Hristos inalta pe om in iubirea si slava lui Dumnezeu

Hristos inalta pe om in iubirea si slava lui Dumnezeu Mareste imaginea.

Omul n-a mers spre descoperirea semnificatiei curate a creatiei, spre descoperirea transparentei ei pentru Dumnezeu, deci nici spre descoperirea tainei spirituale a sa si a semenilor sai, care il putea ajuta sa descopere adancimile lui Dumnezeu cel personal. El a fost ispitit sa ramana la suprafata naturii sale, sa se multumeasca cu satisfacerea placerilor pe care i le da suprafata pur materiala a lumii. El a ramas la folosirea trupeasca a naturii, care ii ofera niste placeri pe care le socoteste bune, cand de fapt ele ii aduc urmari rele, si-a scos trupul de sub puterea spiritului, si deci a ramas la treapta de descompunere a lui, si chiar la moartea lui. El a lasat deci acoperita natura ca „pom al vietii“, vazand-o numai ca „pom al cunostintei binelui si raului“.Aceasta l-a scos din legatura constienta cu Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu, din adevarata rationalitate imprimata de El creatiei si fiintei omului, ca si din sentimentul filial fata de Dumnezeu, din constiinta, intretinuta in el de Fiul, ca lumea ii este daruita de Tatal ceresc, si din bucuria de acest fapt, daruita de Duhul.

Aceasta impatimire, egoista si oarba, de suprafata pur materiala a lumii a adus si o tot mai mare divizare si lupta intre oameni. Chiar Adam si Eva dau vina unul pe altul pentru caderea lor din viata spirituala traita in comuniune cu Dumnezeu, fapt care a slabit si comuniunea dintre ei. Aceasta cadere din unirea prin Cuvantul si indepartarea de "pomul vietii“ echivaleaza cu scoaterea oamenilor din Rai, din comuniunea cu Dumnezeu si intreolalta.

Ei au formulat o conceptie asupra lumii ca lume de obiecte, a carei rationalitate superficiala poate fi cunoscuta si intrebuintata - in tot felul de combinatii ale energiilor ei materiale descoperite de ei - doar spre folosul lor pur trupesc. Ei si-au inchipuit ca puterea lor asupra naturii depinde exclusiv de ei, sau de niste zei care sunt in fond una cu ei, ca forte ale naturii de o fiinta cu fortele lor. Din acest motiv, au creat opere gigantice, care sunt semne amagitoare ale puterii lor, ei nefiind constienti de spiritul lor, prin care pot ramane in mod real nemuritori. Asa au inaltat turnul Babel si piramidele. Orgoliul manifestat in inaltarea turnului Babel i-a condus pana la situatia de a nu mai avea aceeasi limba, sau de a nu mai avea cuvintele ca mijloc de unitate, iar cel manifestat in construirea piramidelor, pe cei cu mai mare putere sociala si materiala i-a condus la chinuirea celor mai mici, robindu-i, practic, in munca de construire a acestor monumente „pastratoare“ ale trupurilor lor.

Dar Cuvantul lui Dumnezeu a continuat, in acelasi timp, sa-si manifeste puterea Lui in unii oameni, pentru a pregati omenirea sa primeasca pe Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu intrupat, ca prin El sa paraseasca alipirea la suprafata materiala si superficiala a lumii, si sa caute - prin trupul curatit de impatimirea fata de cele materiale si prin natura vazuta in adancimea ei spirituala de „pom al vietii“ - transfigurarea ei si a trupului si unirea cu Dumnezeu. Întrucat caderea omului a venit prin cresterea poftelor trupesti, care-si cauta satisfacerea printr-o natura vazuta numai in suprafata ei materiala, devenita opaca, ridicarea lui din aceasta stare nu putea veni decat printr-o detasare de aceasta suprafata exclusiv materiala a lumii, printr-o adancire in ea ca „pom al vietii“, prin care se reface unirea lui cu Dumnezeu. Dar trupul nu putea ajunge la aceasta putere decat numai asumat de Insusi Cuvantul si Fiul lui Dumnezeu, in Care se traieste ca trup al insusi Ipostasului dumnezeiesc al Fiului, Ce si-a pus pecetea rationalitatii si filiatiei Sale in el, la creatie. In aceasta calitate, Cuvantul poate reface si intari la maximum, in trupul asumat de El insusi ca Persoana, rationalitatea acestuia.

Pregatirea pentru aceasta intelegere a caii spre mantuire o va face Cuvantul lui Dumnezeu cu conlucrarea unora dintre oameni, ba chiar cu a unui popor intreg, poporul ales. Ea este preinchipuita, oarecum simbolic, de detasarea lui de lumea aceasta „egipteana“ si de eliberarea de robia ei prin trecerea, printr-o pustie, spre tara unde va sluji liber lui Dumnezeu si va trai in deplina unitate a credintei, sau a legaturii cu El si intre ei. Ei se vor dezlipi, printr-o asceza anevoioasa, de robia egipteana care le produce placere prin „caldarile ei cu carne“, miscandu-se intr-o pustie patruzeci de ani, ceea ce simbolizeaza toata viata matura a unui om, pentru a ajunge in pamantul vesnic al fagaduintei, sau in Canaan. Faptul ca Cel ce ocroteste iesirea aceasta simbolica a poporului evreu din atasarea la lume este Cuvantul, si ca El il va scapa de moarte prin jertfa Sa, se arata in simbolul mielului pascal. El se prevesteste pe Sine mai lamurit, ca Mantuitor viitor, prin cuvintele comunicate prin Proroci. Omenirea este pregatita pentru primirea Lui ca om prin revelatia Vechiului Testament, care este opera lui Dumnezeu prin Cuvantul. Acesta Se va face de fapt om, luand trup prin care va practica cea mai desavarsita asceza a detasarii de lume, ca sa poata reveni ca om in Rai, dar nu ocolind moartea, ci biruind-o prin suportarea ei, ca ultimul act al detasarii de lumea ca „pom al cunostintei“, pentru a intra in viata vesnica, fara de moarte, prin invierea cu trupul.

Fiul lui Dumnezeu cel inviat, dupa o astfel de viata dezlipita de lumea superficiala, va ajuta si celor ce se vor alipi Lui sa parcurga acest drum al Lui, ca sa treaca prin moarte cu sufletul in Rai, iar la sfarsitul lumii intregi, in forma ei actuala ingrosata, sa invie la viata vesnica si cu trupul, cu intreaga fiinta omeneasca.

Dar unii oameni nu vor accepta aceasta cale a lui Hristos. si, in general, multi oameni vor continua sa se lase ispititi, si dupa venirea Lui, de descoperirea energiilor cosmice si de combinarea lor in noi forme de gigantism, prin care cred ca-si usureaza si-si fac mai placuta viata trupeasca in lume.

Din cele spuse s-a vazut ca, prin creatie, Dumnezeu a dat lumii ca scop unitatea ei in El. Dupa cadere, Dumnezeu urmareste implinirea aceluiasi scop: reunificarea creatiei in El. Se adevereste astfel ca este un scop plin de iubire. Iar ca Dumnezeu sa urmareasca acest scop, trebuie ca El insusi sa fie un Dumnezeu al iubirii, sau sa cunoasca iubirea in Sine din veci. Din faptul ca Dumnezeu este Treime iubitoare de Persoane se explica astfel insasi crearea lumii si scopul crearii ei. Dar faptul ca este Treime nu-L obliga pe Dumnezeu sa creeze lumea, caci aceasta n-ar mai fi cu adevarat iubire, insa o explica.

De aceea, Sfintii Parinti precizeaza ca scop al crearii lumii, si al conducerii ei spre Sine, dorinta de a impartasi lumii iubirea pe care Tatal o are fata de Fiul Sau, si ca fiintele create constiente sa-I raspunda cu iubirea lor filiala, care le vine din alipirea la Fiul Sau Unul-Nascut facut om.

Acesta este si rostul pozitiv al timpului. Fara Cuvantul, si mai ales fara Cuvantul intrupat, facut om ca sa-i conduca pe oameni in timp spre iubirea pe care o are El fata de Tatal, timpul n-ar avea nici un rost. Timpul poarta pecetea Cuvantului si va fi asumat de Cuvantul intrupat, spre a-l conduce spre vesnicie, sau spre sfarsitul lui, fara a se pierde cele bune castigate in decursul lui, ceea ce inseamna conducerea oamenilor in timp spre vesnicia lor in El. Deci lumea nu numai ca a fost creata prin Cuvantul (Cel) dinainte de veci, ci si pentru Cuvantul, Care Se va intrupa ca sa adune lumea in vesnica unire cu Sinesi, prin Sine, cu intreaga Sfanta Treime.

Lumea, care se compune din natura si oameni, este chemata la aceasta. Natura inconstienta e facuta pentru oameni, iar oamenii, pentru a urca in comuniunea filiala cu Dumnezeu cel in Treime, prin adunarea lor in Fiul Tatalui. Natura e facuta pentru oameni, ca ei sa fie ajutati de ea sa urce in comuniunea intre ei si cu Dumnezeu, dar si ca ei sa o ridice si pe ea la treapta unui tot mai vadit mediu transparent al lui Dumnezeu. Fara om, natura n-ar avea nici un rost si n-ar avea nevoie nici de un timp, cu sens progresiv, pentru a creste in unirea cu Dumnezeu. N-ar exista decat un timp al repetitiei monotone. În urcusul lui spre Dumnezeu, in vederea cresterii lui spirituale, omul este ajutat de natura. El e cel ce aduna din ea sensurile originii ei de la Dumnezeu si o foloseste ca mijloc al comuniunii tot mai sporite cu semenii sai, fapt care-l ajuta sa creasca si in comuniunea cu Dumnezeu - Izvorul iubirii dintre oameni.

Umanul e chemat sa urce in mod constient si liber, condus de Intelepciunea ipostatica - Care e totodata Fiul lui Dumnezeu -, pana la a fi facut umanul Persoanei Lui, prin faptul ca El Se face om intre oameni, ramanand si Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu. Omul este coroana creatiei mai ales intrucat Însusi Fiul lui Dumnezeu Se poate face, ca om, o astfel de coroana. Dumnezeu nu creeaza lumea pentru a o privi de sus si pentru ca ea sa-L priveasca de la distanta, ci pentru ca ea sa ajunga, prin umanitatea asumata de El, continut al vietii Fiului Sau, si ca viata dumnezeiasca din Fiul Sau sa devina continut al ei. Iar Fiul Sau aduna in Sine, ca om, toata creatia, si actualizeaza in omul unit cu Sine calitatea lui de coroana a creatiei.

Omul este creat ca viata lui sa devina viata lui Dumnezeu Cuvantul. Viata lui, care uneste spiritul cu materia, devenind viata omeneasca a lui Dumnezeu Cuvantul, devine a Lui si lumea materiala, mediu de manifestare al Persoanei dumnezeiesti.

Am vazut ca insasi observatia imprima subiectivitatea sau puterea spirituala a omului in miscarea naturii. Nu e greu deci de admis ca natura poate fi dusa, de oameni puternici in duh, spre transfigurarea ei prin Dumnezeu Cel lucrator in ei. Dar numai in Hristos si prin El, Dumnezeu lucreaza deplin in umanitate.

Numai pentru ca omul are nevoie de o crestere spirituala pentru unirea cu Dumnezeu - pentru ca nu a fost emanat dintr-o desavarsire asemenea Lui, sau intr-o nedesavarsire de nedepasit -, are timpul (cu) un sens sau (cu) un rost. Altfel, timpul nu ar avea nici un sens sau rost. si intrucat cresterea spirituala a fiecarui om e legata de natura si de semenii sai, s-a dat intregii creatii un timp. si fiecare om e adus de Dumnezeu Cuvantul la existenta intr-un timp deosebit al lui, in care sa poata creste ca persoana deosebita in alt moment al istoriei, si in legatura cu alte persoane, si pregatit de alti predecesori. Toate aceste timpuri personale sunt incadrate intr-un timp al lumii ca intreg, in care fiecare om isi are locul lui, cu responsabilitatea si indatoririle lui, care se leaga intr-un intreg al istoriei, si fiecare va avea sa raspunda in ce masura a contribuit la inaintarea ei in bine sau la buna intelegere intre oameni, sau in rau, in divizarea irationala dintre oameni, adica la conducerea ei spre adunarea in Ipostasul Cuvantului sau Ratiunii ipostatice a lui Dumnezeu, sau contrar acestei adunari, dupa ce Acesta a venit in intampinarea si in ajutorul nostru, facandu-Se om intre oameni, sau partenerul nostru de dialog la nivel intim si egal, avand puterea de a ne inalta la nivelul indumnezeit pe care l-a imprimat umanitatii asumate de El. In acest scop, Dumnezeu l-a creat pe om ca partener posibil al Lui, pentru ca El sa poata lua loc intre oameni, ca sa-i poata ridica prin har la indumnezeire. si, in legatura cu omul, a creat toata natura materiala capabila de a fi purtata de El, transfigurata de El, facuta mediu straveziu de manifestare a Lui; dar nu dintr-o necesitate a Lui, ci dintr-o iubire asa de mare fata de creatie, incat a fost in stare sa Se faca El Însusi purtatorul ei, facand-o mediu comunicabil al Lui.

Daca Dumnezeu a creat lumea prin Cuvantul, dupa caderea ei sau dupa slabirea legaturii ei cu El, care insa nu a incetat cu totul, tot prin El o conduce ca sa poata primi pe Cuvantul intrupat in maxima intimitate cu oamenii, ca Acesta sa scape pe oameni de moarte si sa-i uneasca cu Sine, ducandu-i la indumnezeirea dupa har si la viata vesnica intru desavarsire. In aceste roluri Il prezinta Sfantul Apostol Pavel pe Cuvantul intrupat la plinirea vremii, atunci cand scrie: „Precum intru El ne-a si ales, inainte de intemeierea lumii, ca sa fim sfinti si fara de prihana inaintea Lui“ (Efeseni 1, 4).

Dar aceasta, iarasi, nu inseamna ca, daca Tatal a nascut din veci pe Fiul Sau, a trebuit sa creeze numaidecat lumea. Ba, odata ce a creat-o, nici macar n-a trebuit numaidecat sa Se si intrupeze Fiul Sau. Sfantul Maxim Marturisitorul spune direct ca, daca lumea n-ar fi cazut, Dumnezeu ar fi dus-o in alt mod la unirea definitiva cu El, odata ce a fost unita prin creatie cu Fiul si Cuvantul Sau. El zice: „Caci trebuia ca, odata ce Dumnezeu ne-a facut asemenea Lui (prin aceea ca avem prin impartasire trasaturile exacte ale bunatatii Lui si a planuit dinainte de veacuri sa fim in El), sa ne si duca la acest sfarsit prea fericit, dandu-ne ca mod buna folosire a puterilor naturale; dar omul, refuzand acest mod prin reaua intrebuintare a puterilor naturale, ca sa nu se indeparteze de Dumnezeu, instrainandu-se, trebuia sa introduca alt mod, cu atat mai minunat si mai dumnezeiesc decat cel dintai, cu cat ceea ce e mai presus de fire e mai inalt decat ceea ce e dupa fire. si acest mod e taina venirii atottainice a lui Dumnezeu la oameni, precum credem toti. «Caci daca (testamentul) cel dintai ar fi ramas fara prihana - zice Apostolul - nu s-ar mai fi cautat loc pentru al doilea» (Evrei 8, 7). si, de fapt, este vadit tuturor ca taina ce s-a savarsit in Hristos la sfarsitul veacurilor este dovada si urmarea greselii protoparintelui de la inceputul veacurilor.“ 1

Deci, vorbind despre intruparea Fiului lui Dumnezeu, Sfintii Parinti cugeta, in concret, la situatia lumii cazute, punand in legatura intruparea cu crearea lumii. La situatia aceasta cugeta ei, cand vad intruparea conditionata, dinainte de veci, de existenta unei Fecioare preacurate si de jertfa pe care avea sa o aduca Fiul lui Dumnezeu Cel intrupat.

Cu precizarile acestea, se poate spune ca gandirea dinainte de veci a lui Dumnezeu la lume si la timpul si la crearea ei e legata de Cuvantul lui Dumnezeu, de intruparea Lui, de adunarea lumii in Hristos Cel inviat si, prin aceasta, de relatia noastra filiala cu Tatal in Duhul Sfant. Hristos este, in calitate de Fiul lui Dumnezeu Cel intrupat, „Viata“ si „Lumina“ desavarsita si vesnica a lumii, spre care e condusa de El. El e „Calea“ prin care inaintam si tinta caii, sau „odihna“ vesnica si fericita a plenitudinii, spre care sunt condusi cei ce se alipesc de El prin credinta. Fara El, lumea n-ar avea nici un inteles. Cine nu stie de El umbla intr-un intuneric total: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce imi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii“ (Ioan 8, 12). Acela, socotind ca se va topi in esenta lumii, nu vede si nu va vedea nici un sens al existentei lui. Iar declarandu-Se El insusi „odihna“ vesnica a tuturor, zice:„Veniti la Mine, toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi“ (Matei 11, 28). Numai o persoana odihneste cu dragostea ei; si numai Persoana care are in Ea dragostea si viata desavarsita poate odihni deplin si vesnic pe toti cei ce vin la Ea. Mantuitorul spune ca aceasta odihna consta in a-L avea pe Dumnezeu ca Tata; dar eu nu-L pot avea pe Dumnezeu ca Tata, daca nu-L am pe Fiul Lui ca Frate. Iar aceasta ni S-a facut El, intrupandu-Se: „Toate Mi-au fost date de catre Tatal Meu si nimeni nu cunoaste pe Fiul, decat numai Tatal, nici pe Tatal nu-L cunoaste nimeni, decat numai Fiul si cel caruia va voi Fiul sa-i descopere“ (Matei 11, 27). Cine nu a cunoscut pe Hristos ca Fiu al Tatalui ceresc nu-L poate cunoaste pe Tatal ceresc ca Tata, deci nu poate ajunge la odihna in El.

Oamenii nu pot gasi „viata“ fara sfarsit, deci „odihna“ de framantarile si indoielile lor cu rost si fara rost, decat in Tatal - ca Izvorul nesfarsit a toata „viata“, sau Izvorul iubirii. Numai Tatal uneste in Sine izvorul vietii nesfarsite cu izvorul iubirii nesfarsite. Iar in El nu putem ajunge si nu ne putem simti fericiti decat in calitate de fii. Iar calitatea aceasta n-o putem dobandi decat in unire cu Fiul Lui Unul-Nascut, facut om.

Sfantul Maxim Marturisitorul a vazut progresul fiintelor constiente create in inaintarea, de la „existenta“ ce li s-a dat de Dumnezeu, la tinta ei: „existenta fericita“, sau „existenta vesnic fericita“2. Dar existenta nu poate deveni buna decat in relatie cu alte persoane. Iar „vesnic buna“ nu poate deveni decat ca persoana eternizata in relatie cu o comuniune de Persoane eterne prin Sine, adica (in relatie) cu Sfanta Treime. Aceasta aspiratie a persoanei umane e o dovada ca exista Persoane eterne prin Sine si in fericita comuniune desavarsita, Care pot crea si alte persoane care sa voiasca si sa poata deveni vesnic bune, in relatie cu Ele, dar si intreolalta. Ca sa se iubeasca si ele intre ele cu o iubire vesnica, trebuie sa se poata bucura de iubirea unor Persoane care au in Sine, din veci, iubirea desavarsita intre Ele. Dar la iubirea Persoanelor eterne si, prin ea, la iubirea persoanelor umane ajungem prin Hristos, Care e una din Persoanele comuniunii iubitoare eterne Ce S-a facut om, aducand acea iubire si in relatie cu persoanele umane create. Caci El a umplut de iubirea Sa eterna fata de celelalte doua Persoane divine si umanitatea pe care si-a facut-o proprie. Prin ea a aratat aceasta iubire a Sa, ca Persoana divina, si in relatia cu cei dintre care s-a facut unul dupa firea asumata, incalzindu-ne si pe noi de iubirea Lui fata de Celelalte doua Persoane ale Sfintei Treimi si fata de oameni. Prin aceasta, Hristos a devenit Persoana care a extins iubirea dintre Persoanele divine - ca iubire intre El, ca Persoana divina devenita si umana, si Celelalte doua Persoane divine - si intre Ea si persoanele umane. Aceasta este „odihna“ spre care conduce pe toti cei ce se alipesc Lui.

Ca lumea e creata pentru Hristos si prin El, pentru iubirea intre oameni si Sfanta Treime si intre ei insisi, pentru ca exista Fiul Tatalui din veci, Care se va face om, sau pentru ca Sfanta Treime vrea sa extinda iubirea dintre Persoanele Ei si la oameni, deci si intre ei insisi si intre ei si Ea, o spune Sfantul Maxim Marturisitorul in urmatoarele: „Aceasta este taina cea mare si ascunsa. Aceasta este tinta fericita (sfarsitul) pentru care s-au intemeiat toate. Acesta este scopul dumnezeiesc, cugetat mai inainte de inceputul lucrurilor, pe care, definindu-l, spunem ca este tinta finala mai inainte cugetata pentru care sunt toate, iar ea pentru nici una. Spre aceasta tinta finala privind, Dumnezeu a adus la existenta fiintele lucrurilor. Aceasta este cu adevarat tinta finala a Providentei cu privire la cele providentiate, cand se vor aduna (recapitula) in Dumnezeu toate cele facute de El. Aceasta este taina care imbratiseaza toate veacurile si descopera sfatul suprainfinit al lui Dumnezeu, Care exista de infinite ori infinit inainte de veacuri. Iar Vestitor (inger) al lui S-a facut Insusi Cuvantul fiintial al lui Dumnezeu facut om. Caci Acesta a dezvaluit, daca e ingaduit sa spunem, insusi adancul cel mai dinlauntru al bunatatii parintesti si a aratat in Sine sfarsitul pentru care au primit fapturile inceputul existentei. Fiindca pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit inceputul existentei toate veacurile si cele aflatoare inlauntrul veacurilor inceputul existentei si sfarsitul in Hristos. Caci inca dinainte de veacuri a fost cugetata si randuita unirea hotarniciei (definitului) si nehotarniciei (indefinitului), a masurii si a lipsei de masura, a marginirii si a nemarginirii, a Creatorului si a creaturii, a stabilitatii si a miscarii. Iar aceasta taina s-a infaptuit in Hristos, Care s-a aratat in timpurile cele din urma, aducand prin ea implinire hotararii celei de mai inainte a lui Dumnezeu. Aceasta, pentru ca cele ce se misca dupa fire sa gaseasca odihna in jurul Aceluia care este dupa fiinta cu totul nemiscat, iesind din miscarea fata de ele insesi si una fata de alta; de asemenea, ca sa primeasca prin experienta cunostinta traita a Aceluia in Care s-au invrednicit sa se odihneasca, cunostinta care le ofera posesiunea fericita, neschimbata si statornica a Celui cunoscut de ele.“3 Sfarsitul spre care sunt duse toate in Hristos este una cu indumnezeirea lor, sau cu ridicarea lor peste insuficientele pentru a caror depasire le e dat timpul. Iar „indumnezeirea, ca sa spun pe scurt, este concentrarea si sfarsitul tuturor timpurilor si veacurilor, si a celor din timp si din veac. Iar concentrarea si sfarsitul timpurilor si veacurilor si a celor din ele este unirea nedespartita a inceputului adevarat si propriu cu sfarsitul adevarat si propriu in cei mantuiti“.4

Parintele Dumitru Staniloae, "Chipul nemuritor al lui Dumnezeu din om".

Note

1 Ambigua, cap. 7 k, pp. 143-144.

2 Ambigua, cap. 7 b, p. 106 (text si n. 30).

3 Raspunsuri catre Talasie, 60, Filocalia, III, pp. 372-374.

4 Raspunsuri catre Talasie, 59, Filocalia, III, p. 361.

Sursa: ziarullumina.ro

.

06 August 2015

Vizualizari: 1796

Voteaza:

Hristos inalta pe om in iubirea si slava lui Dumnezeu 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE