despre acest exerciţiu. "Precum pâinea e cea mai de trebuinţă dintre toate mâncările, zice el, aşa aducerea aminte de moarte e cea mai de trebuinţă dintre toatelucrările ". Pentru a putea fi mereu în trezvie şi a nu uita că eşti muritor, nu trebuie să te laşi înglodat de grijile lumii acesteia căci "cel ce voieşte să ţină pururea în sine pomenirea morţii şi a judecăţii lui Dumnezeu, dar s-a predat pe sine grijilor şi împrăştierilor lumeşti, este asemenea celui ce înoată, dar voieşte să-şi ciocnească palmele". Sfântul loan asociază sforţarea de a-ţi aduce aminte de moarte cu asceza: "pomenirea conştientă a morţii depărtează mâncarea. Iar mâncarea înlăturată cu smerenie, depărtează patimile ".

Am văzut că pentru cei înaintaţi din punct de vedere duhovnicesc frica de Dumnezeu se preface într-o puternică iubire. Tot aşa fiorul pe care îl produce aducerea aminte de moarte se preface într-o dorire a morţii, care devine poarta de intrare în eternitate şi momentul întâlnirii cu Dumnezeu faţă către faţă. în acest sens scrie Sfântul Apostol Pavel că pentru el "viaţa este Hristos şi moartea un câştig" (Filipeni 1, 21). Inţeleptul Solomon spune şi el: "mai de preţ este un nume bun, decât untdelemnul cel binemirositor şi ziua morţii, decât ziua naşterii" (Ecclesiastul 7, 1).

Sunt mai multe motive pentru care sfinţii aşteptau cu drag moartea. Unul l-am şi amintit: pentru a fi dimpreună cu Domnul. Altul este acela de a scăpa de necazurile vieţii acesteia: "Mai bună este moartea decât viaţa amară sau decât boala necontenită" (Sirah 30, 17). Sfinţii spun că Dumnezeu a îngăduit atâtea necazuri în lume şi pentru a nu ne lega cu toate puterile de această viaţă trecătoare, ci să ne îndreptăm nădejdile spre viaţa veşnică, unde "nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi" (Apocalipsa 21, 4).

Un alt motiv, pentru care drepţii doreau să moară, era acela de a nu mai vedea fărădelegile ce se comit pe pământ şi felul în care este batjocorit numele lui Dumnezeu. Ne este foarte cunoscută atitudinea Sfântului Ilie în acest sens. Văzând cerbicia Izabelei care, şi în faţa minunilor evidente, a rămas idolatră şi nestatornicia lui Ahab, Ilie "s-a aşezat sub un ienupăr şi îşi ruga moartea, zicând: îmi ajunge acum, Doamne! Ia-mi sufletul că nu sunt eu mai bun decât părinţii mei" (3 Regi 19, 4). Oamenii lui Dumnezeu mai doreau să moară şi pentru a nu mai adăuga păcate. Este adevărat că omul înţelept, dacă Dumnezeu îi dă ani, poate face şi pocăinţă.

Cu toate acestea, însă, aducerea aminte de moarte care întăreşte frica întâlnirii cu Dumnezeu, o găsim şi la părinţii vestiţi prin viaţa lor duhovnicească. Când era pe moarte Avva Arsenie "l-au văzut pe el fraţii plângând şi i-au zis lui: într-adevăr şi tu te temi, părinte? Şi a zis lor: într-adevăr, frica cea de acum, ce este cu mine în ceasul acesta, cu mine este de când m-am făcut călugăr. Şi aşa a adormit". Iar Avva Antonie cel Mare dă tuturor sfatul ca "totdeauna să ai înaintea ochilor frica lui Dumnezeu"?
Rezumând vom spune că omul care are credinţă şi frică de Dumnezeu îşi dă seama că este păcătos şi face pasul următor pe calea despătimirii: se pocăieşte.

+ IPS Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei
Spiritualitate crestina, Editura Renasterea

Cumpara cartea "Spritualitate crestina"
 

21 Martie 2016

Vizualizari: 1092

Voteaza:

Frica de Dumnezeu 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

frica de dumnezeu

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE