Impotrivirea duhurilor cazute fata de rugaciune

Impotrivirea duhurilor cazute fata de rugaciune Mareste imaginea.


Impotrivirea duhurilor cazute fata de rugaciune

Duhurile cazute se impotrivesc cu indarjire tuturor poruncilor evanghelice si mai cu seama rugaciunii, aceasta fiind maica virtutilor. Sfantul Prooroc Zaharia l-a vazut intr-o vedenie a sa: "Pe Iosua, marele preot, stand inaintea ingerului Domnului si pe Satana, stand la dreapta lui, ca sa-l invinuiasca" (Zah. 3, 1). Tot asa si astazi sta diavolul, neclintit, langa fiecare slujitor al Domnului, cu gandul de a prada, de a spurca jertfelele lui duhovnicesti; sa le opreasca pentru a nu fi aduse inainte si sa le distruga. "Pe duhurile cazute le roade invidia fata de noi, spunea Sfantul Antonie cel Mare, si ele nu inceteaza sa puna in miscare tot raul pentru ca sa nu fim noi aceia care sa le mostenim vechile lor tronuri in ceruri".

Indeosebi, "Dracul poarta o mare pizma, spunea Cuviosul Nil Sorski, omului care se roaga, si recurge la tot felul de siretlicuri care sa-i tulbure lucrarea".

Demonul nu precupeteste nici un efort pentru a impiedica rugaciunea sau pentru a o face lipsita de putere si de folos. Acest duh, izgonit din cer pentru pacatul mandriei si pentru ca s-a ridicat impotriva lui Dumnezeu, care s-a imbolnavit fara leac de invidie si de ura fata de neamul omenesc, de setea de a-l distruge pe om si care nu conteneste sa gandeasca zi si noapte pieirea omului, nu poate suporta sa vada ca omul, asa neputincios si pacatos cum este, se poate desprinde prin rugaciune de orice lucru pamantesc si poate vorbi cu insusi Dumnezeu si ca, din aceasta impreuna-vorbire, pecetluit fiind cu mila lui Dumnezeu omul poate trage nadejdea mostenirii cerului, nadejdea de a-si vedea chiar si trupul sau pieritor preschimbat in trup duhovnicesc. O asemenea perspectiva este de nesuportat pentru un duh osandit pentru totdeauna sa se tarasca in tina si in duhoare, ca intr-o mlastina rau mirositoare, balacin-du-se numai in ganduri si in senzatii trupesti, materiale, pacatoase si care, pana la urma, va trebui sa fie izgonit pentru vecie si ferecat in temnitele iadului.

El se infurie, turbeaza, se deda la viclenii, la prefacatorii, la rautati. Trebuie sa fim atenti si prevazatori astfel incat numai in caz de extrema necesitate si in mod deosebit pentru indeplinirea unei ascultari ce ne-a fost incredintata sa afectam unei alte indeletniciri timpul rezervat pentru rugaciune. Sa nu renunti, frate, la rugaciune fara un motiv de cea mai mare importanta! Cine isi paraseste rugaciunea, paraseste mantuirea. Cine nu se arata ravnitor pentru rugaciune, nu va fi ravnitor nici pentru mantuire. Cine se lasa de rugaciune, se indeparteaza de mantuirea sa.

Monahul trebuie sa se poarte cu cea mai mare prudenta, fiindca dusmanul se straduieste sa-l inconjoare din toate partile cu uneltirile sale, sa-l amageasca, sa-l ademeneasca, sa-l tulbure, sa-l abata din drumul prescris de poruncile evanghelice, sa-l piarda in timp si in vesnicie. Intr-o viata in care omul se ingrijeste cu luare-aminte de sufletul sau, acest inversunat rauvoitor si viclean asalt al diavolului poate fi lesne observat. Nu vom intarzia sa constatam ca tocmai in timpul cand trebuie sa ne ocupam de rugaciune, el ne pregateste alte ocupatii, prezentandu-ni-le ca foarte importante si care nu suporta amanare, numai pentru ca sa ne dis-traga de la rugaciune. Uneltirile vrajmasului se pot preschimba in folos pentru nevoitorul osarduitor; vazandu-l mereu in preajma sa, pe ucigas, cu jungherul in maini, gata sa-l loveasca, neajutoratul, neputinciosul, saracul cu duhul calugar, striga-va neincetat cu plangere catre Dumnezeu-Atotputernicul, cerand ajutor, pe care il va primi.

Duhul rautatii, vazand ca nu poate fura timpul rugaciuni, incearca sa fure si sa spurce rugaciunea in chiar timpul savarsirii ei. In acest scop, el lucreaza prin ganduri si intentii, adica prin imaginatii de tot felul. De obicei, gandurile si le ascunde sub masca adevarului, pentru a le da mai multa greutate si putere de convingere iar intentiile si le prezinta ca pe niste imagini ademenitoare. Rugaciunea poate fi pradata si stricata atunci cand mintea nu este atenta la cuvintele rugaciunii, fiind ocupata cu ganduri si visari desarte. Rugaciunea poate fi intinata cand in timpul ei mintea, indepartandu-se de rugaciune, se lasa atrasa de ganduri si reflectii pacatoase, care ii vin de la dusman. Cand iti vin in minte un gand sau o intentie pacatoasa, sa nu le dai nicidecum atentie. Indata ce le vei zari cu mintea, fereca-ti mintea in cuvintele rugaciunii si roaga-te fierbinte lui Dumnezeu, cu rugaciunea cea mai concentrata, sa-i imprastie pe vrajmasii tai, sa-i alunge de la tine pe ucigasi.

Duhul cel viclean isi instruieste cu deosebita iscusinta ostile sale. Isi impinge in fata, mai intai, gandurile imbracate in straiele adevarului, apoi visarile rele pe care nevoitorul, fara experienta, le poate lua nu numai ca pe niste aparitii nevinovate, dar chiar ca pe unele care i-au fost inspirate, ca pe niste vedenii sfinte, ceresti. Cand mintea le accepta si, prin faptul ca li se supune isi pierde libertatea, atunci capetenia acelei osti pagane arunca in lupta ganduri si intentii vadit pacatoase. "Dupa gandurile nepacatoase care le-au precedat, spune Cuviosul Nil Sorski, intemeindu-se pe marii Parinti - urmeaza gandurile pacatoase sau patimase; accesul ingaduit al primelor devine cauza accesului silnic al celor urmatoare ".

Mintea, pierzandu-si in mod arbitrar libertatea in timpul ciocnirii cu fortele de avangarda, dezarmata, slabita, captiva, nu poate in nici un chip sa se opuna grosului trupelor; va fi infranta numaidecat, li se va supune, va cadea in robia lor.

Trebuie ca in timpul rugaciunii sa ne concentram mintea in cuvintele rugaciunii, respingand, neconditionat, orice gand: si pe cel pacatos, si pe cel drept, in aparenta. Orice gand, in orice haina ar fi imbracat si orice fel de arme ar purta, daca te distrage de la rugaciune, arata prin chiar acest fapt, ca vine dinspre ordiile pagane, si ca a venit, pe nestiute: "Sa infrunte pe Israel" (1 Regi, 17, 25).

Razboiul nevazut (lupta) pe care ingerul cazut il duce cu oamenii prin ganduri si intentii pacatoase, acesta si-l intemeiaza pe afinitatile reciproce ale pacatelor. Acest razboi nu conteneste nici ziua nici noaptea, sporind fara istov, cu o deosebita intensitate, mai ales atunci cand ne asezam la rugaciune. Dupa cum arata Sfintii Parinti, atunci aduna diavolul, de peste tot, gandurile cele mai neghioabe varsandu-le pe toate in sufletul nostru. In primul rand, el ne aduce aminte de toti cei ce ne-au jignit; supararile si jignirile ce ne-au fost aduse de catre aceia, cauta sa ni le prezinte in cea mai convingatoare forma. Razbunarea si contracararea lor apare astfel ca un act de dreptate si de bun simt, de folos obstesc, de auto-aparare, de necesitate. Este limpede ca vrajmasul cauta sa zdruncine msasi temelia rugaciunii, care este fapta de nevointa, nerautatea si blandetea, pentru ca, edificiul inaltat pe aceasta baza, sa se darame de la sine.

Asa se si intampla, fiindca cel ce nu uita raul si nu-i iarta aproapelui greselile, nu se poate concentra in rugaciune, nu poate cadea in umilinta si deci induiosarea inimii ramane ceva indepartat. Gandurile de manie destrama rugaciunea, o risipesc in toate partile, asa cum risipeste un vant naprasnic semintele aruncate de semanator in brazda, astfel incat ogorul inimii ramane lipsit de samanta, iar munca sarguincioasa a nevoitorului zadarnica. Se stie ca iertarea ocarilor si a insultelor, inlocuirea osandirii semenilor cu iertarea lor milostiva, asumarea propriilor vinovatii este dreapta temelie a succesului rugaciunii.

Foarte adesea vrajmasul apare chiar la inceputul rugaciunii cu ganduri si intentii tinand de o propasire de ordin material. Fie ca prezinta intr-o imagine ademenitoare slava omeneasca, dand-o drept o binemeritata si fericita rasplata a virtutii, chipurile ajunsa la cunostinta oamenilor si pretuita de ei, acceptandu-i, in sfarsit, prestigiul, fie ca prezinta intr-o imagine tot atat de atragatoare bogate posibilitati materiale pe baza carora ar putea, pasa-mi-te, sa sporeasca si sa infloreasca virtutea crestina. Amandoua, aceste tablouri evocatoare, sunt inselatoare! Ele sunt opuse invataturii lui Hristos si aduc o vatamare teribila ochiului sufletesc care le ia in seama si chiar sufletului insusi, care se indeparteaza de Domnul prin interesul aratat imaginilor diavolesti.

Nu exista sporire crestina in afara Crucii lui Hristos. Domnul a spus: "Slava de la oameni nu primesc" (In. 5, 41). "Cum puteti voi sa credeti, cand primiti slava unii de la altii si slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o cautati?" (In. 5, 44). Ori de cate ori facem o fapta buna sa nu fim "tristi ca fatarnicii" (Mt. 6, 16), care fac bine pentru slava omeneasca, acceptand-o ca pe o recompensa pentru virtutea lor, lipsindu-se astfel de-a dreptul la o rasplata vesnica (Mt. 6, 1-l8). "Tu insa, cand faci milostenie, sa nu stie stanga ce face dreapta ta" (Mt. 6, 3) - stanga fiind propria ta trufie sau slava desarta, iar dreapta, vointa de a te calauzi dupa poruncile Evangheliei -: "Ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau care este in ascuns si Tatal tau, care vede in ascuns, iti va rasplati tie, cu darurile Duhului Sfant" (Mt. 6, 18). Zis-a Domnul si aceasta:

"Nimeni nu poate sa slujeasca la doi domni; caci sau pe unul il va uri si pe celalalt il va iubi sau de unul se va lipi si pe celalalt il va dis-pretui; nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si lui Mamona" (Mt. 6, 24), adica averii, bogatiei. Asadar: "Oricine dintre voi care nu se leapada de tot ce are, nu poate sa fie ucenicul Meu" (Lc. 14, 33).

Vrednic de atentie este faptul ca diavolul, ispitindu-l pe Dumnezeu-Omul, i-a propus o forma de slava desarta. Sa se proslaveasca printr-o minune savarsita in public si prin intentia de a ajunge in cea mai inalta si mai puternica pozitie. Domnul a respins ambele propuneri (Cf. Mt. 4 si Le. 4). El ne cheama catre cea mai inalta sporire, indemnandu-ne sa urmam calea cea stramta, a daruirii de sine si a smereniei. El insusi a strabatut aceasta mantuitoare cale. Trebuie sa urmam exemplul si invatatura Domnului; sa respingem gandurile de slava desarta, de propasire pamanteasca, de belsug pamantesc, sa respingem bucuria produsa de gandurile si intentiile care nimicesc in noi duhul umilintei, concentrarea si atentia in timpul rugaciunii, care ne infumureaza si ne dezorienteaza.

Daca ne vom lasa cuprinsi de ganduri si visari, de ingamfare, manie, lacomie, dragoste de cele lumesti, daca nu le vom respinge ci vom starui in ele, desfatandu-ne, atunci vom intra in relatie cu satana, si puterea protectoare a lui Dumnezeu se va indeparta de la noi. Dusmanul, vazand ca ajutorul lui Dumnezeu s-a indepartat de la noi, duce impotriva noastra doua cumplite razboaie: razboiul gandurilor si poftelor desfranate si razboiul deznadej-dei. Infranti in primul razboi, lipsiti de ocrotirea lui Dumnezeu, nu vom rezista nici celui de-al doilea razboi. Aceasta intareste spusele Parintilor precum ca Dumnezeu ii ingaduie satanei sa ne batjocoreasca pana cand incepem sa ne smerim.

"Este limpede ca gandurile tinerii de minte a raului, osandirii aproapelui, slavei si procopselei pamantesti au la baza mandria. A respinge aceste ganduri inseamna a respinge pacatul mandriei. Respingerea mandriei se poate face primind in suflet smerenia. Smerenia reprezinta modul de a gandi al lui Hristos si din acest mod se naste focul Sfantului Duh; adica acea chezasie a inimii care deriva din acest mod de gandire, prin care se inlatura si se starpesc din inima toate patimile".

"Asaltului patimii desfranarii si al celei a deznadejdei ii urmeaza asaltul gandurilor si senzatiilor de intristare, de necredinta, de deprimare, de cruzime, de innegurare a sufletului, de hula. Urmari foarte grave lasa asupra noastra satisfacerea poftelor trupesti. Parintii le numesc pe acestea pangaritoare ale templului duhovnicesc al lui Dumnezeu". Daca ne desfatam cu ele, darul lui Dumnezeu se va indeparta, pentru mult

timp, de la noi si toate gandurile si cugetarile pacatoase vor dobandi o putere covarsitoare asupra noastra. Ele ne vor chinui, pana cand, prin cainta sincera si prin infranare de la indulcirea cu ispitele vrajmasului, ne vom invrednici de darul cel de sus. Pe calugarul atent cu sine insusi, toate acestea il vor putea invata experienta.

Cunoscand acea succesiune, acel "ritual", acea "regula" de care se tine vrajmasul in razboiul pe care il duce cu noi, putem sa ne organizam o rezistenta corespunzatoare. Sa nu judecam si sa nu osandim aproapele sub nici un motiv; sa-i iertam aproapelui cele mai grele ofense venite din partea lui. Ori de cate ori va incolti in noi gandul tinerii de minte a raului impotriva aproapelui, sa ne grabim a veni cu rugaciune pentru acel aproape al nostru, inaintea lui Dumnezeu, cerand pentru El mila lui Dumnezeu, in acest timp si in vesnicie. Sa eliberam sufletele noastre de cautarea slavei cele omenesti, a unei situatii mai comode in lume, a tot felul de bunatati pamantesti si sa ne predam cu totul vointei lui Dumnezeu, multumindu-I si aducandu-I lauda pentru trecutul si pentru prezentul nostru, incredintandu-I viitorul. O asemenea purtare si un asemenea drum, ne va ajuta sa ne pregatim pentru rugaciune, vor sta la temelia rugaciunii noastre.

Inainte de a ne ruga sa ne smerim fata de aproapele nostru, sa luam asupra noastra faptul de a-l fi adus in ispita prin greselile noastre, sa incepem rugaciunea prin a ne ruga pentru vrajmasi, sa ne unim in rugaciune cu toata omenirea, sa-L rugam fierbinte pe Dumnezeu sa ne miluiasca impreuna cu toti oamenii, nu fiindca noi am fi fost vrednici intrucat ne-am rugat pentru omenire, ci pentru indeplinirea poruncii despre iubire, care este litera de lege: "Rugati-va unul pentru altul" (Iac. 5, 16).

Cu toate ca unui adevarat slujitor al Domnului ii este dat sa poarte razboi cu felurite forme ale pacatului care ii vin de la satana si care apar din fiinta noastra vatamata de cadere, dreapta lui Dumnezeu, mana Lui cea atotputernica il sustine si il indruma necontenit. Razboiul ca atare aduce cel mai mare folos, oferindu-i nevoitorului experienta monahiceasca, o limpede si amanuntita intelegere despre ce inseamna natura cazuta, pacatul, ingerul cazut, aducandu-i nevoitorului duhul umilintei, lacrimi pentru pacatele sale si ale intregii omeniri.

Cuviosul Pimen cel Mare spune despre un alt cuvios, Ioan Colovitul, un Parinte nevoitor, plin de darul Duhului Sfant, ca L-a rugat fierbinte pe Dumnezeu si ca dupa aceasta rugaciune, lupta iscata de patimi si de scaderile firii cele cazute a incetat in el. L-a incunostiintat de aceasta pe un Batran sporit in intelepciune duhovniceasca spunandu-i: "Ma aflu intr-o neclintita linistire, in afara oricarui razboi". Inteleptul Batran i-a raspuns lui Ioan-"Du-te si roaga-te lui Dumnezeu ca sa ti se intoarca razboiul fiindca sufletul ajunge la sporire numai prin razboi, iar cand vine razboiul, nu te ruga sa-ti fie luat, ci sa-ti dea Dumnezeu rabdare in lupta". Deci, s-a rugat si dupa ce a venit razboiul, nu s-a mai rugat sa-l ia de la dansul, ci zicea: "Da-mi rabdare in razboaie".

Sa ne incredintam cu totul vointei lui Dumnezeu, sa ne daruim pe de-a-ntregul indeplinirii vointei Sale. Sa-I cerem lui Dumnezeu, prin rugaciune necurmata, darul indeplinirii vointei Sale si darul ca asupra noastra sa lucreze mereu vointa lui Dumnezeu. Cine sa da pe sine vointei lui Dumnezeu, ramane, prin aceasta, nedespartit de Dumnezeu. Orice nevoitor intru Hristos, orice atlet al Domnului, va simti si va marturisi acest adevar, cautand mantuirea dupa poruncile dumnezeiesti, calauzindu-se de Evanghelie.

Sfantul Ignatie Briancianinov

.

06 Februarie 2008

Vizualizari: 3286

Voteaza:

Impotrivirea duhurilor cazute fata de rugaciune 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE