In dialog cu Maica Siluana

In dialog cu Maica Siluana Mareste imaginea.

Maică Siluana, cum ne putem bucura în lupta cu patimile?

Da, minunată întrebare. Ne bucurăm aşa: dacă birum, ne bucurăm că am biruit şi mulţumim lui Dumnezeu, iar dacă suntem biruiţi, ne bucurăm că ne-am smerit şi mulţurnim lui Dumnezeu. Important e să-i zicem patimii patimă şi să-i declarăm război şi să ne aducem aminte că i-am declarat război încă de când l-am scuipat pe diavolul la Botez. Şi să ştim ce-i patima! Pentru că de multe ori încurcăm lucrurile din cauza confuziei dintre cele trei puteri ale sufletului nostru şi, de multe ori, considerăm patima o putere firească. Dar nu e adevărat. Patima este o boală a puterilor fireşti şi o încălcare a ierarhiei fireşti a puterilor sufletului nostru. Astfel, atunci când o putere sufletească superioară ierarhic se înrobeşte unei puteri inferioare, căutând împlinire pe calea aceleia, avem o patimă. De,exemplu, când iubesc un băiat „la nebunie", asta nu-i patimă, ci „iubire la nebunie", adică o efervescenţă sentimental-emoţională lipsită de controlul raţiunii. Şi e o stare sufletească din care putem uşor să cădem în păcate. Dar să iubeşti un băiat ca pe Hristos, să-l iu-beşti în mod absolut şi să aştepţi de la el să-ţi ofere ce-ţi oferă Dumnezeu, asta e patimă.

Lupta cu patimile nu e uşoară şi se duce după o înţeleaptă rânduială a lui Dumnezeu dăruită Bisericii Sale. E una din ştiinţele Bisericii. Părintele duhovnic ne spune cât luptăm, cum luptăm, pe unde o luăm. Unele patimi trebuie să le îndurăm multă vreme până ne vindecăm. E şi aici o pedagogie a lui Dumnezeu. Dar noi să luptăm şi să ne curăţim prin asceză şi rugăciune. Ca să ai bucurie de la Domnul în această perioadă, ai nevoie să o ceri, să te rogi. Să spui, de exemplu: „Doamne, Tu ai zis că nimic din lume nu ia bucuria Ta de la mine, Te rog, uite azi, pune strajă gurii mele să nu mai vorbesc, să nu mă mai ia gura pe dinainte. Aceasta e patima mea, că mă trezesc că vorbeşte gura fără mine şi Tu să-mi dai bucurie ori de câte ori îmi înghit cuvintele ca să tac!". Bucuria Domnului e mereu în noi, în adâncul nostru, dar noi nu ajungem acolo decât atunci când biruim patimile şi mulţumim lui Dumnezeu pentai fiecare biruinţă, atunci, pe loc. Ii arătăm ce am făcut cu „talantul" Lui, cu banii pe care i-am primit pentru a birui. Şi, de asemenea, de vei cădea, să nu uiţi să mulţumeşti şi să înveţi din cădere: „Doamne, iartă-mă! Uite, am crezut că voi putea, dar fără Tine, Doamne, eu nu pot nimic. Iţi mulţumesc pentru că m-ai scos din rătăcire şi m-ai smerit!".

Pentru unii oameni, fericirea înseamnă libertate. Cum găsim adevărata libertate şi de ce o confundăm cu libertinajul?

Pentru că mintea noastră este bolnavă şi plina de confuzie, de păreri şi credinţe eronate. Pentru că viaţa noastră se desfăşoară mai ales la nivelul psihismului, la nivelul omului sufletesc, cum spune Sfântul Apostol Pavel, şi acolo libertatea înseamnă să fac ce vreau. Da, omul vechi, omul sufletesc, numeşte libertate puterea de a-şi împlini voia proprie. Da, aşa ar fi dacă voia mea nu ar fi bolnavă. Dar dacă merg mai adânc şi mă întreb: „Cine vrea în mine? Sunt liber să nu vreau ce vreau?". Şi voi descoperi că mai degrabă sunt împins, tras, mânat să fac ce fac atunci când cred că vreau eu. Avem nevoie să ştim de la Dumnezeu şi sfinţii lui cât de bolnavă ne este voinţa. Voinţa noastră este ruptă, sfâşiată, contaminată. Părinţii spun că în noi există şi se activează mai multe voinţe, după cum alege omul, chiar dacă nu e pe deplin conştient, şi anume voinţa firii umane, voinţa persoanei, a ipostasului uman, voinţa lui Dumnezeu şi voinţa vrăjmaşului diavol. Voinţele acestea, ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, se activează după cum „umblă omul": după trup sau după duh. Dacă umblă după trup, va voi ce-i dictează tiparele scrise în memoria trupului sau după sugestiile demonice care ne oferă strategii de împlinirea poftelor păcătoase.

Să ne întrebăm mereu şi să ne arătăm Domnului: „Doamne, vreau eu ce cred că vreau? De unde îmi vine ce-mi vine să fac sau să spun? Şi să aleg ca repere binefăcătoare sufletului şi vieţii mele poruncile lui Dumnezeu, împlinirea poruncilor după putere, după cât e cu putinţă fiecăruia, ne duce în Adevăr şi Adevărul ne va face liberi. Nu mă încred în ce simt, nu mă încred în ce gândesc, nu mă încred în ce-mi vine, le supun pe toate oglinzii poruncilor sfinte. Asta nu înseamnă că stau mult în dilemă. Nu! Zic: „Doamne, asta îţi e plăcut Ţie?". Şi n-am terminat bine cuvântul că deodată văd că fac invers decât îmi venea. De ce? Pentru că Duhul imediat îmi schimbă intenţia.

Apoi, Spovedania deasă, împărtăşania! Prezenţa lui Dumnezeu în noi ne va ajuta. Noi doar să îndreptăm gândul: „Doamne cum să fac?" şi să ne tăiem voia după cum cerem în Tatăl nostru. Apoi, ascultarea de părinţi, când sunt temători de Dumnezeu şi, mai ales, ascultarea de părintele duhovnic. Sunt situaţii mai grele în care trebuie întrebat duhovnicul şi duhovnicul e plecat la Bistriţa. No, scrie-i! Scrie scrisoarea, pune-o la poştă şi în drum spre casă primeşti răspunsul. Fie-că ai citit într-o carte, fie că ţi-a spus cineva, aşa lucrează Dumnezeu. Sau îţi vine gândul cel bun.

Maică, cum să înţelegem lupta până la sânge cu păcatul?

Imi pare rău, dar trebuie să-ţi mărturisesc că n-ara ajuns în stadiul acesta duhovnicesc. Eu mă lupt aşa până ostenesc, până adorm, după aceea mă odihnesc şi apoi o iau de la capăt.

La întrebarea asta vom afla răspuns în vieţile sfinţilor. Pe ei să-i întrebăm şi să-i ascultăm...

Pe mine Dumnezeu m-a miluit că a luptat mai mult El cu păcatele mele. Eu doar îi spuneam şi îi spun: „Doamne, eu nu pot să mă lupt cu păcatul acesta! Vino şi biruieşte Tu!". Că există doua feluri de oameni credincioşi: luptătorii, oamenii duhovniceşti care luptă cu păcatul până la sânge, şi copiii neputincioşii, cei mici. Luptătorul primeşte de la Tatăl lui arme şi putere să se lupte cu vrăjmaşul, iar cel mic strigă după ajutor şi se cer în braţe la Tatăl. Şi dacă neputinţa e reală, şi nu lene camuflată, Dumnezeu se pleacă până la micimea noastră. Aici nevoinţa constă în curajul de a te vedea mic şi netrebnic.

Aceasta este strategia: primul pas e să-i zic păcatului păcat, al doilea să aleg cu tărie să nu-l vreau, al treilea să-mi recunosc neputinţa şi ultimul, să-i arăt lui Dumnezeu neputinţa şi ce am încercat să fac şi să-L rog să vină El să mă scape.

Uneori, mai ales în dependenţa de alcool, de tutun, de mâncare, de drog etc, simpla împotrivire faţă de un gest prin care ne împlinim pofta de nestăpânit, o luptă cu păcatul până la sânge. Acela strigă la Dumnezeu dar Şi spune cu hotărâre că nu va face gestul acela nici mort. Când accepţi să mori mai degrabă decât să mai fii rob păcatului, vine Viaţa şi ţi se dăruieşte cu puterea şi frumuseţea Lui de Dumnezeu. Cumva am gustat asta când am simţit că dacă mai durează mult, o stare sufletească sau ce-o fi fost ea, crap. Era o ameninţare şi o stare reală. Dar n-am mai dat înapoi ca altă dată şi am zis: „Crapă! Nu te mai ascult!". Şi am crăpat. Dar s-a crăpat de ziuă! Mi-a crăpat viaţa la o altă realitate. Dar a fost un moment de moarte reală. Când simţim că murim şi acceptăm să murim cu Domnul, ne mărturisim de fapt limitele, mărturisim că numai până aici putem să mergem. Şi Dumnezeu intervine, pentru că Dumnezeu cere de la fiecare cât le este cu putinţă. Ce bine că există Sfântul Siluan, ce bine că există Sfântul Antonie cel Mare! Dumnezeu nu cere de la mine să duc lupta pe care a dus-o Sfântul Antonie cel Mare. Dar cere ele la mine să profit, să mă bucur, să beneficiez de biruinţa Sfântului Antonie cel Mare. Şi când simt că se apropie o ispită de mine, să zic: „Sfinte Antonie, tu te pricepi la asta, şi ia-o înaintea mea şi vezi ce faci, că eu nu pot, eu mă prăpădesc dacă trec prin ce ai trecut tu". Şi nu este cazul; de aceea există armata aceasta de Sfinţi, ca să ne ajute! Uneori, noi, cei de pe urmă, trebuie să zicem doar: „Doamne miluieşte!" şi scăpăm! Spunea un Sfânt că dacă cei din vremurile de pe urmă vor face puţinul pe care, de nu l-ar fi făcut ei, Sfinţii, nu s-ar fi mântuit, ne vom mântui. Dar noi nu ne îndurăm să facem nici puţinul acesta. Sau, când ne apucăm de viaţa duhovnicească, începem să facem ca Sfântul Siluan. Nu, măicuţă, fiecare după putinţa lui, după măsura lui şi numai cu puterea şi învăţătura pe care ne-o dă Dumnezeu în Biserică prin îndrumătorii dăruiţi nouă.

Ce părere aveţi despre relaţiile la distanţă? E adevărată zicala: „Ochii care nu se văd se uită"?

Depinde. Depinde de ochi. Eu am uitat multe nume, dar ochi nu am uitat. Sunt oameni pe care îi recunoşti imediat după ce i-ai privit în ochi, îţi aduci aminte de unde îi ştii.
La distanţă? Ca să vă răspund la întrebare o să vă spun o poveste, o fabulă. Se spune că un om a murit împreună cu câinele său şi a plecat să se ducă la Rai. A ajuns la poarta Raiului şi a bătut. I-a deschis cineva foarte amabil şi omul îl întreabă: ,Aveţi un pahar cu apă rece?" „Da, avem. Fântâna este acolo!" „Pot să intru cu prietenul meu, câinele?" „Nu se poate aici cu câinele. In Rai nu se intră cu câinele!". Şi omul, trist, spune: „Nu pot să mă despart de el; m-a slujit, m-a iubit, a murit împreună cu mine; mă duc mai departe!". Şi merge ce merge, ajunge la o poartă părăsită, undeva în pustiu. Poartă era, dar gard nu era, nici pe o parte, nici pe alta. Şi în poartă cineva citea ceva. Zice: „Bună ziua!" „Bună ziua!" „Aveţi un pahar cu apă rece?" „Avem, uite acolo fântâna!" „Pot să-l iau şi pe prietenul meu, câinele?". Şi zice: „Sigur că da, ia-l!" „Dar ce-i aici?" „Aici e Raiul." „Cum, aşa e Raiul?" „Da!" „Şi unde am fost mai înainte, ce ara?" „Acolo era iadul!" „Păi, de ce i-aţi lăsat înaintea voastră, căci păcălesc oamenii şi poate intră acolo?" „Păi, special am lăsat, că acolo intră toţi cei care se leapădă de prietenii lor!".

Maică, iubesc culorile, îmi place îmbrăcămintea de bun-gust, elegantă chiar, aş putea spune, dar observ în jurul meu, în biserică, femei în haine cernite şi mă simt stânjenită, însă în haine ca ale lor nu m-aş simţi eu însămi. Ce trebuie să fac?

Avem nevoie de curaj ca să fim noi înşine... Câteodată nu avem acest curaj, chiar dacă suntem corecţi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa conştiinţei noastre. Unii nu au curajul să fie între ceilalţi, pentru că nu sunt la fel ca ceilalţi. Astea sunt obsesii: să fii în rând cu lumea, să nu fii marginalizat, să nu fii altfel... Alţii, însă, care se revoltă, vor să fie speciali: îşi fac, de exemplu, o creastă verde, tocmai pentru a-şi împlini nevoia de a fi cineva, de a fi altfel.

Avem nevoie de un curaj sănătos de a fi noi înşine, când nu facem rău celorlalţi cu felul de a fi. Aveţi nevoie să vă faceţi curaj să fiţi ca dumneavoastră, să vă cercetaţi în faţa oglinzii, să fiţi cum sunteţi. Să aveţi grijă să nu fie din mândrie sau slavă deşartă. Aici aveţi nevoie de discernământ şi sfat de la duhovnic. Dacă părintele duhovnic spune că felul în care vă îmbrăcaţi nu este smintitor pentru cei din jur, atunci să aveţi curajul acesta şi să nu fiţi ca ceilalţi. Să aveţi curajul să vă exprimaţi ca persoană şi prin îmbrăcăminte. E importantă îmbrăcămintea pentru omul de după căderea din Rai. Prin cădere, ne-am pierdut expresivitatea trupească personală, n-am mai rămas decât la mâini şi la faţă. Nimeni nu ne recunoaşte după omoplat, nu? De aceea îl şi ţinem învelit. Dar învelişul pe care-l facem, haina pe care o facem, ne exprimă ca persoană, ne arată personalitatea.

Dar să nu judecaţi pe nimeni. Dacă majoritatea se îmbracă în negru, slavă Ţie, Doamne, că avem de ce jeli în această lume, avem de ce ţine post. Poate că vor să acopere o frumuseţe care îi poate tulbura pe cei din jur... Fiecare are motivele sale să facă asta. Noi, călugării, ne îmbrăcăm în negru pentru că aşa sunt miresele lui Hristos, mai negre... Dar dacă dumneavoastră sunteţi elegantă şi frumos îmbrăcată, daţi slavă lui Dumnezeu. Sigur că s-ar putea ca cineva să vă invidieze, dar acela e păcatul celui care vă invidiază. Dar numai dacă vă veţi ruga, veţi avea pace în suflet, veţi cădea de acord cu dumneavoastră şi veţi avea binecuvântare de la duhovnic, care este ochiul lui Dumnezeu. Da, Dumnezeu Se uită la noi, ne cercetează, prin toţi ochii din jur, dar mustrarea şi învăţătura adevărată ne-o dă prin părintele nostru duhovnic - dacă ne ducem la el ca la un părinte, ca la cel ce are ultimul cuvânt.

S-ar putea să vă prindă bine o băsmăluţă mai modestă aşa, pentru smerenie, dar asta numai părintele ştie. Dar altfel cred că mai elegantă fiind, dacă vă veţi pune o basma aruncată strâmb sau o batistă pe creştet, crezând că deveniţi ascultătoare, mai degrabă smintiţi şi faceţi lumea să râdă... Deci, uniţi curajul cu smerenia de a asculta de duhovnic şi va fi bine.

Articol preluat din volumul "Deschide cerul cu lucrul marunt" de monahia Siluana Vlad; Editura Doxologia

Cumpara cartea "Deschide cerul cu lucrul marunt"

30 Octombrie 2015

Vizualizari: 4058

Voteaza:

In dialog cu Maica Siluana 5.00 / 5 din 2 voturi.

Cuvinte cheie:

maica siluana

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE