Initierea copiilor in rugaciune

Initierea copiilor in rugaciune Mareste imaginea.

INIŢIEREA COPIILOR ÎN RUGĂCIUNE*

Formarea şi iniţierea copiilor în rugăciune reprezintă una din cele mai importante sarcini ale învăţământului religios, şi nici o catehizare teoretică nu o poate înlocui.

Noţiunile dobândite prin catehizare sunt importante, dar nu suficiente pentru a face din copil un creştin. Creştinul nu este o fiinţă teoretică, care „cunoaşte" lucrurile teoretic, ci mai ales cel ce „trăieşte" învăţătura primită. Rugăciunea nu se învaţă prin conferinţe şi lecţii. Copilul pătrunde în ea şi crede în ea prin participare la viaţa părinţilor săi pe care nimeni nu-i poate înlocui vreodată pe deplin. Aici, mai mult decât în orice alt domeniu, puterea exemplului este hotăratoare pentru copil.

Deseori facem greşeala de a crede că trebuie să-i „facem pe copii să se roage". Acest lucru nu este suficient şi poate fi chiar nefast dacă copiii ajung să-şi închipuie că rugăciunea e o activitate „pentru copii". (Nu auzim adeseori că „de acum înainte copilul meu nu se mai duce la catehizare, are studii serioase de făcut"?) Important este să ne rugăm cu copiii. Pentru aceştia, este esenţial să ştie că părinţii lor trăiesc în rugăciune, că nu s-ar putea lipsi de ea şi că o iubesc; rugăciunea nu trebuie să fie o „corvoadă obligatorie".

CINE?
Copiii foarte mici (până la vârsta de trei ani) ar putea fi pur şi simplul prezenţi la rugăciunea zilnică a familiei (sau a părinţilor, sau măcar a mamei, dacă tată vine prea târziu de la serviciu). Cei mici sunt foarte sensibili la atmosfera de pace, la frumuseţe, la ritualuri. Fiecare familie îşi va avea deci propriile sale ritualuri. De fiecare dată când va fi cu putinţă, amândoi părinţii să ia parte la rugăciune, fiindcă rugăciunea reuneşte comunitatea familială, mai ales in marile suburbii sau în orăşelele îndepartate de parohiile existente. Şi în căminele mixte este perfect posibilă rugăciunea in comun. Fiecare familie îşi va făuri propriile ritualuri.

Să se aleagă un moment liniştit (când nimeni nu riscă să fie chemat la telefon, să fie deranjat de ţipetele sugarului care-i cere biberonul, sau să fie presat de ora emisiunii preferate de la televizor etc).

Familia să se adune într-un loc liniştit şi precis, fie mereu acelaşi, fie, de pildă, pe rând la icoana de la căpătâiul fiecărui copil.

După ce, pentru mai multă discreţie, s-au tras perdelele la ferestre, se poate aprinde o candelă, o lumânare. Se pot pune flori lângă icoană. Rugăciunea să fie precedată de un moment de calm şi de tăcere.

Să se aibă grijă ca ţinuta să fie potrivită: copilul să fie curat (să i se explice că, deseori, curăţenia trupească o oglindeşte pe cea sufletească). Prin ţinuta trupului, să se încerce să se exprime atitudinea întregii fiinţe. Este o mare deosebire între copilul care stă cuviincios, în picioare, în biserică, doar de frică să nu fie certat sau bătut şi cel care stătea astfel în atitudinea de fiu adoptiv al Dumnezeului Celui Viu.

Cei mici se vor strădui să imite cât mai bine.

Pe măsură ce creşte, copilului îi va plăcea să participe activ la rugăciune prin atitudinea sa, prin cântări, lecturi sau prin rostirea rugăciunii „sale": astfel, i se poate atribui fiecărui copil câte o rugăciune pentru o anumită perioadă de timp. De asemenea, copiii pot fi puşi să citească cu rândul (psalmii îndeosebi se pretează la astfel de lecturi antifonice, când fiecare citeşte alternativ câte un verset). Copilul poate primi sarcina de a trage perdelele, de a aprinde lumânarea, sau, dacă există obiceiul, de a tămâia. Ceea ce este important, este ca aceste momente de rugăciune să fie nişte clipe intense, îndrăgite, de reunire a familiei în jurul lui Hristos.

Odată cu adolescenţa, copilul devine discret, este în căutarea propriei personalităţi şi se doreşte original în raport cu adulţii şi asemănător cu camarazii săi. Ii place să se facă remarcat prin aspectul exterior, dar dă dovadă de o mare pudoare a sentimentelor. Părinţii trebuie să ştie atunci că nu e cazul să aştepte de la copil să-şi formuleze rugăciunea în faţa lor. Important este ca el să ştie că, chiar şi fără el, părinţii continuă să se roage. Pe de altă parte, este potrivit să fie îndrumat în mod discret către o manifestare practică şi conformă cu iubirea creştină. (Pe cât posibil, în afara căminului: campanie împotriva foametei, ajutorarea bătrânilor, angajarea socială etc.)

CÂND?
Aici trebuie respectate două principii. Pe de-o parte, să se aibă în vedere o regulari-tate maximă şi să se stabilească puncte de reper în viaţa zilnică. Ora rugăciunii să fie în funcţie de ritmul vieţii familiale. Unii părinţi, de cum sunt gata, fac rugăciunea împreună cu copilul la ora deşteptării acestuia din somn (dacă nu este morocănos la trezirea din somn...). Alţii se roagă înainte de micul dejun, care-i adună la un loc pe cei mari ca şi pe cei mici. Alţii (ai căror copii sunt, poate, prea flămânzi...) preferă momentul dintre micul dejun şi plecarea la şcoală sau la lucru. Se poate alege tot atât de bine şi ora mesei de prânz, sau seara, când toţi se întorc acasă, sau momentul culcării copiilor. întotdeauna se găseşte timp dacă doreşti cu adevărat. Unii copii iau lecţii de muzică, de pictură, de gimnastică, de călărie, de scrimă. Oricând există modul de a găsi timpul necesar pentru o rugăciune comună, dacă o consideri esenţială. Şi, odată găsită ora care convine întregii familii, este bine să fie respectată pe cât se poate.

Pe de altă parte, elanul spre rugăciune trebuie să se poată manifesta nestingherit. Te poţi ruga oricând şi oriunde, şi copiii noştri trebuie să ştie acest lucru. Cu cei mici, ne voim exprima simţămintele în faţa lor: în faţa unui frumos apus de soare, putem rosti „Lumină lină", sau, la momentul potrivit, putem cita cuvinte dintr-o rugăciune.
Copiii noştri să ştie să-L laude pe Domnul pentru o pasăre care cântă, pentru bucuria de a vedea pe cineva fericit... Copilul care, admirând valurile mării, va spune "Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne. Tu toate cu înţelepciune le-ai făcut", se află pe calea cea bună în această ucenicie a rugăciunii.

CUM?
Unii opun rugăciunea individuală, personală sau spontană rugăciunii colective, rituale sau liturgice. Această opoziţie nu ar fi justificată decât dacă rugăciunea individuală ar fi singura care ar exprima realmente sentimentele şi dorinţele fiecărei fiinţe omeneşti. Or fiecare om este plin de bogăţii nebănuite, iar rugăciunea Bisericii, făcută în mod conştient, ne permite să ne depăşim limitele şi să scoatem la iveală din adâncul nostru rezonanţe pe care nici nu le bănuim. Astfel, rugându-ne pentru toţi cei pe care-i iubim, am fi ispitiţi să începem cu rudele, cu prietenii, cu noi înşine. Pe când rugăciunea Bisericii ne învaţă să începem cu pacea a toată lumea, cu lăcaşurile Domnului, cu oraşele şi satele, cu întreaga creaţie, cu cei bolnavi, cei închişi şi, în sfârşit, cu rudele noastre. Se vede cât de mult ni se lărgeşte astfel orizontul. La rândul lor, psalmii sunt plini de învăţăminte pentru rugăciunea individuală. Din obişnuinţă, ne limităm deseori la aceeaşi gamă a sentimentelor religioase. Or psalmii cuprind toate atitudinile lăuntrice posibile. Iată de ce Biserica recomandă o citire completă a Psaltirii în decurs de o săptămână (nimic nu ne împiedică să citim măcar un psalm pe zi). Astfel, rugăciunea din Psalmul 22 („Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi") ne deschide calea să ne încredinţăm Domnului. Psalmul 129 („Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne") ne îndeamnă ca, în clipele de deznădejde, să alergăm la Domnul.

Biserica este un pedagog neasemuit. Prin rugăciunea sa, ne învaţă să ne deschidem cugetele, să ne situăm deseori problemele în raport cu ansamblul, să descoperim în noi înşine multe aspecte ascunse. Rugăciunea Bisericii ne va îmbogăţi, la fel şi pe copiii noştri, şi ne va duce către o rugăciune spontană, vie, bogată şi variată. Chiar dacă cuvintele rugăciunii noastre sunt formulate de către Sfinţii Părinţi, învăţătorii noştri în materie de rugăciune, aceasta nu înseamnă că rugăciunea nu este pe deplin şi în mod liber a noastră.

Biserica ne propune de asemenea „rugăciunea inimii", care este un rezumat al întregii atitudini creştine. Formularea sa clasică, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, pâcătosul", îmbină invocarea Numelui lui Iisus cu rugăciunea vameşului din Evanghelie (ştiut fiind că la temelia oricărei rugăciuni adevărate se află pocăinţa).

Din punct de vedere practic, ar trebui să avem grijă ca nimic să nu împiedice liberul avânt al formulării personale a rugăciunii. O parte importantă va proveni însă din rugăciunea Bisericii, astfel ca, îmbogăţită de aceasta, rugăciunea personală şi spontană să capete formă şi adâncime. Nu este recomandabil să inventăm rugăciuni speciale pentru copii, pe motiv că „ar fi mai pe înţe-lesul lor" (cum nu este bine să le vorbim de „micuţul Iisus" sau de „bătrânul Dumnezeu"). Nu formularea rugăciunii trebuie coborâtă la înţelegerea copiilor, ci copiii trebuie să crească în rugăciune şi să-i descopere tot mai mult bogăţiile. Deseori, copilul este fericit să audă la biserică o rugăciune pe care o ştie pe dinafară; astfel, participă deplin la slujbă şi învaţă să o îndrăgească.

N-ar fi mai bine să rostim împreună cu copiii noştri anumite rugăciuni, dintre cele mai cunoscute, din slujba de la utrenie sau de la vecernie, în funcţie de momentul respectiv al zilei? Dimineaţa am putea rosti, după rugăciunile începătoare: „Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă. Bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului"; am putea spune, de asemenea: „Toată suflarea să laude pe Domnul", iar fiecare ar spune, după preferinţe, câte unul din versetele de laudă din Psalmii 148 şi 150.

Inainte de plecarea la şcoală (puţin înainte de ceasul al treilea) am putea spune: „Doamne, Cela ce pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, L-ai trimis Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci îl înnoieşte întru noi cei ce ne rugăm Ţie" sau, mai simplu: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele". Inainte de masa de prânz putem rosti troparul ceasului al şaselea: „Cel ce în ziua şi în ceasul al şaselea, pe cruce ai pironit păcatul, cel cu îndrăznealăfacut de Adam în rai, şi zapisul greşelilor noastre rupe-L, Hristoase Dumnezeule, şi ne mântuieşte pe noi", sau să punem pe fiecare copil să recite cu rândul un verset dintr-un psalm de mulţumire (este şi un excelent exerciţiu pentru copii să caute un verset de psalm pe o temă dată), ca de pildă: „Mânca-vor săracii şi se vor sătura Şi vor lăuda pe Domnul, iar cei ce-L caută pe Dânsul, vii vor fi inimile lor în veacul veacului."

Seara, după rugăciunile începătoare, putem rosti: binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul! Doamne, Dumnezeul meu, măritu Te-ai foarte!", iar fiecare copil ar putea adăuga, după preferinţă, unul dintre versetele Psalmului 103. De asemenea, s-ar putea pune accentul pe chemarea lui Dumnezeu, şi să spunem sau să cântăm primul verset al Psalmului 140: „Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă" şi unul dintre versetele următoare. Pentru seară însă cred că esen-ţială ar trebui să rămână cântarea de la Vecernie, „Lumină lină". Oricare ar fi rugăciunile alese, când un copil citeşte sau rosteşte cu bucurie o rugăciune aleasă de el, putem nădăjdui că aceasta va deveni „a lui"şi-i va îmbogăţi viaţa lăuntrică.

După ce copiii noştri vor fi dobândit astfel elementele de bază ale rugăciunii zilnice, ar fi potrivit ca, în zilele de sărbătoare, să adăugăm troparul sărbătorii, îndeosebi dacă locuim departe de biserică.

Când încercăm să-i învăţăm pe copii despre Dumnezeu şi nu găsim cuvintele potrivite, să nu insistăm prea mult asupra explicaţiilor, ci mai degrabă să ne lăsăm inspiraţi de Dumnezeu şi de însăşi mintea copilului, căci ne vom putea ajuta copiii nu atât prin cuvintele noastre despre Dumnezeu cât prin sălăşluirea noastră întru Domnul. Poţi vorbi despre Dumnezeu fără să-I pomeneşti numele.

Cele mai bune metode educaţionale îşi propun în primul rând să-i înveţe pe copii cum sa înveţe. Există un proverb care spune: „Dă-i fiului tău un peşte şi o să mănânce bine azi. învaţă-l cum să folosească undiţa şi va mânca bine toată viaţa." Tot aşa trebuie să privim şi noi menirea noastră de părinţi şi educatori creştini. Să le insuflam copiilor noştri dragostea de Dumnezeu, dar să le arătăm totodată cum să afle singuri Voia Domnului. Dacă îi învăţăm pe copii să-L iubească pe Dumnezeu şi pe sfinţi, „toate celelalte li se vor adăuga pe deasupra" (cf. Matei 6,33).

In familiile creştine (mai cu seamă în familiile de preoţi), copiii suferă uneori de ceea ce am putea numi o „indigestie" din cauza unei supradoze de cuvinte despre Dumnezeu şi despre lucruri bisericeşti. E posibil ca aceşti copii să continue să asculte asemenea conversaţii din politeţe, dar putem vedea şi simţi că nu-i interesează să mai audă vorbindu-se despre Dumnezeu, că s-au săturat de acest subiect. La şcoală, în orele de religie, când observăm mari diferenţe de nivel la copiii unei clase în funcţie de capacitatea şi dorinţa lor de a afla despre Dumnezeu, le putem face un mare rău duhovnicesc dacă nu ne adresăm fiecăruia pe măsura înţelegerii lui. Să încercăm să le insuflam interesul, dar fără să-i forţăm. Fiecare copil poate fi mai receptiv duhovniceşte în unele momente decât în altele.

Maica Magdalena

Sfaturi pentru o educatie ortodoxa a copiilor de azi, Editura Deisis

Cumpara cartea "Sfaturi pentru o educatie ortodoxa a copiilor de azi"


* Pentru a ilustra cele spuse, reproducem câteva pagini pe această temă ale părintelui PIERRE KOPPEL din Peuillets Orthodoxes, nr. 31-32; traducere românească de Măria şi Adrian Alexandrescu în: O. CLEMENT, B. BOBRIN-SK, E. BEHR-SIGEL, M. LOT-BORODINE, Fericita întristare, IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 75-82.
 

11 Ianuarie 2016

Vizualizari: 1602

Voteaza:

Initierea copiilor in rugaciune 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE