Intre Nevointa si HAR

Intre Nevointa si HAR Mareste imaginea.

Incerc o succintă relatare asupra Tainei Nevoinţei Ascetice, aşa cum am „Petrecut-o" eu, după nevrednica Ucenicie la Avva Pustnicul.

Consider că are mare importanţă elucidarea unor probleme ce se pun în mod acut în zilele noastre şi pentru cei ce vor să Urmeze o Trăire Duhovnicească.

Citim Vieţile Sfinţilor, Filocalia, Paterice, dar le înţelegem insuficient şi adesea chiar greşit. Este nevoie de o POVĂŢUIRE în plus asupra acestora. Mai mult, tinerii nu mai au răbdarea să citească atenţi, sar şi iau doar „frânturi" ce se contrazic uneori. Lumea de astăzi este învăţată să asculte la radio, televizor şi aşa majoritatea nu mai au „propria PERSONALITATE" de „CULTURĂ Sfântă", ci cad sub toate „influenţele".

Cel ce vrea Taina Vieţii Duhovniceşti trebuie să câştige „PERSONALITATEA de Cultură Sfântă", peste „influenţele" de tot felul.

Ne animă Nevoinţele Sfinte şi miraculoase ale Sfinţilor, dar când să le Urmăm şi noi, ne împotmolim.

In primii ani, şi eu am încercat să duc o Viaţă ascetică după un Sfânt care mânca doar Pâine şi Apă, doar seara, uneori la 2-3 zile. Se Ruga toată noaptea, dormea puţin, făcea multe metanii şi închinăciuni, zicea Rugăciunea Minţii Continuu.

Avva Pustnicul îmi da libertatea, dar cu avertismentul:

- Fiule, Sfinţii aveau un Caracter tare şi o Credinţă peste Fire şi o „Lepădare" totală de Sine, încât nu conta de trăiesc doar câţiva ani; în boală sufereau cu bucurie şi aşteptau „Trecerea în VEŞNICIE" cât mai repede.

Şi într-adevăr am înţeles că eu nu mă pot Compara cu Sfinţii, de aceea trebuie să „Trăiesc mai pământeşte" şi mai cu smerenie.

Chiar din primul An de Pustnicie m-am îmbolnăvit. Nu mai puteam mânca nimic, mă durea Stomacul şi întreg Abdomenul, aveam greţuri, slăbeam şi aproape nu mai puteam face nimic. Aveam şi un suflu greu, tuşeam uşor, ameţeam...

- Avva, sunt bolnav!

- Foarte bine, Fiule, poate aşa te înţelepţeşti.

- Ce fac, nu-mi găsesc nici un leac... M-a apucat frica morţii... mor aici ca un câine...

- Deci, nu ai curajul să mori...

- Cum să mor, când n-am făcut nimic Duhovniceşte, nu mi-am împlinit „Menirea"... Dacă Stau aşa, fac un păcat, ca o sinucidere...

Mă hotărâsem ca a doua zi să ies din Pustie, să merg undeva la un spital.

A doua zi l-am găsit pe Avva Pustnicul, de asemenea bolnav. Nu mai mâncase de câteva zile, de abia mai vorbea... De-abia acum observam...

- Fiule, şi eu Sunt bolnav... pesemne mi-a Venit Ceasul VEŞNICIEI... Fie VOIA DOMNULUI.

M-a apucat o disperare cumplită. Cum să plec şi să-l las pe Awa al meu... Nu!... mai bine murim amândoi... Mă voi târî ca un şarpe până la ultima Suflare.

Acum, mă gândeam mai mult la Avva decât la mine... Trebuia să fac ceva... Cu mare greutate am aprins focul şi am pus Apă la încălzit... Trebuia să „bem" ceva mai întâi.

- Şi Apa o vărs Fiule, nu te mai osteni...

- Am făcut Ceai de Grâu... că nu aveam altceva la îndemână, de Grâu întreg nezdrobit. Apa clocotită peste câteva Boabe de Grâu. L-am făcut mai diluat.

- Bea, Avva, câte o înghiţitură călduţă, din 5 în 5 minute. Aşa, amândoi în luptă cu moartea, înghiţeam Ceaiul de Grâu. Avva, după câteva linguri, a început să verse...

- Foarte bine, Awa, îl încurajam eu... bea în continuare... Aşa toată ziua am băut Ceaiul de Grâu... parcă ne-am mai înviorat.

Apoi cu înclinaţia mea de a face tot felul de Reţete, am pregătit câte un Cir fiert din Boabe de Porumb pe care le zdrobeam între pietre. Şi aşa, cu tot felul de combinaţii, cu Urzici, ne-am pus pe picioare, din Milostivirea DOMNULUI.

De aici am înţeles nişte lucruri, pe care ar trebui să le ştie toţi Nevoitorii Duhovniceşti.

Mulţi pornesc direct la nişte Nevoinţe aspre ce-i costă apoi scump. Dacă Sfinţii le-au putut face, este altceva.

Nevoinţa Duhovnicească, mai ales cea Pustnicească şi Călugărească, are Trei puncte de bază: Ascultarea de un Duhovnic, Postul şi Rugăciunea.

Mulţi, neavând un Duhovnic iscusit, trec direct la Post şi Rugăciune după capul lor, sub masca vreunui Sfânt, care aşa ar fi făcut.

Aşa am făcut şi eu. Awa pustnicul mi-a dat câteva indicaţii, dar felul meu de a fi neascultător şi Nevoinţa Pustnicului cea deosebită m-au adus la „încercări grele", ce puteau să-mi fie fatale.

Awa Pustnicul era spre Sfârşitul Nevoinţelor Sale şi îşi putea permite un „extremism", dar eu de abia începeam.

Mai mult, Awa era de neam tare, ca ţăran sănătos; eu eram debil, Crescut cu Chimicale.

Coliba unde stăm era slabă, sufla vântul prin ea şi eu la început stăm tocmai în curent. Aşa aveam mereu spatele rece şi picioarele la fel. Deşi era spre Vară, mai făceam câteodată focul, că între pietrele unde ne era pustnicia cu greu se încălzea locul.

Mi-am făcut din lemne ca un pat mai sus, că pe jos trăgea o răceală grozavă.

Cel mai complicat mi-a fost până a găsi o poziţie de Rugăciune. Am încercat ca la unii Sfinţi să Stau mult în Picioare, dar eu după o jumătate de oră trebuia să stau jos, că nu mă mai ţineau. Pe scăunel, mi se răceau Picioarele şi mai tare. Am găsit poziţia în genunchi, cu şezutul între tălpi, ce încălzeau astfel picioarele, poziţie la început cam incomodă, care cu timpul a devenit chiar odihnitoare. Mai stăm aplecat tot în genunchi, cu fruntea jos şi cu mâinile întinse, aşa cum se Ruga Sfântul Moise Arapul. De asemenea, din genunchi, drept, cu mâinile în Cruce, sau în Sus ca Sfântul Pahomie şi Uneori ridicam Capul şi Ochii, sau coboram.

- Awa, cum Stai la Rugăciunea mai lungă de Priveghere, de toată noaptea?

- Fiule, pentru mine, important este să fac ÎNCHINAREA, să stau cât mai mult timp NEMIŞCAT în această ÎNCHINARE şi să am RĂBDAREA de a-mi petrece toată Vremea în Rugăciune. Mulţi, Fiule, nu au RĂBDAREA Rugăciunii, şi aşa nu ajung niciodată la „PETRECEREA Sfântă" a Rugăciunii. Am fost şi eu un timp Frate de Mănăstire. Duhovnicul meu îmi spunea: „Să fugi repede la Slujbele Bisericii şi să ai RĂBDARE, chiar dacă te fură gândurile, nu te simţi prea bine... să nu ieşi din Biserică de-ai muri..." M-am luptat mult cu aceasta. Duhovnicul m-a pedepsit să mai stau încă o oră în tinda Bisericii după Slujbă, pentru că odată am ieşit afară. Mi se părea o „exagerare", dar am înţeles că este de mare importanţă această „dârzenie a RĂBDĂRII", fără de care eşti un „muieratic". Tot Duhovnicul acela mă punea să stau NEMIŞCAT în Biserică, când în Picioare, când în genunchi, când din genunchi aplecat... Simţeam uneori că îmi „crapă" oasele în această NEMIŞCARE. Am înţeles un fapt de mare Taină. In Rugăciune, Mintea şi Simţurile şi toată Fiinţa ta Suflet şi trup nu pot sta în loc, ele au VIAŢĂ. Deci nu le poţi OPRI pe loc, dar poate faci altceva, să le INTRODUCI într-o MIŞCARE-OPRIRE.

Mi-a fost greu până a pricepe aceasta. Să faci o PRACTICĂ a OPRIRII pe loc, care de fapt este o MIŞCARE şi aceasta, dar pe altă stare. Tocmai MENŢINEREA aceasta a NEMIŞCĂRII-OPRIRII este o MIŞCARE PESTE Mişcarea obişnuită. Şi Rugăciunea este o MIŞCARE PESTE Fire, în care se ODIHNEŞTE DUHUL DUMNEZEIESC şi te ODIHNEŞTI şi tu însuţi.

Fă această MIŞCARE a NEMIŞCĂRII-OPRIRII şi aşa vei câştiga Starea de Rugăciune.

Specificul acesta al Pustnicului mi-a dat o înţelegere şi mai adâncă a Rugăciunii Filocalice. Este va să zică, o „ODIHNĂ" în MIŞCAREA de DUH, a Rugăciunii Minţii şi Inimii.
Dar pe mine mă interesa şi ce efecte au aceste Stări asupra Trupului şi Sufletului. Dacă nu te mişti trupeşte, te anchilozezi şi te îmbolnăveşti.

Mulţi vor să facă pe „misticii", dar fac nişte greşeli mari ce compromit Adevărata Mistică şi aşa o batjocoresc fără voie.

Mulţi cred că deodată se pot opri toate necesităţile trupului, că poţi trece dintr-o dată în DUHUL Cel peste Fire. Dar nu este chiar aşa.

Mai ales la Pustnici, la cei care fac Practici de Liniştire, se pun trei probleme acute: mâncarea sănătoasă, menţinerea unei funcţii normale a Corpului, starea psihică-mentală sănătoasă.

Il urmăream adesea pe Awa Pustnicul, în aceste direcţii.

Asupra mâncării cu Pâinea Pustnicească eu am înţeles multe Taine şi aşa am făcut o adevărată medicină, teologie şi mistică în această privinţă.

Avva Pustnicul păstra TRADIŢIA Pustnicească autohtonă, cu această Pâine Pustnicescă, Grâu sau alte Cereale, măcinate-zdrobite făcute o Cocă tare, întinsă apoi subţire la aer (soare, de este vreme bună) şi făcută ca un Pesmete.

Această Pâine Pustnicească este Pesmetul tradiţional al Pustnicilor vechi, al Călugărilor de prin Schituri şi al Pelerinilor. Şi acum la Muntele Athos se fac Pesmeţi pentru cei izolaţi şi Pustnici.

Eu susţin cu tărie „VALOAREA" acestei Pâini Pustniceşti, că am înţeles ce înseamnă o mâncare sănătoasă Pustnicească şi una ne-sănătoasă.

Am cunoscut un Frate de mănăstire, care în râvna lui mânca doar Posmagi, ca să fie aşa cum făceau Sfinţii Părinţi din Vechime.

Posmagii erau Pâine obişnuită coaptă, făcută felii subţiri şi uscate bine (de obicei tot la cuptor). Dar Pâinea de acum este mai mult albă, în care nu mai există acele principii hrănitoare, şi mai mult, prin Coacere şi uscare tot la temperatură mare se distrug toate elementele Vii, rămânând doar materii anorganice.

Fratele de care spuneam mânca astfel de Posmagi doar, şi Apă simplă. După vreo săptămână îl văd trist şi bolnav.

- Ce-i cu tine?

- Ce scrie prin cărţi despre mâncarea doar cu Pâine-Posmagi şi Apă este o minciună... In loc să-ţi dea Sănătate, te îmbolnăveşte.

- N-ai citit bine, Frate, de aceea ai ajuns aici. Cei din Vechime, chiar de coceau Pâinea la Cuptor, era din Grâu întreg, nu ca astăzi, din Făină albă. Mulţi Pustnici făceau un fel de Lipii, Cocă pusă pe plită. Mai mult, Sfinţii foloseau şi câte o Verdeaţă pe lângă Pâine. De asemenea, oamenii din Vechime erau mai „tari" cu trupul, noi, cei de astăzi, suntem crescuţi cu „îngrăşăminte chimice". Şi dacă totuşi Vrei să urmezi pe Sfinţi, fă Pâinea Pustnicească, necoaptă, sau Grâu zdrobit şi muiat şi ţinut de seara până dimineaţa, dar cu atenţia să nu fermenteze. Unii fac un fel de „borş", lăsând să fermenteze cu Apă multă, dar pentru Tineri aceasta produce patimi trupeşti.

Aşa, cu acel Frate am început o căutare de Hrană Duhovnicească Sănătoasă. Eu mai citisem şi ceva despre medicină şi aşa am ajuns la nişte concluzii clare.

Cel ce Vrea să ducă o Viaţă Duhovnicească deosebită mai întâi trebuie să ştie ce să mănânce. Eu fac această „filozofie" asupra mâncării pentru că eu însumi m-am lovit tare de această problemă.

Mai ales ca Tânăr trebuia să am o mâncare Ascetică, Sănătoasă trupeşte, şi încă o problemă foarte delicată, să am o mâncare care să-mi „atenueze patimile tinereşti", peste care nu poţi trece aşa uşor. Tânărul şi chiar adultul este în primul rând „desfrâu", apoi este „mâncare" şi în ultima parte este „Mintea".

Bine spunea un Duhovnic: Omul este de trei ori „pântece": plăcere-desfrânare, plăcere-mâncare, plăcere-gândire.

Se zice că un Sfânt vedea pe majoritatea oamenilor, şi mai ales pe Tineri, că aveau Capul în Burtă. De aici pesemne şi acele poveşti populare cu oameni cu Capul în Burtă. Acest fapt este cu adevărat o „Realitate".

Aşa am înţeles eu de ce Sfinţii din Vechime erau aşa de „porniţi" pe Postul mâncării. De fapt, nu era mâncare propriu-zisă, ci pântecele „locul morţii Omului", „groapa transcendentală a păcatului Adamic".

Taina „păcatului Adamic" este foarte complexă, de a putut „transforma" pe Omul Nemuritor de Rai în Omul muritor.

Biblic, „păcatul Adamic" este „consemnat" ca „păcatul mâncării", ce este simbol, dar şi realitate, că acest „păcat" a deschis tocmai „groapa pântecelui".

Omul morţii este „Omul pântecelui" şi de aceea Sfinţii aici dădeau bătălia pe Viaţă şi pe moarte. Cel ce vrea să Urmeze pe Sfinţi trebuie să aibă clară şi în atenţie permanentă această problemă.

Omul până nu iese din „groapa pântecelui" nu va putea vedea niciodată „LUMINA de SUS".

Dar „pântecele" este „desfrâu, mâncare, orbirea simţurilor". Cel Duhovnicesc cu acestea trebuie să se lupte.

Păcatul Adamic este o Taină, dar avem din plin „urmările nefaste" ale acestuia: moartea, groapa, autodistrugerea, uciderea.

Am înţeles un fapt pentru Duhovnicia Creştină-Biblică: Centrul Omului să nu fie în Pântece, în acest „loc misterios" al păcatului. Omul obişnuit este peste 90% cu Centrul în Pântece, ca autoplăcere, autotrăire.

Am observat că majoritatea celor ce încep o Viaţă Duhovnicească se „plâng" de dureri în abdomen, şi fac tot felul de tulburări gastrice, ce sunt puse pe seama Postului.

Eu am înţeles misterul: OPRIREA plăcerii Pântecelui produce o adevărată „explozie contrară", de unde fenomenele respective.

Am observat la Fraţii Tineri care intră în Mănăstire că imediat „parcă se opăresc", se ofilesc dintr-o dată... Din cei agili şi Vioi în lume in mănăstire devin parcă fără vlagă, se îmbolnăvesc mereu, acuză nişte simptome confuze, mai ales abdominale. De asemenea, cei care încep să se NEVOIASCĂ Duhovniceşte parcă intră într-o anormalitate.

Acum înţeleg eu de ce Omul în lume are „Circuitul său de Viaţă" activ, susţinut mai ales de „plăcerile lumii" ce sunt de fapt „plăcerile pântecelui", ca desfrâul, mâncarea, băutura, distracţiile pătimaşe.

Intrat în Mănăstire, Tânărul face un „STOP" acestora. Această OPRIRE „explodează" în primul rând în pântece-abdomen şi provoacă boală şi răbufniri pătimaşe tinereşti.

Un stareţ de schit oprea pe Tinerii începători să Postească şi să se Roage. Curios! Avea însă o intuiţie Duhovnicească. Pe cel Tânăr-începător nu-l „STOPA" direct. Pe tinerii care vor ei dintr-o dată să facă pe Sfinţii pedepseşte-i chiar.

De aceea în Mănăstirile mari este o Viaţă mai activă fizic, fapt pentru care mulţi se plâng că sunt împiedicaţi de la o „Trăire mai înaltă, de DUH".

Atenţie! In Mănăstirile mari mai ales, unde vin mulţi Tineri, trebuie să fie o astfel de „Activitate" aparent tot fizică, trupească, tocmai pentru a oferi o „aclimatizare" şi o trecere uşoară spre cele Duhovniceşti.

Am cunoscut şi eu Tineri ce păreau normali şi care după câteva Luni de Mănăstire şi-au dat pe faţă chiar unele boli psihice, pe care nici ei nu ştiau că le au, de abia acum evidenţiindu-se.

Este clar: STOPAREA Circuitului Vital, prin Viaţa Duhovnicească, grăbeşte explozivitatea anormală atât a Trupului, cât şi a Sufletului.

Acum înţeleg de ce prin Post şi Rugăciune se declanşează nişte „energii puternice", încât unii pot Posti îndelung şi au Putere şi mai mare. Rugăciunea este STOPAREA Circuitului Vital propriu şi aceasta se face o adevărată „Hrană ascunsă şi tainică".

Dar, cum spuneam, această STOPARE, având Centrul său în „pântece-abdomen", produce acele fenomene şi cu greu de remediat.

Mulţi sunt nedumeriţi de ce tocmai cei ce duc o Viaţă Duhovniceasca sunt bolnavi fără tămăduire şi se zbat cu tot felul de neputinţe.

Inţelegeţi! Viaţa Duhovnicească este „IEŞIREA" din „groapa păcatului", care IESE cu toată nocivitatea morţii şi distrugerii, încât aceasta „explodează" tocmai în „locul" unde Omul o are mai mult prin ereditate şi dobândire proprie.

Au fost şi Sfinţi care s-au luptat din greu cu „patimile păcatului", ce refuzau să se „retransforme" în „VIAŢA cea fără de moarte". Sfinţii cu Sfintele MOAŞTE, cărora nu le-a putrezit Trupul, au câştigat din plin aceasta.

Sfinţii au fost însă dârji şi hotărâţi şi şi-au jertfit Trupul şi Sufletul pe „ALTARUL Lui HRISTOS". Aşa Sfântul Vasile cel Mare era bolnav din copilărie, dar nu a cedat şi a murit neîmplinind nici 50 de ani. Aşa a fost Sfântul Ioan lacob Hozevitul, care suferea groaznic de tulburări gastro-intestinale. Majoritatea Sfinţilor se îmbolnăvesc, dar boala lor este această „PREFACERE Duhovnicească".

De evidenţiat este faptul că în această PREFACERE Duhovnicească trebuie cu adevărat POSTUL şi Rugăciunea, altfel apar fenomene şi mai rele şi mai distrugătoare. După ce ai „declanşat Duhovnicia", ai intrat în „Focul nestins" al VIEŢII, din care nu mai ai unde să fugi şi să ieşi.

Toţi care au dus un timp o Viaţă Duhovnicească şi apoi au abandonat-o au rămas Stigmatizaţi şi taraţi până la moarte cu patimi grele. Aici este „riscul" Vieţii Duhovniceşti ce „declanşează FOCUL MISTUITOR" al PREFACERILOR.

Cum menţionam, la Tineri, FOCUL Duhovnicesc este foarte „exploziv", cu efecte mai ales în boli abdominale, patimi tinereşti şi chiar simptome psihice. La Femei explozivitatea este adesea şi mai violentă.

Un Frate de Mănăstire merge la un Avva Bătrân:

- Avva, aici în Mănăstire mă luptă patimile mai tare decât în lume. Plec.

- Degeaba, Fiule. De acum „FOCUL Duhovnicesc" te va fierbe, te va prăji până la scrum şi în lume de te întorci vei pătimi şi mai amarnic. Nu mai ai ce face, ACCEPTĂ ARDEREA FOCULUI Duhovnicesc, Suferă orice PREFACERE, fie ca boală, fie ca patimi... Vrei nu vrei, POSTEŞTE şi te ROAGĂ, chiar forţat... chiar dacă POSTUL îţi menţine boala, nu ceda, POSTUL este un Medicament de Mare Taină pe care-l ştiu doar adevăraţii Trăitori Duhovniceşte.

POSTUL produce .miraculos tocmai „PUTEREA energetică" de care ai nevoie.

Aşa era un Călugăr foarte bolnav şi nici un leac nu-l ajuta. Era slab ca o umbră. Aşa au început să-l ghiftuiască ziua şi noaptea cu mâncăruri şi băuturi. După o săptămână a murit.

Deci, Circuitul Vital la unii este foarte puternic şi aceasta le poate „Hrăni" mult timp trupul. POSTUL îl Activează în mod deosebit. Cum opreşti POSTUL se face o „Stingere bruscă" ce este fatală, de aceea Sfinţii din intuiţie Duhovnicească menţineau POSTUL cu încăpăţânare.

Dar mulţi nu mai ştiu cum să POSTEASCĂ.

De la Avva Pustnicul am înţeles că POSTUL Duhovnicesc nu este atât în „durată", să mănânci seara, sau la două-trei zile şi apoi să te îmbuibi cu mâncări tari şi nocive, ci în ce ANUME mănânci.

Awa Pustnicul nu-mi da voie să mănânc decât Pâinea Duhovnicească, Verdeţurile de prin pădure şi Fructele de ocazie, în rest nimic, cu stricteţe fără dezlegare. Puteam mânca când mi-era foame şi de mai multe ori pe zi.

- Avva, îi ziceam eu, această Hrană nu satisface toate necesităţile trupului nostru... mai trebuie şi câte oleacă Brânză, ouă, fasole... lipsa de proteine din alimente produce ciroza Ficatului, care nu mai are leac. Se umflă Ficatul în tine, prinde Stomacul şi toate organele, te umfli, ţi se blochează Rinichii şi gata... Şi unii Sfinţi au avut aceasta. Sau faci boală de Plămâni şi nu ajungi la 50 de ani.

- Fiule, Viaţa Duhovnicească te costă, important este să ajungi la „REZULTATUL Duhovnicesc". Sfinţii l-au ajuns.

- Şi dacă eu nu ajung şi mor ca prostul înainte de vreme? Nu este mai bine să evit?

- Fiule, totul depinde de tine direct şi Personal. Ce ştiu eu şi îţi spun şi ţie este faptul că trebuie să „ARZI şi să CRAPI" în FOCUL Duhovnicesc şi să te PREFACI în DUHUL de TAINĂ. Nu există altă cale şi altă metodă, decât a Sfinţilor Părinţi: Să IEŞI din „groapa păcatului" ce este în noi în „locul pântecelui". POSTUL este singura „SCARĂ" şi RUGĂCIUNEA singura „ARDERE şi CURĂŢIRE".

Eu la început consideram această „fixitate" ca o „prostie tradiţională", dar cu timpul am înţeles adâncul cel de Taină.

Trebuie o FORŢARE de extremă, altfel nu „CRAPĂ", cum zicea Avva. Este riscantă şi neplăcută, dar trebuie... trebuie... Sfinţii au fost „extremişti" şi aşa au FORŢAT până la ultima limită, cu preţul propriei Vieţi. Sfinţii doreau să moară cât mai repede, dar în „MISTUIREA FOCULUI Duhovnicesc". Puţini mai au acest curaj.
Un Frate merge la un Avva:

-Nu mai pot, sunt şi bolnav, patimile mă muncesc, degeaba Postesc...

- Du-te şi mănâncă la Obşte, ciorbă, brânză, ulei... După un timp:

- Avva, acum îmi este mai bine... POSTUL îmi producea un FOC insuportabil.

- De, Fiule, nu toţi pot SĂRI în FOCUL Duhovnicesc. Mulţumeşte-te cu mai puţin.

Un alt Frate vrea cu orice chip să URMEZE pe Sfinţi, îi cere Binecuvântare Duhovnicului.

- Bine, Fiule, dar Vrei cu adevărat să declanşezi în tine boli, patimi ce stau acum acoperite, lupte pe Viaţă şi moarte cu lepădarea de Sine, cu ARDEREA ce te duce până la pragul morţii... accepţi să mori de tânăr. Fii atent şi nu te angaja la ce nu poţi. Ţine mai bine Calea de mijloc, şi mulţumeşte-te cu o Duhovnicie slabă, dar sigură şi în rest Mila Domnului.

Sfinţii mergeau pe „RUPTURILE şi CRĂPĂRILE de Taină", ce sunt „un Eroism al Sfinţilor".

Aşa am înţeles că este o deosebire între POSTUL de Taină Duhovnicesc şi aşa-zisul Post-regim medical.

Sfinţii acceptau să moară de Ciroză Hepatică, dar Câştigau PREFACEREA DIVINĂ Dincolo de materia Trupului, care TAINIC apoi Prefăcea şi Trupul în „Acel Duhovnicesc" de „Sfinte MOAŞTE".

Eu am încercat o „îmbinare" între Duhovnicie şi medicină. Este posibilă oare?... S-ar putea totuşi evita multe suferinţe.

Un Duhovnic spovedea toată ziua şi nu ajungea să mănânce decât seara târziu, când Ucenicii îi aduceau mâncare zis „consistentă" să-l refacă pe Awa, mai ales „fasole bătută", chiar prăjeli cu ulei mult, cu dulciuri. Bietul Avva, ziua balonat, ţinea gazele şi aşa de două ori a făcut operaţie de încurcătură de maţe. De asemenea, pentru că nu bea nimic ziua, doar seara, a făcut şi un blocaj renal şi a trebuit să-i scoată un Rinichi...

Oare nu se putea evita aceasta?

Putea face o pauză să mănânce şi la Prânz, să bea Apă printre picături, chiar Spovedind.

Un alt Bun Duhovnic Sta mult pe scaun tot la Spovedanie de i se umflau picioarele... A ajuns să-i cangreneze şi chiar să i le amputeze

Un altul primea multe dulciuri de la credincioşi şi aşa a făcut un diabet nevindecabil.

Un altul, Duhovnic la Maici, abţinându-se mult cu ieşitul afară, a făcut o Prostată canceroasă.

Un alt Duhovnic era învinuit că mănâncă mult, că bea şi adesea mânca şi carne. Dar acesta era vesel, bine dispus, prietenos, sfătos şi toţi se linişteau pe lângă el. Cum vine asta? Cum am amintit. FOCUL MISTUITOR Duhovnicesc este „înmuiat" de mâncarea bună şi abundentă şi unora le face bine aceasta.

Iată de ce „Viaţa Duhovnicească" este un „complex" adesea contradictoriu. Fericiţi cei care pot deosebi cu adevărat lucrurile, ca să-şi aleagă „Calea" ce li se potriveşte şi pe care sunt „capabili" să o urmeze. Cei care se „silesc cu fixitate" să fie ca ei, ori POSTITORI, ori moderaţi, ori fără nici o oprelişte, fac o mare greşeală ce produce mari tulburări şi chiar distrugeri în cele duhovniceşti.

Fiţi cu discernere şi vă probaţi propriile posibilităţi. De vă hazardaţi în „MISTUIREA FOCULUI Duhovnicesc", faceţi şi „Asceza extremistă", dar cu riscurile respective, de boală, de lupte nefireşti, de RUPTURI şi CRÂPĂRI de TAINĂ ce adesea sunt insuportabile şi care doar prin HARUL DUMNEZEIESC se trec.

In general, mergeţi pe „Calea de mijloc", cu POST şi RUGĂCIUNE fără exagerare, ca să fiţi totuşi şi în Viaţa cea Duhovnicească.

Cei cu Viaţă Duhovnicească vor fi mai bolnavi, aparent mai debili, faţă de cei lumeşti, ce sunt vioi şi „frumoşi".

Aşa se zice şi în Biblie, că „Feţele oamenilor erau mai frumoase" tocmai prin acest fapt, că „Circuitul Vital" le era în organele trupului ce le da o aparentă dezvoltare, dar care are în sine Sămânţa distrugerii şi a morţii.

La cei Duhovniceşti, Circuitul Vital ia altă DIRECŢIE, de PREFACERE Sfântă, dar cu FOC MISTUITOR a tot ce este „moarte şi păcat", de unde declanşarea bolilor de curăţire şi a unor STĂRI de PREFACERI de Taină Duhovnicească, ce scot pe Om din „groapa morţii păcatului".

Cei Duhovniceşti „acceptă" DRUMUL CRUCII Duhovniceşti, farâ să le fie teamă de boală şi alte suferinţe şi încercări.

Cei Duhovniceşti se mulţumesc să fie mai „urâţi" trupeşte, mai slabi, dar cu FOCUL Duhovnicesc de o PUTERE miraculoasă ce „mută" şi munţii din loc. Cei Duhovniceşti au tocmai această TĂRIE de DUH ce trece peste toate „legile firii şi ale lumii".

Astăzi se „aleargă" după mistici şi tot felul de practici magice, zis energetice, care să dea vitalitate, în boli mai ales... Acestea nu sunt „Duhovniceşti", ci eventual medicale şi sportive.

Ce m-a mai preocupat pe mine a fost „STAREA Duhovnicească" a Sfinţilor.

Specificul Pustnicului avea o Poziţie a Trupului cât mai fixă, îndelungată, aşa-zisa „NEMIŞCARE ca în ICOANĂ".

- Cum stai, Avva, în RUGĂCIUNEA de ÎNCHINARE?

- Fiule, în primul rând să faci „Sensul ÎNCHINĂRII" şi apoi să Stai într-o poziţie a Corpului NEMIŞCATĂ cât mai mult timp. Dacă nu faci această NEMIŞCARE-OPRIRE, nu poţi ţine ÎNCHINAREA.

Baza este să faci Sensul ÎNCHINĂRII Sfinte şi să o introduci într-o NEMIŞCARE a Corpului şi aşa NEMIŞCAREA la rândul ei se introduce în ÎNCHINARE şi devin Una. Interesant că NEMIŞCAREA devine tocmai REPETAREA Mişcării ÎNCHINĂRII de Taină şi aşa te poţi RUGA îndelung. Poţi să faci şi ÎNCHINAREA cu Metanii, cu închinăciuni, dar cu NEMIŞCAREA unei Poziţii a Corpului se face cel mai bine.

Avva al meu zicea că fiecare îşi alege Poziţia convenabilă. Unii Stau mult în Picioare; alţii cu Mâinile în Sus, sau lateral ca o Răstignire; alţii în genunchi drept sau aplecat sau stând; alţii pe un scăunel mai jos sau mai înalt; cei bolnavi stau chiar în pat, rezemaţi pe perne; alţii, asociind şi cu respiraţia.

Eu am înţeles Taina acestor zise „Stări Duhovniceşti", fiind, ca POSTUL şi RUGĂCIUNEA, al Treilea STÂLP de Taină.

Cei ce se ROAGĂ ocazional şi fugitiv nu bagă în seamă acestea, dar pentru Cel ce se Roagă îndelung este de mare importanţă.

De ce o poziţie de OPRIRE şi chiar forţată? FOCUL Duhovnicesc ce se declanşează trebuie Strunit şi înmuiat; altfel devine vătămător.

POSTUL şi RUGĂCIUNEA aprind acest FOC şi Starea-Poziţia OPRITOARE îl canalizează după nevoie. Cei ce nu fac aceste OPRIRI fac nişte „explozii" urâtev şi îngrozitoare, cu tulburări distructive fizice şi psihice.POSTUL, el însuşi, este OPRIREA mâncării, ce forţează Circuitul Vital să se autoconsume, să consume reziduurile toxice, şi să Hrănească Corpul.

Dar nu este de ajuns. Mai trebuie o „Forţare" a Stării-Poziţiei Corpului, care face o „DESCHIDERE" şi o Desfundare, altfel rămân blocaje explozive în diferite părţi organice.
Eu fac această „filozofie", ce este respinsă de unii, dar cei ce Practică mai intens se vor lovi de cele ce eu încerc să le consemnez.

Mai mult, aceste OPRIRI să nu fie pe Organe explozive, ci pe părţile de DESCHIDERE şi RESPIRAŢIE.

Sfinţii Părinţi au observat că RUGĂCIUNEA în Picioare linişteşte Mintea şi trupul. De aceea Tinerii şi pătimaşii în special merg mult, fac excursii, aproape nu stau jos şi aceasta îi calmează.

- Awa, zice un Frate, sunt muncit de gânduri şi patimi... Fiule, mergi zilnic pe jos până te dor Picioarele şi aşa vei avea o uşurare. Şi aşa de mult se nevoia, că nu sta niciodată jos, doar când dormea. Aşa îşi putea „stăpâni" circuitul său exploziv, şi când mânca sta în picioare.

La fel este Nevoinţa RUGĂCIUNII cu Mâinile în sus, sau lateral, până ţi se pare că amorţesc.

Cei cu tulburări Abdominale să facă aceste Stări-Poziţii ale Picioarelor, cu Statul Nemişcat, dar şi cu metanii ce forţează Circuitul Vital în Picioare şi-l descongestionează din Abdomen.

Iar cei cu tulburări de Plămâni şi Cap să facă Stările-Poziţiile Mâinilor.

Bolile Abdominale şi cu cele de Picioare se asociază, ca şi cele de Plămâni şi Cap cu Bustul şi Mâinile.

Acestea nu sunt invenţii, ci intuiţii Duhovniceşti, ce ajută mult în

Nevoinţa Duhovnicească.

Mulţi au Bustul cu Respiraţia blocate, şi Starea cu Mâinile în Sus şi lateral, în Unire cu ÎNCHINAREA RUGĂCIUNII, linişteşte mult şi ajută pe Nevoitorii Duhovniceşti.

Awa Pustnicul avea şi el aceste intuiţii, preluate şi din Tradiţia pe care o Urma. In ultimul timp stătea pe un scaun, dar cu Picioarele ridicate pe un altul, că i se umflaseră şi se cam înnegriseră, şi-l dureau. Sta aşa în NEMIŞCARE ore întregi şi, curios, i se încălzeau. Forţarea NEMIŞCĂRII îi accelera circulaţia. îmi zicea zâmbind:

- Dacă mişc des Picioarele, mi se răcesc, dacă le ţin cât mai mult NEMIŞCATE, mi se încălzesc.

Mai făcea şi nişte mişcări proptind picioarele şi întinzându-le cu presiune, totodată presând Spatele şi şira Spinării şi Stătea aşa cât putea de mult, până se „încălzea". In ultimul timp se plângea de o „răcire generală".

De asemenea, îşi întindea Mâinile cât mai sus şi le lăsa uşor pe spate, tot cu presiune pe şira Spinării.

- Eu, Fiule, fac acestea tot ca ÎNCHINARE, considerându-mă pe CRUCE, ca o Răstignire, şi aşa nu pierd RUGĂCIUNEA ÎNCHINĂRII.

Mai Stătea aplecat, de se „cocoşase"... dar când întindea Mâinile în Sus şi le lăsa uşor pe spate, se îndrepta... Uneori ridica sau cobora Capul.

Awa, în simplitatea lui Duhovnicească, le considera cu adevărat tot Nevoinţe Duhovniceşti, şi aşa totul la el era Viaţă Duhovnicească.

- Fiule, îmi zicea Awa, un timp n-am mai făcut acestea, şi n-am mai putut sta mult la RUGĂCIUNE, aveam gânduri şi tot Corpul mi-era greu.

Trebuie să mai fac încă o menţiune de mare importanţă: în aceste Stări-Poziţii să nu fii Atent pe ele, ci pe sensul ÎNCHINĂRII, şi uneori pe NEMIŞCAREA ce trebuie păstrată cât mai mult timp, ca o „forţare".

Ce este încă de reţinut este faptul că nu atât Poziţia, cât menţinerea forţată a NEMIŞCĂRII are o Taină a ei, NEMIŞCAREA Sfântă de ICOANĂ.

Am considerat că aceste evidenţe pot fi folositoare celor ce se mai „avântă" pe Calea de TAINĂ a Duhovniciei. Sfinţii Părinţi mai bătrâni se duc la Cer şi Tinerii de astăzi rămân cu lipsuri şi goluri Duhovniceşti.

Rugăm pe Sfinţii Părinţi să ne LASE din HARUL lor, să-i putem totuşi URMA şi aşa să Continuăm Calea Sfântă a NEVOINŢEI de TAINĂ.

Şi Awa Pustnicul citea din Psaltire, şi din alte Cărţi Sfinte, dar Specificul său era în mod deosebit Gestul ICONIC al ÎNCHINĂRII.

Ieromonah Ghelasie
Chipul omului, Editura Platytera

Cumpara cartea "Chipul omului"

 

Pe aceeaşi temă

14 Aprilie 2015

Vizualizari: 2555

Voteaza:

Intre Nevointa si HAR 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE