Innoirea si sfintirea credinciosilor in Taina Marturisirii, dupa invatatura Bisericii Ortodoxe

Innoirea si sfintirea credinciosilor in Taina Marturisirii, dupa invatatura Bisericii Ortodoxe Mareste imaginea.

 

Innoirea si sfintirea credinciosilor in Taina Marturisirii, dupa invatatura Bisericii Ortodoxe

                      

Taina Marturisirii are trei componente : cainta, marturisirea paca­telor in fata unui preot si dezlegarea din partea preotului. Cainta premerge marturisirea si o insoteste. In cazul unor pacate grele (adulter, avort, omucidere), preotul recomanda dupa marturisire anumite fapte bune si infranari menite sa intretina mai departe cainta in penitent si sa creeze in el obisnuinte contrare slabiciunilor care l-au dus la acele pacate. De abia dupa practicarea acelor fapte de cainta un anumit timp, preotul ii da penitentului permisiunea sa se impartaseasca cu Sfanta Euharistie. Anumite fapte de cainta sunt recomandate de catre preot si dupa unele pacate mai putin grave, dar dezlegarea de ele i-o da peni­tentului indata dupa marturisirea lor.

 

Vom arata in cele ce urmeaza puterea innoitoare si sfintitoare a caintei, a marturisirii, a dezlegarii date de catre preot si a faptelor de cainta, sau a pocaintei ce urmeaza dupa dezlegare. O vom face aceasta invocand si interpretand unele texte din Sfanta Scriptura si din Sfanta Traditie.

 

1. Cainta care premerge marturisirea pacatelor este o parere de rau pentru pacatele savarsite. Ca atare ea implica o vointa a celui ce se caieste de a nu mai savarsi acele pacate. Aceasta inseamna o schimbare de cuget si de viata, deci o innoire spirituala a celui ce se caieste. De aceea Taina Marturisirii a fost numita de catre Parintii vechi ai Bisericii al doilea Botez. Caci asa cum omul se naste din nou prin Botez (Ioan 3, 5 ; I Petru 1, 23), prin faptul ca iese din apasarea pacatului stramosesc, asa se innoieste si prin marturisire, iesind de sub robia pacatelor personale.

 

2. Dar cainta se finalizeaza in marturisire. Orice gand launtric isi gaseste o forma deplin definita in cuvantul prin care el se comunica. Cu atat mai mult isi gaseste o astfel de forma gandul parerii de rau. Caci cel ce se caieste, se acuza pe sine, se dezaproba, se autodepaseste. Dar autoacuzarea, autodezaprobarea nu e deplina daca nu merge pana la comunicarea ei in fata altuia. Numai atunci cel ce a pacatuit se depa­seste deplin pe sine. Cel ce nu merge pana aici inseamna ca se mai cruta inca, se mai apara inca ca subiect savarsitor al acelor   pacate.   El isi acopera inca pacatul sau. Cine nu-si recunoaste si in fata altuia pacatul si nu-si arata nemultumirea in mod total din pricina lui, si nu si-l recu­noaste deplin, si nu se umileste pe sine ca om pacatos, aratand vointa de a se desparti cu toata hotararea de el, acela nimic n-a castigat. Iar cine nu se umileste in fata altuia, ci numai in fata sa proprie, nu se umi­leste decat pe jumatate.

 

Dar recunoscandu-si pacatele, sau modul sau necuvenit de a fi de pana acum in fata altuia, omul se si angajeaza in fata aceluia in mod obiectiv sa nu mai savarseasca acele pacate, sau sa-si schimbe modul sau de a se purta. Aceasta ii da o mai mare putere de a se innoi, caci stie ca duhovnicul in fata caruia si-a marturisit pacatele va observa daca si-a tinut cuvantul sau nu, expunandu-se in cazul din urma de a se dovedi un om in care nu se poate pune incredere. Dar marturisirea are si un alt efect, Caci cel ce-si marturiseste pacatele e ferit pe de o parte de peri­colul de a le relativiza, deci de a-si slabi cainta si de a continua sa re­pete acele pacate ; pe de alta de pericolul dispozitiei contrare a dispe­rarii, deci a unei stari chinuitoare de care nu poate scapa singur. Starea din urma e cu atat mai chinuitoare cu cat merge mana in mana cu tendinta de a o masca, dar fara succes deplin. Aceasta ii da o infatisare si o com­portare nu numai nesincera, ci si crispata, nelinistita, care e simtita de toti cei cu care vine in contact. Aceasta stare de disperare si de crispare se poate alterna uneori cu cea de sceptica si cinica resemnare, care-l face pe de o parte capabil de a savarsi in continuare cu sange rece cele mai scelerate fapte, fiind incurajat la aceasta adeseori si de unii semeni pe care-i vede facand la fel, sau care ii prezinta astfel de pacate in mod direct ca neavand in ele nimic grav. Dar aceasta aduce pana la urma in si mai chinuitoare torturi, care pot deveni insuportabile.

 

Numai marturisirea aduce o ordine in viata lui interna. Caci ea in­seamna pe de o parte o inmuiere a inimii lui, o scapare de mandria care o osifica spiritual, pe de alta o scapare de viata ce se alterneaza intre rastimpuri de resemnare tacita si rastimpuri de tot mai chinuitoare dispe­rare.

 

3. Dar aceasta se intimpla numai cand cineva isi face marturisirea in fata cuiva care-1 primeste in baza unei raspunderi date lui de catre Dumnezeu. Si acesta e preotul. Caci primind cu aceasta raspundere mar­turisirea, preotul il scapa pe cel ce i se marturiseste pe de o parte de relativizarea pacatelor savarsite si il ajuta sa puna un frau vietii in pa­cat, pe de alta il scapa de chinul disperarii, facandu-se prin intelegerea ce i-o arata si prin incurajarea lui in numele Domnului, un martor si un transparent al milei si intelegerii lui Dumnezeu, care acorda omului o valoare chiar si in cazul ca a savarsit cele mai grele pacate, daca le mar­turiseste cu cainta si cu hotararea de a se indrepta. Caci urmand pildei lui Hristos, preotul vede in libertatea si fluiditatea schimbatoare a spi­ritului uman o posibilitate de ridicare a lui chiar si din cele mai accen­tuate alterari si slabiri ale firii sale. Chiar in faptul marturisirii cuiva preotul vede si il asigura ca si Dumnezeu vede o incordare de vointa si deci un semn de putere de a iesi din acele alterari si slabiciuni. Omul se ridica din pacate si din slabiciunile produse de ele, sau care le produc pe ele, prin ajutorul altui om, care merge mai ferm pe drumul binelui. Un alt om bun e sursa noastra de putere, e sprijinul nostru. Cuvantul slabanogului de la Lacul Vitezda : "Doamne, om nu am", arata o mare nesansa pentru om (Ioan 5, 7). Dar pot refuza si eu omul care sa  ma ajute, din pricina mandriei mele, fapt care-si gaseste in individualism o expresie teoretica.

 

Neincrederea in celalalt, neincredere care ma opreste sa ma mar­turisesc lui, e justificata de faptul ca greu gasesc pe cineva care sa nu profite de pacatele ce i le marturisesc pentru a ma dispretui, pentru a ma impiedica pe baza lor in momentele importante ale vietii de la sa­tisfacerea unor trebuinte legitime; greu gasesc pe cineva care sa nu co­munice altora slabiciunile si pacatele ce i le-am marturisit, care sa nu-mi  pricinuiasca prin marturisirea ce am facut tot felul de dezavantaje.

 

De aceea greu gasesc pe cineva care sa ma poata ajuta sa ma in­noiesc in viata mea, sa ma intaresc in vointa de a incepe o viata noua.

 

Celalalt ma poate ajuta numai cand imi asculta marturisirea in nu­mele Domnului si-mi comunica ajutorul Domnului prin faptul ca este instituit in aceasta slujire printr-un sacrament al Bisericii, in baza suc­cesiunii neintrerupte de la Apostoli. De aceea numai cand vad in el pe cel ce ma asculta in numele Domnului, patruns de raspunderea fata de Dumnezeu, ma pot marturisi lui cu incredere. Numai cand stiu, pe de alta parte, ca prin el nu ma umilesc in fata omului, ci in fata lui Dumnezeu prin marturisirea ce o fac, accept aceasta umilire fara greutate si mar­turisirea mea e sincera si insotita de cea mai profunda hotarare de a ma schimba, stiind ca ma angajez prin aceasta hotarare in fata lui Dumnezeu insusi. Numai o astfel de marturisire poate face sa se nasca in mine un om nou plin de putere. Numai cand stiu ca cel caruia ma marturisesc se simte insarcinat de Domnul insusi sa ma asculte si sa ma ajute, constiinta noastra traieste in comun prezenta lui Hristos, el ca cel ce ma asculta in numele Lui, ma sfatuieste in numele Lui si ma dezleaga de pacate in numele Lui si prin aceasta ma curateste si ma innoieste, iar eu ca cel ce simt ca el le face acestea cu puterea lui Hristos.

 

Numai cand cel ce ma asculta o face aceasta umilindu-se si el in fata lui Hristos ca un pacatos asemenea mie, cand ma asculta cu smerenie, cand ma asculta depasindu-se si el pe sine cu mila si cu intelegere fata de mine, asemenea lui Hristos, am curajul sa  ma marturisesc. Caci nu­mai atunci stiu ca nu ma judeca ca unul care s-ar afla intr-o pozitie su­perioara fata de mine. Numai atunci am si eu si el constiinta ca nu de la el imi da vindecarea, ci aruncandu-ma in scaldatoarea harului, fapt prin care stim amandoi ca eu obtin cu adevarat vindecare, pentru ca pri­mesc ajutorul lui Hristos. Numai in umilirea aceasta comuna in fata lui Hristos li se face simtit amandurora Hristos, unuia pentru a se vindeca de boala lui, celuilalt ca organ al unei lucrari care nu este a lui, ci a lui Hristos. In acest caz simt ca prin mila lui mi se comunica mila lui Hristos, ca prin compatimirea lui mi se comunica compatimirea lui Hristos, care a primit pentru mine moartea pe cruce si care are puterea sa ma vindece, pentru ca a inteles slabiciunea manifestata in pacatele mele. Simt ca asa cum Hristos a topit virtual in compatimirea Sa de pe cruce  pacatele noastre luate asupra Sa, facandu-le deplin uitate prin curatia Sa, tot asa prin compatimirea Lui aratata acum mie prin preot in scaunul marturi­sirii, le topeste actual prin uitare in oceanul iubirii Sale de oameni si ma intareste spre a fi un om nou, folosindu-se de compatimirea si de pu­terea pe care mi-o comunica prin preot.

 

Comuniunea care se infaptuieste intre omul dornic sa se inmoaie si sa iasa din calea pacatoasa, invartosata in egoism, si preotul hotarat sa-l ajute la aceasta prin sensibilitatea sa, ca unul ce e predat slujirii lui Hristos in vederea mantuirii celorlalti, devine un transparent al prezentei lui Hristos si un mediu comunicant al iertarii si puterii Lui. Aceasta comuniune atrage iertarea pacatelor si intarirea celui ce se marturise­ste spre o viata noua, ceruta de amandoi de la Dumnezeu. Caci este evident ca daca penitentul nu doreste si el iertarea pacatelor si innoirea vietii sale, asociindu-se si el la cererea lor de catre preot, ele nu i se dau de catre Dumnezeu. Ea se da prin glasul auzit al preotului, adica prin glasul unei persoane deosebite de cea care a pacatuit, unei persoane care e insarcinata spre aceasta de Dumnezeu prin   marturia   Bisericii, deci nu prin glasul indiferent carui om si nici prin glasul propriu al penitentului. Dar acesta trebuie sa-si deschida inima primind cu incre­dere dezlegarea si sfatuirea ce i se dau prin preoti.

De aceea Mantuitorul a pus in legatura puterea iertarii promisa uce­nicilor Sai (Matei 18, 18) cu asigurarea ca "daca doi se vor invoi pe pamant in privinta unui lucru pe care-l vor cere, se va da lor de catre Ta­tal Meu care este in ceruri" ; si a adaugat la aceste cuvinte : "caci unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor" (Matei 18, 19-20). Aceasta inseamna ca Dumnezeu isi comunica harul iertarii pacatelor prin iubirea intre cei doi uniti in cererea ei de la Dum­nezeu, printr-un act prin care Dumnezeu raspunde unitatilor in iubire si in cererea iertarii, caci Dumnezeu se bucura de aceasta unitate in iubire si in vointa comuna a mantuirii unui om si raspunde cu iubirea Sa. Taina Marturisirii este taina celei mai intime comuniuni intre preot si credin­ciosi. Dar punand aceste cuvinte in legatura cu puterea fagaduita uceni­cilor de a ierta pacatele, Iisus a aratat ca unul dintre cei doi adunati cu acest scop in numele Lui, trebuie sa fie preot. Astfel preotul e omul care nu da din pacatosenia sau slabiciunea sa vindecarea celuilalt, ci prin faptul ca-l arunca in scaldatoarea iubirii dumnezeiesti, dar prin comu­niunea dintre el si penitent.

 

4. In Vechiul Testament avem mai multe exemple de marturisirea pacatelor in fata preotului. Astfel Aaron, dupa ce s-a facut vinovat de faurirea vitelului de aur la cererea poporului, mustrat de Moise, isi re­cunoaste pacatul in fata lui ca reprezentant al lui Dumnezeu si-si cere iertarea : "Si a zis Aaron catre Moise : nu te mania Doamne, ca Tu stii cum este norodul acesta cand se porneste" (Iesire 32, 22). Desi pacatul era cunoscut public, Aaron totusi il marturiseste, aratand prin aceasta re­prezentantului lui Dumnezeu ca ii pare rau de el. Un alt exemplu de marturisire este cea a lui Acan in fata lui Iosua (Iosua 7, 20). In Prover­bele lui Solomon se declara ca "cel ce-si tainuieste pacatele, nu propaseste, iar cel ce le marturiseste si se lasa de ele, capata indurare" (28, 3). Iar in Levitic, Dumnezeu, dupa ce insira o serie intreaga de pacate ce se vor savarsi de cineva, porunceste prin Moise ca acela sa aduca jertfe pentru ele, insotite de marturisire : "Si va marturisi pacatul sau pe care l-a savarsit". Si dupa ce indica jertfa ce trebuie adusa pentru acele pa­cate, continua : "Si se va ruga pentru el preotul, pentru pacatul lui pe care l-a savarsit si se va ierta lui pacatul" (Lev. 5, 5-6). De multe ori se vorbeste in Vechiul Testament numai de jertfele aduse prin preot de cre­dinciosii care au pacatuit, fara sa se aminteasca direct si de marturisire, ci lasandu-se aparenta ca jertfele insesi reprezinta o marturisire. De fapt, jertfele erau o recunoastere vizibila a omului in fata preotului ca a pa­catuit si ca nu mai vrea sa traiasca siesi, ci lui Dumnezeu. Dar se pare ca (in toate cazurile) era ceruta si marturisirea explicita, daca se tine seama de termenii evreiesti din mai multe texte ale Legii. Adica marturisirea prin fapta era expri­mata si prin cuvantul explicit.

 

Jertfele aduse in Vechiul Testament indicau daruirea de sine a celui ce a pacatuit lui Dumnezeu, daruire prin care se contrabalansa preocu­parea egoista de sine a pacatosului. Dar ele prefigurau si jertfa deplin eficienta a lui Hristos, care apoi ne da si noua puterea sa ne jertfim fiinta noastra in acte spirituale, prin care ne ridicam din starea de pacat. Aceasta predare de sine a celui ce a pacatuit lui Dumnezeu se manifesta acum, pentru cei ce cred in Hristos, mai direct prin actele de infranare si de binefacere, care intaresc omul nou nascut din impartasirea de jertfa lui Hristos prin Taine. Iar sfintirea de un grad mai redus pe care o pro­duceau credinciosului din Vechiul Testament jertfele de animale aduse de el (Lev. 19, 2) anticipau o sfintire superioara procurata de predarea de sine lui Dumnezeu a celui ce o face aceasta in era Testamentului Nou. Iar locul preotului din Vechiul Testament nu-l ia in Noul Testament pura subiectivitate nesigura si capricioasa a celui credincios. Caci  aceasta ne-ar cobori sub nivelul Vechiului Testament. Ci locul lui il ia sluji­torul instituit de Biserica prin harul lui Hristos, ca un semn viu si per­sonal al prezentei obiective a lui Hristos, care aduna jertfele si ruga­ciunile tuturor in jertfa si rugaciunile ce le aduce Tatalui si caruia Tatal raspunde cu mila, cu binecuvantarea si cu iertarea Sa acestor jertfe si rugaciuni. Pe pragul Noului Testament Sfantul Ioan Botezatorul vesteste apropierea Imparatiei cerurilor, indemnand pe oameni la pocainta si cerand de la cei ce vin la el sa se boteze, o marturisire a pacatelor (Matei 3, 6 ; Marcu 1, 5). El arata prin aceasta ca marturisirea nu va fi abolita odata cu venirea lui Hristos, dar ea va insoti altfel de jertfa : predarea propriei persoane lui Dumnezeu, sau cainta din inima.

 

Mantuitorul Iisus Hristos, acordand Apostolilor si urmasilor lor pu­terea de a ierta sau tine pacatele (Ioan 20, 23 ; Matei 18, 18), a randuit desigur si o marturisire a pacatelor, ca Apostolii si urmasii lor sa poata judeca ce pacate trebuie sa dezlege imediat sau sa nu le dezlege decat dupa un timp de pocainta. Cateva texte din Noul Testament arata ca in vremea Apostolilor se practica de fapt o marturisire a pacatelor. Un ast­fel de text este cel din Fapte (19, 18), unde se spune ca Efesenii care crezusera "veneau si se marturiseau si spuneau faptele lor". O descriere mai staruitoare a innoirii pe care o aduce pocainta vizibila, deci impreu­nata cu marturisirea, ne-o da Sfantul Apostol Pavel in II Cor. 7, 9-11 : "Acum ma bucur nu pentru ca v-ati intristat, ci pentru ca v-ati intristat spre pocainta... Caci intristarea cea dupa Dumnezeu aduce pocainta spre mantuire, fara revenire ; iar intristarea pentru lume lucreaza moarte. Caci iata insusi faptul ca v-ati intristat dupa Dumnezeu, cata sarguinta v-a adus, ba inca si dezvinovatire si teama si dor si ravna si pornire de a va vindeca de rau. In toate v-ati infatisat a fi curati in aceasta privinta".

 

5. Precizari noi ne-au ramas despre practica si efectul innoitor al caintei si al marturisirii pacatelor, din primele timpuri ale Bisericii. Epistola lui Barnaba adresandu-se crestinului, ii spune: "Sa-ti marturi­sesti pacatele tale" (cap. 19). Iar Clement Romanul arata in mod concen­trat efectul marturisirii, punandu-l in contrast cu impietrirea inimii : "E mai bine sa-ti marturisesti pacatele decat sa-ti impietresti inima" (I Cor., cap. 15). Marturisirea este produsa de o inima inmuiata, emotionata, umana, sensibila, si are ca efect o astfel de inima, pentru ca e forma ce­lei mai sincere comunicabilitati si capacitati de schimbare in bine. Cle­ment face mentiune si de rolul preotului in primirea marturisirii si in impunerea penitentei ce ii urma (I Cor. 5, 7). Sfantul Irineu istoriseste cazul unor femei care dupa ce s-au lasat amagite de gnostici, "revenind la Biserica lui Dumnezeu, au marturisit, impreuna cu alte rataciri, si pe aceasta", ca si cazul altora care, nevrand sa-si mar­turiseasca ratacirea din pricina rusinii, au ramas in afara Bisericii (op. cit., I, 13, 7). Desigur ca ratacirea lor era cunoscuta. Totusi marturisirea  ei era o conditie ca sa fie reprimite in Biserica.

 

O piedica in calea marturisirii vedeau si Parintii vechi in rusine, care isi are cauza intr-un fel de mindrie. Biserica a manifestat intelegere fata de aceasta rusine, necerand o marturisire publica, decat in cazul unor pacate notorii, si randuind ca persoana care primeste marturisirea pe preot, urmand in aceasta poruncii lui Hristos : in acelasi timp l-a obligat pe preot sa nu divulge pacatele cei i se marturisesc. De-altfel preotul este ajutat la aceasta in primul rand de constiinta ca primeste marturisirea in numele Domnului. Iar aceasta sustine in el in plus treaza smerenia, care-1 face sa se gandeasea si la pacatele sale, constient ca se afla in momentul primirii marturisirii pacatelor cuiva in fata Domnului, care vede si propriile sale pacate, ceea ce-1 opreste de la judecata aspra si de la dispretuirea celui ce se marturiseste.

 

Curand dupa Sfantul Irineu il vedem insistand asupra marturisirii pa­catelor pe Tertulian, la inceputul secolului III. Acesta cunoaste, ca si Sf. Irineu, pe multi care evitau marturisirea, "gandindu-se mai mult la ru­sine decat la mantuire". Acestora el le spune : "Eu nu dau loc rusinii, deoarece castig mai mult din absenta ei". El aseamana aratarea pacatelor cu descoperirea ranilor in fata medicilor. Cei ce nu le descopera, pier din pricina rusinii. Marturisirea e un mijloc de a opri inaintarea mortii spirituale in om. Caci pacatele sunt ca niste rani care se adancesc mereu in fiinta omului si , raspandesc puroiul lor in ea. Sunt rani vii, in crestere, sunt burghiuri care sfredelesc tot mai adanc, producand dezordine in fiinta noastra, ducand-o la o descompunere si la o nesimtire tot mai mare. Dealtfel, "daca vom ascunde ceva cunostintei omenesti, oare vom insela prin aceasta pe Dum­nezeu ?". Constiinta ca nu le putem ascunde si lui Dumnezeu ne va chinui continuu, sau daca nu le vom savarsi mai departe cu o tot mai mare nepasare. Iar aceasta produce o tocire, o insensibili­tate inumana, o impietrire a fiintei noastre, ceea ce o goleste de viata. De aceea "pe cat usureaza marturisirea pacatelor, pe atat ingreuneaza ascunderea lor". Prin marturisire omul capata un ajutor in invingerea pacatelor, in vindecarea acestor rani vii. Nici un om nu se poate intari si imbogati spiritual fara ajutorul altuia. Dar numai preotul, care imi ofera ajutorul lui cu seriozitatea, cu raspunderea celui ce lucreaza din insarcinarea lui Dumnezeu, ma poate ajuta in mod real sa ma vindec, pentru ca pe de alta parte eu insumi primesc indemnul si sfatul lui ca fiind investite cu autoritatea lui Dumnezeu.

 

Medicii priceputi de care vorbeste Tertulian sunt preotii. Ei stiu prin ce mijloace, sau prin ce medicamente ma pot vindeca de un pacat sau altul, pentru ca au castigat o bogata experienta in tratarea multor feluri de pacate si cunosc medicamentele recomandate de Biserica pe baza revelatiei divine si a indelungatei ei experiente.

 

Mult s-a ocupat cu marturisirea pacatelor si cu penitenta pentru ele Sfantul Ciprian, episcopul Cartaginei, de la mijlocul secolului III. In vre­mea si in regiunea lui, credinciosii fiind in numar mic, episcopul putea sa primeasca personal marturisirea lor. Pentru cazul cand totusi nu putea veni el insusi sa primeasca, in calitate de episcop, marturisirea credincio­silor dintr-un loc sau altul, Sfantul Ciprian recomanda credinciosilor sa se marturiseasca la orice preot: "De sunt prinsi de vreo stramtorare sau primejdie de boala, sa nu astepte prezenta noastra, ci pot sa faca martu­risirea pacatului lor la orice preot prezent... ca punandu-li-se mana spre penitenta, sa vina la Domnul cu pace". Preotii trebuiau sa primeasca o marturisire individuala de la fiecare, pentru ca cunoscand in concret pacatele fiecaruia sa fie in ma­sura sa-si faca o judecata adevarata despre starea lui si despre penitenta ce trebuie sa le-o recomande. Sfantul Ciprian indeamna pe cei ce voiesc sa obtina iertarea pa­catelor de la preoti, ca in loc sa caute sa o obtina cu sila, sau cu vorbe perfide, sa-si deschida inimile, ca "piepturile lor acoperite de tenebrele pacatelor sa cunoasca lumina penitentei". Asa cum Botezul aduce lumina in omul eliberat de pacat, asa o aduce si mar­turisirea pacatelor de dupa aceea. Caci viata in pacat este o viata in intuneric. Dupa Sfantul Ciprian cel ce se apropie de trupul si de sangele Domnului, ascunzand preotului pacatele sale, o face fara folos. Murdaria si nepasarea pacatoasa cu care primeste acela trupul si sangele Domnu­lui sunt o jignire pentru acestea si de aceea ele nu-i pot fi de nici un folos, ba dimpotriva.       

                                                                           

Daca Tertulian si Sf. Ciprian certifica existenta marturisirii in prima jumatate a secolului III in Biserica din Africa de Nord, Origen certifica practica ei in acelasi timp in Biserica din Alexandria.

Comentind textul din Levitic, 5, 4 :  "Deci daca cineva a cazut in pacat in unul din aceste chipuri, sa marturiseasca pacatul sau", Ori­gen spune: "Este o taina minunata in faptul ca cineva marturiseste si isi da pe fata pacatul sau. Fiindca numaidecat trebuie sa fie date pe fata  si descoperite toate cele ce le facem. Daca facem ceva in ascuns, sau daca am savarsit ceva fie si numai in cuvant, sau in gandurile secrete, toate trebuie date pe fata, toate trebuie spuse. Caci atatatorul pacatului ne instiga sa pacatuim, si tot el, dupa ce am pacatuit, ne acuza. Daca insa i-o luam inainte aceluia si ne facem noi insine acuzatorii nostri, scapam de rautatea diavolului, dusmanul si parasul nostru. Caci asa zice si Proorocul: "Spune tu intai, si te vei indrepta" (Isaia 43, 26). Oare nu arata el in chip vadit taina de care vorbim cand zice : "spune tu intai" ? El iti arata ca trebuie sa o iei inaintea aceluia care e gata spre acuzare. Spune tu deci, zice, intai, ca sa nu ti-o ia inainte acela. Vezi deci ca a marturisi pacatul inseamna a merita iertarea pacatului. Caci prevenind pe diavol in acuzare, nu te va mai putea acuza; si daca ne facem noi insine acuzatorii nostri, aceasta ne va ajuta la mantuire. Dar daca vom astepta sa fim acuzati de diavolul, acuzarea aceea ne va duce la pe­deapsa, si diavolul va avea soti in gheena pe cei pe care i-a dovedit ca soti in faradelege".

 

Diavolul te acuza cand nu vrei sa te acuzi tu insuti, cand nu arati ca detesti pacatul tau, cand raaii alipit de el, cand socotesti ca divulgandu-l te faci de rusine, cand te identifici prin aceasta cu el, cand nu arati ca il urasti tu insuti, ca nu te socotesti identic cu el. Atunci te acuza vrajmasul impotriva ta si in defavoarea ta, nu spre binele tau. Te acuza ca pe unul ce ramai alipit de pacatul tau. Te acuza ca sa arate ca esti identificat cu pacatul, deoarece nu te dovedesti, prin autoacuzare, ca dezlipit de pacat, ca despartit de el. De fapt in evitarea ta de a te acuza de pacatos, isi are si diavolul lucrarea lui. El te indeamna sa nu te lepezi de pacat, ca sa te arate el ca alipit de pacat si sa te prezinte chiar prin aceasta ca vrednic de pedeapsa.

 

Intr-o alta descriere Origen prezinta pacatul ca o otrava launtrica care poate fi eliminata prin marturisire si recomanda penitentului un medic priceput care sa-l ajute sa se vindece de boala ce i-a produs-o aceasta otrava, intelegand prin acest medic pe preot : "Precum aceia care au inauntru un aliment nemistuit, sau abundenta de suc, sau venin ce supara greu stomacul, daca vomeaza se usureaza, asa si aceia care au pacatuit, daca ascund si retin inauntrul lor pacatul, sunt apasati inauntru si aproape ca se sufoca de veninul sau de sucul pacatului. Dar daca se face cineva el insusi acuzatorul sau, cand se acuza si se marturiseste, isi vomeaza pacatul si elimina cauza bolii. Priveste numai atent cum trebuie sa marturisesti pacatul tau. Probeaza mai intai medicul caruia trebuie sa-i spui cauza bolii tale, care sa stie boli cu cel bolnav, sa planga cu cel ce plange, sa cunoasca trebuinta participarii la durere si a compa­timirii, ca astfel de-ti va spune ceva acela, care mai inainte s-a aratat ca medic priceput si milos, de-ti va da vreun sfat, sa-l implinesti si sa-l ur­mezi".

 

Preotul ca medic al celor imbolnaviti de pacate nu vindeca numai prin recomandarea unui tratament sau al unor medicamente, ci mai ales prin participare la boala pacientului, mai bine zis prin intelegere, prin mila, prin compatimire, caci asa ne-a adus puterea de biruire a pacatelor si Hristos, medicul cel mare, suferind pentru noi pana si moartea pe cruce. E vorba de a inmuia prin dragoste compatimitoare un om invartosat, de a-l face intai sa-si dea seama de cauza bolii lui, de pericolul care-l paste daca nu se va opri din viata lui de pacat. E vorba de a-l face sensibil la starea lui periculoasa, ca sa o deteste, ca sa-i puna capat, marturisind-o si hotarandu-se sa se opreasca de pe acest drum. Pentru aceasta trebuie ca medicul-duhovnic sa-i descrie cum se cuvine pericolul in care se afla, dar sa-i si arate marea lui mila si compatimire, sa arate bolnavului ca sufera chiar mai mult decat el pentru starea primejdioasa in care se afla, de care el poate nu e deplin constient, asa cum o mama sufera mai mult decat fiul ei tocit sufleteste, de viata periculoasa pe care o duce. Adica preotul trebuie sa fie un medic-prieten. Numai aceasta iu­bire ii da bolnavului puterea sa se lepede de obisnuinta cu pacatul. Deci sa nu-i bagatelizeze pacatul, dar prin iubirea lui suferitoare sa-i arate ca totusi ramane o fiinta de o extrema valoare pentru Dumnezeu, desi aceasta valoare ii este periclitata ; ca de el depinde sa se mantuiasca, dar tot de el si sa se piarda.

 

Dar aceasta participare nu i-o poate da preotului decat imitarea lui Hristos si unirea cu Hristos, la care se presupune ca el gandeste mai mult ca alt om ; nu i-o poate da decat constiinta ca slujeste lui Hristos, fiind chemat sa fie unealta prin care Hristos insusi isi arata compatimirea Lui de pe cruce pentru fiecare om la care il trimite pe preot; o unealta care vibreaza ea insasi de aceasta compatimire, desi aceasta vibrare nu-i poate veni decat din stransa alipire la Hristos. In felul acesta preotul face prezent, straveziu si lucrator, pe Hristos, nu numai prin cuvant, ci si prin sensibilitatea sa compatimitoare. Prin amandoua il face pe Hristos nu numai cunoscut teoretic, ci simtit si eficient.

 

Aceasta inseamna a se comunica prin preot celui bolnav de pacate harul lui Hristos, care-l face sanatos, il innoieste si il sfinteste. A dezlega pe penitent de pacate inseamna pentru preot a lua intr-un anumit sens pacatele aceluia asupra sa, suferind pentru ele in fata Tatalui ceresc impreuna cu Hristos, si asa cum a suferit si sufera Hristos.

 

Pr. Prof. Dumitru Staniloae



25 Septembrie 2006

Vizualizari: 16197

Voteaza:

Innoirea si sfintirea credinciosilor in Taina Marturisirii, dupa invatatura Bisericii Ortodoxe 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE