Invatatura despre har si libertate in Pateric

Invatatura despre har si libertate in Pateric Mareste imaginea.

Invatatura despre har si libertate in Pateric

Pe langa Sfanta Scriptura si scrierile Sfintilor Parinti si Scriitori bisericesti, in spiritualitatea ortodoxa exista si o colectie de maxime si cuvinte duhovnicesti, cunoscuta sub denumirea de Pateric sau Cuvintele Sfintilor Batrani. Aceasta colectie de cuvinte si invataturi nu isi are o data de aparitie si nici o zona oarecare unde s-ar fi format sau scris. Unii socotesc ca locul primelor "Cuvinte" ar fi fost Egiptul, patria primilor monahi si organizatori ai vietii monahale, altii socotesc Palestina, unde ar fi trait mari asceti ca: Sfantul Gherasim, Teodosie cel Mare si altii.

Cea mai mare parte a acestor "Cuvinte", cunoscute pana in prezent, este rodul ostenelilor si experientei spiritului monastic egiptean din secolele IV-V. Nu este exclus ca timpul sa scoata la iveala din bibliotecile multor manastiri orientale, manuscrise inedite cu invataturi, cuvinte si sfaturi duhovnicesti si ale altor parinti, pe care inca nu-i cunoastem. Un asemenea caz este cunoscut in colectia filocalica a lui Nicodim Aghioritul, care tipareste acele "Cuvinte" ale Sfantului Antonie cel Mare, neamintindu-ne de vreo colectie anterioara. Desigur ca Nicodim Aghioritul s-a bazat pe un manuscris.

Cele mai multe "Cuvinte" ale Sfintilor Batrani, care ni s-au pastrat, aproape o mie sase sute, au fost rostite in limba copta, limba ascetilor egipteni. Unele din ele au fost copiate de catre ucenicii acestor mari traitori si sfinti cunoscuti sub numele de "Avva". Limba in care s-a scris a fost prima data limba greaca, apoi in celelalte limbi de circulatie din epoca veche. Aceasta colectie in limba greaca se prezinta in doua variante: 1. alfabetica - incepand cu Avva Antonie si incheind cu Avva Or, in 24 de capitole; sunt amintiti 135 de parinti (ierarhi, clerici, monahi, mireni si trei maici); 2. tematica - cuprinzand cuvintele Parintilor fara nume, asezate pe probleme, in capitole, temele tratate si numele capitolelor, diferind dupa traduceri si manuscrise, 22 in varianta latina a lui Pelagiu, 21 in traducerea franceza, 29 (cu adaugiri) in traducerea roseasca. Aceste doua colectii au fost preluate in mare parte si explicate de Paladie in Istoria Lausiaca, de Sfantul Ioan Casian, in Convorbiri cu Parintii, apoi de Isaia din pustiul Scetic, Dorotei de Gaza, Sfantul Ioan Scararul, Sfantul Isaac Sirul, si alti Parinti ai Filocaliei.

In lucrarile acestor sfinti mentionati mai sus, gasim multe "Cuvinte" ale Parintilor, necuprinse in Pateric, ceea ce ne intareste convingerea ca mai sunt si alte comori care n-au fost cuprinse aici. Cuvintele de invatatura ale acestor Sfinti Batrani sunt un rod al nevointelor continue, al unei vieti cumpatate, lucrate cu fapte. Ele povatuiesc pe cei ce se nevoiesc cu osardie si prin ele omul invata ce trebuie sa faca in momentele concrete ale vietii. Asa cum se spunea in prefata primei editii a Patericului, tradus in limba romana, "aceste cuvinte sunt ca ierburile mirositoare, care indulcesc simturile sufletului si veselesc ochii si desteapta din somnul lenevirii sufletul, catre urmarea nevointelor, antrenandu-i catre calea ce duce la imparatia cerurilor". Cuvintele erau rostite cu diferite ocazii, fie la cererea insistenta a celor ce doreau o viata desavarsita, fie in cazul unor intruniri sau soboare, unde se dezbateau lucruri ziditoare de suflet cu o anumita tematica, despre desavarsire, virtute, pacate de moarte, darurile Sfantului Duh. De obicei, cuvintele au luat nastere fara sa aiba un program mai inainte stabilit, ci asa cum Duhul Sfant inspira pe Parinte sa rosteasca un cuvant de folos pentru ucenic. Cuvintele lor nu sunt maxime rationale fara aplicatie, ci cuvinte de folos in vederea mantuirii. Marii Parinti uneori taceau si nu spuneau cuvinte de folos, considerand ca prin aceasta stare vor aduce mai mult folos celui ce ar cere sfat. "Daca nu se foloseste de tacerea mea, nici de cuvantul meu nu poate sa se foloseasca". De aceea, apoftegma sau cuvantul, se poate defini ca un cuvant harismatic, rostit din interiorul incandescent al unei vieti, intr-un continuu dialog cu Dumnezeu. Cuvantul lor era venit ca din partea lui Dumnezeu prin gura ascetului, ca mesager al tainei cuvantului, ce se plamadea in tacere si pe care Parintii desertului il graiau cu multa prudenta. Cuvintele lor exprima experiente harice, si nu sunt date tuturor Parintilor, cum este cazul cu Avva Pimen, caruia dintre toti fratii lui, numai lui i s-a dat harul cuvantului. Uneori ucenicii asteptau zile in sir ca sa primeasca un cuvant de folos. Unii plecau fara acesta, dupa cum Dumnezeu ii descoperea Batranului ce sa-i zica, sau sa taca. De aceea, ucenicii se rugau inainte de a merge sa ceara un cuvant de folos, ca Dumnezeu sa vorbeasca prin Avva, pentru mantuirea lor. In cazul in care primeau acest cuvant folositor, avea pentru ei aceeasi valoare cu a Cuvantului divin. Se spune ca, intr-o zi, un frate a cerut unui Batran un al doilea cuvant, putin dupa ce l-a primit pe cel dintai. Batranul l-a intrebat: "L-ai implinit pe cel dintai?". "Nu inca", a fost raspunsul. "Si atunci de ce mai ceri un altul?"

In traditia duhovniceasca ortodoxa, cuvantul este destinat intotdeauna sa se intrupeze. Daca Fiul lui Dumnezeu s-a facut trup, cuvantul pronuntat pentru folosul duhovnicesc trebuie de asemenea sa se intrupeze, sa se transforme in actiune; altfel el este zadarnic. Un frate care a venit la un Batran pentru a-i cere acestuia cuvant de folos, neprimindu-l, a plecat mahnit. Dupa ce a plecat fratele, ucenicul a intrebat: "De ce Parinte, nu i-ai spus un cuvant de folos?" Avva a zis: "Negustor de cuvinte era el, si lua de la mine si ducea la altul, fara sa faca ceva". Prin aceasta Parintele a vrut sa arate ca sfaturile duhovnicesti nu se dau numai pentru a imbogati mintea, ci se dau pentru a fi puse in practica. "Daca esti un om care iubeste invatatura - spune Sf. Marcu - fa-te iubitor de osteneala, caci simpla cunostinta ingamfa". Parintii Patericului nu sunt numai oameni simpli, ci multi dintre ei si-au insusit cultura timpului lor. Astfel Sfantul Arsenie a fost educatorul fiilor imparatului Teodosie, Honorie si Arcadie, altii au detinut demnitati la curtile imparatesti, insa atat cei invatati cat si cei de conditie modesta, marturisesc in unanimitate ca adevarata intelepciune este frica de Dumnezeu si implinirea poruncilor Lui. Desi majoritatea Parintilor traiau in pustie, totusi nu erau straini de dogmele credintei crestine si de "eforturile Bisericii in lupta cu ereticii".

Ortodoxia credintei, este o conditie absoluta in obtinerea mantuirii. Un Parinte a fost invinuit de toate pacatele si le-a acceptat, dar atunci cand a fost intrebat daca este eretic, a raspuns: "Nu sunt", caci de sunt pacatos, ma voi pocai, dar de sunt eretic, cine ma va ierta fiind departat de Dumnezeu?".

Patericul cuprinde si invataturi ale unor mari teologi ca: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Macarie cel Mare, Antonie cel Mare, Epifanie de Salamina si Atanasie cel Mare.

Avva Siluam indemna pe monahi ca in fiecare dimineata sa mediteze asupra simbolului de credinta niceo-constantinopolitan.

Monahii iau atitudine impotriva ereticilor: "Venind o data arienii la Avva Sisoe, au inceput a cleveti pe ortodocsi. Batranul nu le-a raspuns nimic, ci chemandu-si ucenicul i-a zis: "Adu-mi cartea Sfantului Atanasie". Si tacand ei si-au cunoscut eresul lor. Apoi i-a slobozit in pace.

Avva Ghelasie ia atitudine impotriva nestorienilor, Avva Foca, impotriva monofizitilor, Avva Lot impotriva origenismului, Avva Serapion converteste un maniheu, alti Parinti combat pe mesalieni.

Din "Cuvintele" Sfintilor Parinti cunoastem viata monahala din vremea lor precum si a societatii in care au trait. Ele scot in evidenta o psihologie ireprosabila, se adapteaza la toate momentele din viata ale credinciosului. De aceea, spunea si Avva Zosima, cata putere au Cuvintele Sfintilor. Cu adevarat, orice au grait, din lucru si din adevar au grait, precum a zis Marele Antonie, si din acest motiv sunt atat de puternice, pentru ca au fost graite de catre cei care le-au si experimentat, asa dupa cum porunceste un Parinte, zicand: "Cuvintele tale sa fie adeverite de viata".

1. Sfantul Duh in viata si invatatura Parintilor din Pateric.

Teologia Parintilor Patericului nu este savanta, ci practica, traita si experimentata ortodox . Desi preocuparea Parintilor este in mod special rugaciunea, care este un dialog cu Dumnezeu, totusi foarte putini vorbesc despre El, iar atunci cand spun ceva, o spun cu mare retinere si sfiala duhovniceasca. Dumnezeu este in interiorul lor si dobandesc si pe cele de aici si pe cele vesnice. Toate lucrurile se constata ca se dau celui care se face vrednic de Dumnezeu, in dar, fara sa aiba vreun merit in aceasta directie, ci numai o pregatire si o curatenie deosebita. Se stie ca Sfantul Duh odihneste peste cel care nu are rautate si se straduieste sa devina foc pentru primirea focului Duhului.

Sfintii Parinti ai Patericului sunt convinsi ca Dumnezeu este inaccesibil in fiinta Sa si ramane mereu o taina de nepatruns. Vorbind despre Dumnezeu in Sfanta Treime, Sfantul Sisoe se foloseste de o comparatie clasica: "Soarele este Tatal, raza Fiul si Aurora Sfantul Duh". "Dumnezeu este asemenea unei lumini contopite in trei sori apropiati unul de altul", raspunde Sfantul Grigorie, cand este intrebat asupra egalitatii persoanelor Sfintei Treimi.

Dupa inaltarea Mantuitorului la Ceruri, Duhul Sfant se pogoara in Biserica si ramane in ea, conducand-o pana la sfarsitul veacurilor. Lucrarea Lui nu are margini si indumnezeieste pe cei ce se fac vrednici de El. Astfel Avva Antonie era purtator de Duh, vazand mai inainte cele ce aveau sa fie. Prezenta Duhului asupra omului este insotita de o transformare interioara a acestuia. Fata lui Avva Arsenie era ca a ingerului, fiind barbat bun plin de Duhul Sfant si de credinta. Fara lucrarea Sfantului Duh, sufletul omenesc ramane sterp, iar cand sufletul s-a facut vrednic de primirea Lui, Se pogoara in cele mai dinauntru ale sale, il innoieste si omul scoate ramuri ale fricii de Dumnezeu.

In stare de rugaciune fierbinte, sufletul se zdrobeste de umilinta, apoi este aprins de fericirea cereasca si traieste in trup imparatia lui Dumnezeu. Unde este El, patimile se opresc, iar credinciosul este nascut spre viata vesnica si, in acelasi timp, naste in interiorul sau pe Hristos.

In acest sens, Parintii sfatuiesc: "Da sange si ia Duh", adica "lupta-te in continuu pana la martiriu, ca sa fii incununat pentru vesnicie". Prin lucrarea curatitoare a Sfantului Duh, monahul dobandeste puterea asupra duhurilor rautatii. Dragostea lui fata de toata lumea arata ca viata lui este sub calauzirea Sfantului Duh. Cand iubirea lipseste, lipseste Duhul Sfant. El se indeparteaza de aceia care se leapada de credinta. Se stie cazul unui frate care s-a lepadat de bunavoie de Dumnezeu, de botez, de cinul monahal si indata a vazut cum a iesit din gura lui Duhul Sfant in chip de porumbel, si a zburat la cer. A trebuit dupa aceea multa rugaciune din partea lui, cat si din partea parintelui sau duhovnicesc, pentru ca Duhul Sfant sa intre iarasi in el.

Avva Zaharia se ruga si Duhul Sfant era deasupra lui. Un batran care cazuse intr-un oarecare pacat, dupa ce s-a pocait de fapta facuta. Duhul Sfant s-a odihnit din nou deasupra lui. Acesta a devenit renumit in acel tinut, aducand neincetat multumiri lui Dumnezeu. Pregatirea interioara prin fapte de virtute scoate din om toate lucrurile intunericului si il deschide spre lumina Sfantului Duh. Prin venirea harului, toate cele dinlauntru se lumineaza, mintea se face vas al primirii dumnezeirii, inima se incalzeste de dragoste dumnezeiasca, iar vointa se intareste pentru lucrarea faptelor bune. Orice gand rau, privit la lumina harului, se stinge si, o data cu el, si intentia vrajmasului de a lua cu asalt cetatea sufletului. In acelasi timp omul isi vede adevarata sa valoare, isi descopera slabiciunile, si neputinta lui si, cu cat se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atat se vede mai pacatos, asa cum Proorocul Isaia vazandu-L pe Dumnezeu, se facea pe sine ticalos si necurat.

Unde este Sfantul Duh, pacatul nu-si mai are rost, nici lipsa de iubire, caci toate se topesc in omul purtator de Duh. Sfantul Antonie cel Mare biruieste ispitele si devine purtator de Duh. Fiind plin de harul si dorinta acestuia, in interiorul sau Se salasluieste Dumnezeu si toata viata lui este pentru Dumnezeu. Prin lucrarea lui Dumnezeu, pustnicii traiesc iarna in frig si nu racesc, vara in arsita si nu se vatama, postesc pana la epuizare si nu duc lipsa de hrana. Duhul lui Dumnezeu se face pentru traitori de toate, hrana, caldura, ocrotitor si indrumator pe calea mantuirii. Omul este o fiinta dinamica si niciodata el nu poate sa stea. Ori lucreaza binele, ori raul. Cand lucreaza binele, se uneste cu harul Sfantului Duh, care il ajuta sa faca primii pasi pe calea mantuirii, si apoi il calauzeste mai departe, pana ajunge in imparatia lui Dumnezeu. Pe langa aceste miscari firesti ale sale, omul este miscat si de alte lucrari, fie ale Satanei, fie ale patimilor nerationale. Impotriva acestora nu se poate lupta decat numai cu ajutorul harului, iar vindecarea se da de catre Sfantul Duh. Sfintii Parinti cunosc aceasta miscare a patimilor si de aceea recomanda ca monahul sa nu stea la sfat cu gandurile sale, intrucat mintea ia forma a ceea ce gandeste. Daca ea intra in legatura cu Dumnezeu, se lumineaza, Duhul Sfant o invaluieste si ii descopera lucruri inefabile, purtand-o in stare de extaz in splendorile divine. Pustnicul plin de harul lui Dumnezeu, ca Avva Sisoe, patrunde prin har in tainele ceresti care il coplesesc si uita de starea pamanteasca. Darurile pe care le primesc Parintii, care isi traiesc viata in comuniune cu Dumnezeu, nu sunt in nici un caz dorite. Avva Pamvo s-a rugat lui Dumnezeu, zicand: "Sa nu ma slavesti pe pamant" si atat l-a slavit Dumnezeu, incat la fata lui nimeni nu putea privi, din cauza stralucirii pe care o avea". Aceleasi daruri le aveau si Avva Siluam, Avva Sisoe, si alti Parinti.

Dumnezeu a proslavit pe Parinti pentru marile lor osteneli chiar cu darul facerii de minuni. Au inviat morti, au cerut de la Dumnezeu ploaie la vreme de seceta, au trecut rauri pe deasupra apei, au fost muscati de serpi si nu au fost vatamati. Atatea minuni au facut Parintii, incat am putea spune ca nu a fost ceva pe care sa-l fi cerut si sa nu-l primeasca. Cu ei vorbea Dumnezeu pentru a descoperi lucruri minunate altora. Prin ei se proslavea in lume si toate le faceau si le lucrau cu voia lui Dumnezeu, intrucat voia lor libera era unita cu vointa divina si, in aceiasi timp, lucra pentru cei ce de bunavoie li se incredintau pentru a fi condusi pe calea duhovniceasca. Astfel, asa a raspuns un Parinte unui frate: "Fiule, fapta cea mai folositoare si mai odihnitoare omului, este aceasta: unirea voii omului cu voia lui Dumnezeu".

2. Invatatura Parintilor despre libertatea vointei.

Parintii Patericului sunt in unanimitate de ecord ca Dumnezeu a creat pe om cu vointa libera. Toate sfaturile pe care le dau nu stanjenesc cu nimic libertatea celor care vor sa se mantuiasca. Ucenicii se adreseaza Parintilor, cerandu-le cuvinte folositoare, asa: "ce trebuie sa fac pentru ca sa ma mantuiesc" la care Batranul raspunde, ca oarecand Mantuitorul bogatului din Evanghelie, "de voiesti sa fii desavarsit, fa aceasta", dand un sfat dupa puterea celui care intreba. Toate sfaturile date nu sunt izvorate din vreo regula oarecare cu caracter imperativ, ci raman la nivel de sfaturi, depinzand de seriozitatea cu care le punea in aplicare cel care le primea. Intrucat mantuirea este o problema de viata, care angajeaza credinciosul intr-o lupta in vederea careia trebuie sa depuna eforturi sustinute, nu trebuie sa ne facem o imagine falsa despre ceea ce inseamna libertatea la Parintii Patericului. Ei sunt convinsi ca orice indeletnicire omeneasca impune celui ce o invata anumite norme, cu atat mai mult lucrarea mantuirii. Iata ce spune Avva Moise: "Prin nici o alta greseala nu duce diavolul mai usor in prapastie, ca prin aceea ca il indupleca sa lase sfaturile Parintilor si sa urmeze judecatii si voii sale". Trebuie sa luam pilda de la mestesugurile si stiintele omenesti. Daca pe acestea, pe care le primim, cu mainile si le privim cu ochii, ori le auzim cu urechile, nu le putem invata de la noi, ci avem lipsa de cineva care sa ne invete si sa ne indrepteze, cum n-ar fi o nebunie sa credem ca arta duhovniceasca - cea mai grea din toate mestesugurile - nu are trebuinta de invatator caruia trebuie sa i te supui? Mai ales ca ea este ascunsa si nevazuta si numai de inima curata poate fi vazuta. Nereusita in aceasta arta nu aduce numai paguba vremelnica, ci si pierderea si moartea vesnica a sufletului.

Cunoscand aceasta importanta a dobandirii mantuirii, Parintii puneau mare acent, nu pe ingradirea libertatii ucenicului, ci pe o hotarare categorica a celui ce voia sa se faca monah. Monahul trebuia sa fie incercat, ca nu cumva in vremea ispitei sa sovaiasca, iar caderea lui sa fie mai mare. De aceea raul trebuia taiat de la radacina. Patericul. foloseste in aceasta privinta cuvantul nevointa, care scoate in evidenta o totala libertate de gandire. In primul rand este cert faptul ca cel ce accepta sa vina in manastire sau in pustie, a cantarit destul de bine cele ce urmeaza sa le faca; al doilea examen urmeaza: acceptarea nevointei, care niciodata nu duce la distragerea fiintei umane.

Supunerea fata de Parinte nu inseamna pierderea libertatii. Ucenicul isi marturiseste gandurile sale si depune toata osteneala pentru a asculta pe Parintele sau, deoarece stie ca experienta lui personala este minora, iar tactica vrajmasului este necunoscuta si mereu schimbata. Rolul Batrinului nu este numai de confesor al gandurilor si faptelor, ci si de a da sfatul cel mai util in vederea indreptarii fratelui. In general marii Parinti dadeau sfaturi dupa, rugaciuni facute catre Dumnezeu, sau dupa ce aveau oarecare descoperiri si intotdeauna dupa ce ucenicul isi spunea gandul. Daca analizam mai amanuntit aceasta libertate a vointei, in perspectiva Parintilor, vom constata ca cea mai mare lupta nu se da in acceptarea votului castitatii, sau al neagoniselii, ci impotriva neascultarii.

Toata lumea este de acord ca monahul trebuie sa fie retras, adica necasatorit, sa fie neagonisitor de avere intrucat aceasta este de prisos in cazul cand lipseste primul punct - casatoria - dar cand vine problema a treia, ascultarea, spiritul isi cere libertatea lui de care face caz, argumentand ca este de la Dumnezeu. De ce oare aceasta? In primul rand, ascultarea, sau taierea voii, le include pe toate trei. Al doilea, cel care vine din lume in viata de privatiuni si asceza nu are o vointa dupa Dumnezeu, ci dupa gandirea sa egoista. In al treilea rand, si cel mai important, taierea voii, despre care se vorbeste la Parinti, se adreseaza direct spiritului. Aici se da razboiul cel mai mare. Diavolul mai putin ataca locurile periferice legate de lucrurile materiale, el ataca mintea sufletului, stiind ca cetatea aici isi are forta. Cucerind mintea, prin acceptarea gandului de autoconducere, lui ii este usor, fiind duh, sa se lipeasca de suflet si sa-l conduca prin fel de fel de momeli pe caile pierzarii. Parintii stiau acest lucru si de aceea puneau accent pe acest vot, nu cu scopul de a-i anihila libertatea fratelui, ci intotdeauna de a-l pregati in vederea unui atac neasteptat al vrajmasului.

Apoi Sfintii Parinti ai Patericului recomanda disciplinarea miscarii, a somnului, a vorbirii, a gandurilor, imbracamintei etc. Toate acestea sunt menite sa aduca aminte monahului ca interesul lui trebuie sa cada pe spiritual. Aceste prescriptii nu ar fi necesare daca natura umana n-ar fi slaba si daca monahul n-ar fi in primejdia de a-si uita telul si de a cadea in pacate, care pot muta centrul de greutate al preocuparilor sale duhovnicesti.

Libertatea trebuie socotita; nu acelora ce din intamplare sunt liberi, ci celor ce sunt liberi, dupa viata si dupa deprinderi. Nu trebuie sa numesti liberi, spune Sfantul Antonie, pe cei care sunt rai si desfranati, caci acestia sunt robi patimilor trupesti. Liber si fericit este numai sufletul fara prihana si izbavit de cele vremelnice. Liber este omul care nu slujeste patimilor, ci cu intelepciune si infranare, isi stapaneste trupul si se indestuleaza plin de multumire de cele daruite de Dumnezeu, chiar de ar fi foarte putine. Libertatea dupa Parinti nu trebuie pusa in slujba pacatului, deoarece cele ce sunt dupa fire sunt pacate, fiind alese, cu deplina voie. Libertatea de actiune o are fiecare. Sfantul Arsenie spune: "Daca vreau, mananc, daca vreau nu mananc". Iar Avva Antonie spune: "Daca vrei, esti rob patimilor, si iarasi, daca vrei, esti liber ca sa nu te pleci patimilor, fiindca Dumnezeu te-a facut cu voie libera". In cazul ca n-ar exista libertate, n-ar exista nici discernamant, despre care se vorbeste atat de mult la Parinti. Sfintii arata si de ce nu trebuie sa ne conducem dupa voile noastre. Astfel, un Parinte spune: "Demonii nu se lupta cu voi atata timp cat faceti voile voastre, deoarece, voile acestea s-au facut draci si ele sunt acelea care ne necajesc pe noi ca sa le facem". Ei stiu ca pacatul slabeste vointa umana si in loc sa fie libera fata de lucrurile pacatoase, o robeste. Deci, de va lasa omul voia lui, in Dumnezeu, va trece zidul (Ps. 17, 32). Iar daca se va indreptati pe sine si se va uni cu voia sa, va patimi.

In acest sens este explicata dorinta multor monahi de a se indeparta de lume. Sfantul Arsenie, intrebat de ce fuge de frati, a zis: "Dumnezeu stie ca va iubesc, dar nu pot fi si cu oamenii si cu Dumnezeu. Cetele ceresti au numai, o voie, pe cand oamenii au mai multe. De aceea nu pot lasa pe Dumnezeu ca sa petrec cu oamenii".

Din cuvantul Avvei Arsenie, ne putem da seama, care este adevarata libertate, adica aceea in Dumnezeu. Ascetul este liber cand slujeste lui Dumnezeu si oamenilor, indiferent de incercarile la care este supus.

De buna seama ca si Avva, care are ucenici, nu-si face din comportarea sa o regula, ci are si el, ca legiuitor pe Dumnezeu, caruia in primul rand trebuie sa i se supuna, asa cum spune Avva Pimen. Fa tu intai, si daca ei vor fi sa se mantuiasca, vor face ce faci tu. Fratele a insistat zicand: "Parinte, chiar ei vor sa le poruncesc". Batranul i-a zis din nou: "Nu, fii pentru ei un model si nu un legislator". Un alt Batran a zis: "Daca tu vrei sa traiesti dupa legea lui Dumnezeu, vei avea protector, pe insusi protectorul legii".

Ascultare si libertate.

Patericul ne prezinta doua grupuri de oameni. Unii, povatuitori, altii ascultatori. Cei dintai au fost si ei la randul lor in ascultare fata de altii, iar acum, dupa ce au dobandit o experienta bogata, au si ei ucenici. Parintii accentueaza cand sfatuiesc pe ucenici asupra ascultarii: nu este oare ascultarea o privare a libertatii? Nu, si vom arata si de ce.

Mantuirea se zideste pe daramaturile mandriei. Orice nou incepator, daca nu strica tot ce considera ca are bun, nu poate sa zideasca. Apoi el trebuie sa-si aleaga un povatuitor, iar vointa sa sa fie vointa lui, si asa va putea sa dobandeasca mantuirea. Avva Alonie spune: "De n-as fi stricat tot, n-as fi putut sa zidesc: adica, de n-as fi lasat tot ce se pare bun din viata mea, n-as fi putut sa dobandesc fapte bune".

Ascultarea nu implica constrangere. Nimeni nu obliga pe cineva sa mearga in pustie si nici nu constrange pe cineva sa ramana. Patericul cunoaste nenumarate cazuri de abandonare a pustiei. Desi se numeste ascultare neconditionata, ea este totusi conditionata de ceva: se face in numele lui Dumnezeu. E o disponibilitate pentru Dumnezeu, pentru ca, se presupune ca cel ce o porunceste, o face in numele lui Dumnezeu, pentru un scop al lui Dumnezeu, in vederea mantuirii, pe care trebuie sa o dobandeasca cel care se supune. Poruncile si ascultarile sunt autentice, numai atunci cand au un scop duhovnicesc, prescris de Mantuitorul si practicat de alti multi inaintasi. In acest context, ascultarea nu poate deveni robie, iar porunca nu poate deveni teroare si instrument de exploatare.

Parintii considera intotdeauna ca hotararea de a intra in viata ascetica este motivata duhovniceste. A porunci unui frate cu orgoliu este categoric interzis in Pateric. Cel ce vine in manastire se preda Parintelui duhovnicesc, incredintat ca, ascultand de el, isi asigura mantuirea. In acest sens Parintii vorbesc de ascultare, ca de omorarea voii proprii (taierea voii).

Ascultarea trebuie sa fie absoluta, iar din partea Parintelui, poruncile nu trebuie sa fie absurde. Nu cel ce porunceste isi creeaza drept de a porunci, ci este solicitat de ascultator sa-i dea cuvant de folos, pe care lucrandu-l se va mantui. Multi parinti cand spun cuvant de folos, au in vedere o viziune larga, folosind atat pe cei care vin de departe, cat si pe ucenicii sai permanenti.

Trebuie sa remarcam, ca in Pateric, nu exista expresia "ascultare oarba". Aceasta se datoreste faptului, ca ascultarea este liber acceptata si cu un scop precis. Avva Moise, cand a intrebat pe Sfantul Casian de ce a venit in pustie, acesta i-a raspus ca "pentru Imparatia cerurilor", aceasta fiind tinta ultima, iar scopul, curatirea inimii. Sfantul Casian era convins ca poate sa-si atinga telul, indiferent sub obladuirea cui va lucra.

Deci, el vine la ascultare, ca vrea sa asculte. Asadar, trebuie sa se accepte ca: ascultarea este ascultare de Dumnezeu, in numele lui Dumnezeu, din dragoste de Dumnezeu, pentru impfiratia cerurilor. Dorotei de Gaza recomanda: "Marturiseste totul staretului tau, si fa tot ce va hotara el, caci el stie ce-ti trebuie". In clipa in care monahul crede ca cel pe care il asculta este un instrument al lui Dumnezeu, ascultarea lui trebuie sa fie neconditionata. Apoi, ascultarea are scopul de a-l tine pe om mereu treaz, in lucrarea faptelor bune, si a-l feri de mandrie, de parerea de sine. Ascultarea pazeste pe monah de ispite, pentru rugaciunile Parintelui. Numai pentru simpla rostire a cuvintelor "Dumnezeul Puterilor, pentru rugaciunile Parintelui meu, scapa-ma" cel in necaz s-a aflat indata pe calea catre schit. Si iarasi: "Odor scump este calugarului ascultarea. Cel ce a castigat-o va fi ascultat de Dumnezeu si cu indrazneala va sta in fata Celui Rastignit, ca Domnul ce S-a rastignit, ascultator S-a facut pana la moarte. (Filip. II, 8-32)".

Pazind ascultarea, multi Parinti au facut minuni, au inviat morti, nu au fost mancati de crocodili, au facut sa rasara vlastare din lemne uscate. Toate acestea s-au facut deoarece monahul prin ascultare, a inteles ca legatura sa cu harul nu trebuie sa se intrerupa. Nu a facut ascultarea, punand la incercare puterile proprii, rezistenta fizica si psihica.

Mai inainte de a se fi incredintat Parintelui, s-a incredintat lui Dumnezeu, adica harul l-a miscat sa mearga la manastire si tot harul l-a sustinut sa nu cada prada cugetarii sale, sau neascultarii cuvintelor Batranului.

3. Mijloacele de colaborare ale omului cu harul lui Dumnezeu
- rugaciunea, postul si Sfanta Impartasanie -

Preocuparea de capetenie a tuturor Parintilor Patericului este unirea cu Dumnezeu. Aceasta unire nu se realizeaza in nici un alt fel, decat prin rugaciune. Ea este coloana vertebrala a monahismului ortodox, mergand de la simpla chemare a numelui lui Dumnezeu, pana la stadiile avansate de rugaciune continua.

Rugaciunea Parintilor este in tacere, in liniste si pace, discreta si senina, lipsita de imagini. Pustnicul nu urmareste dobandirea darului de a face minuni, sau al vedeniilor. Toate nalucirile din timpul rugaciunii sunt respinse. Dialogul realizat prin chemarea lui Dumnezeu, cu care petrece momentul de fata, da posibilitate monahului sa iasa din starea pamanteasca si sa devina ceresc pentru catva timp. El urmareste ca nimic si nimeni sa nu-l stinghereasca de la discutia cu Mantuitorul Hristos.

Sfatul Parintilor dat ucenicilor este intotdeauna de a se ruga. Avva Ierax recomanda: "Ramai in chilia ta; daca ti-e foame mananca, daca ti-e sete bea, nu vorbi de rau pe, nimeni si vei fi mantuit". Cheia acestui sfat este data de Avva Moise, care spune: "Mergi si sezi in chilia ta, si chilia te va invata totul". Sederea in chilie, in limbajul Parintilor, inseamna rugaciune.

Ucenicul primeste sfatul si, in continuare, stie ce are de facut, pentru ca a vazut la Parintele sau. Se recomanda neparasirea chiliei, deoarece rugaciunea este cea mai buna arma impotriva vrajmasului, dar este si cea mai mare osteneala. L-au intrebat pe Avva Agaton fratii, zicand: "Parinte, care fapta buna are mai multa osteneala?" A raspuns Parintele: "Iertati-ma, eu socotesc ca nu este alta osteneala ca rugaciunea catre Dumnezeu", si spune Parintele de ce este cea mai mare osteneala: "caci totdeauna cand voieste omul sa se roage, voieste vrajmasul sa-l taie pe el, caci el stie ca nu se impiedica de altceva, fara numai de rugaciunea cea catre Dumnezeu". Rugaciunea pana la suflarea cea mai de pe urma are trebuinta de nevointa.

Parintii recomanda rugaciunea, fara risipirea mintii in cele lumesti. Ei stiu ca rugaciunea si cugetarea cu mintea la cantarea Psalmilor, ii duc la forma cea dintai, "forma adamica". Intrucat Adam, dupa Sfintii Parinti, a parasit cugetarea la cele ceresti, indreptandu-se la cele pamantesti, monahul este obligat intotdeauna sa petreaca cu mintea la Dumnezeu, adica nici in timpul mesei mintea lui nu trebuie sa cugete la cele omenesti. Avva Isaia arata fratilor cu care convietuia, ca erau unii, care mancau la masa cu ei, si rugaciunea lor se suia inaintea lui Dumnezeu ca focul.

Nici in timpul lucrului, nu trebuie intrerupta rugaciunea, asa cum arata Avva Luchie, care se ruga neincetat, zicand Psalmul 50, implinind prin aceasta porunca Scripturii: "Rugati-va neincetat". Rugaciunea nu este de cateva clipe, ea depaseste, uneori, ore si chiar zile. Se spune despre Avva Arsenie ca de la asfintitul, soarelui, isi intindea mainile la cer, rugandu-se pana ce iarasi stralucea soarele asupra lui, si asa petrecea.

Parintii arata mai multe feluri de rugaciune: Avva Macarie spune: "Nu este trebuinta a vorbi multe, ci a intinde deseori mainile si a zice: Doamne precum vrei si precum stii, miluieste-ma, si El stie ce ne este de folos si face mila cu noi". Altii recomanda sa se faca rugaciunea lin si bland si sa se cante cu buna randuiala si cu intelegere, caci asa va putea rugatorul sa fie "ca un pui de vultur, purtandu-se in slavi".

Este interzisa rostirea rugaciunii cu voce tare, ci mai mult cu mintea in liniste, imprastierea denota ca rugatorul nu ia aminte la rugaciune. Pentru un astfel de motiv unul din Parinti isi mustra ucenicul care, din neluare aminte, a sarit stihurile, zicandu-i: "Eu, fiule, cand imi fac pravila si rugaciunea mea, atunci mi se pare ca arde foc sub mine si nu pot mintea mea si gandul meu a umbla incoace si incolo. Nu stii ca in vremea cind iti faci rugaciunea, inaintea lui Dumnezeu stai si cu insusi Dumnezeu vorbesti?" Monahul stie acest lucru, si numai ca rugator se poate afirma. Oglinda lui este rugaciunea. In ea isi poate vedea adevarata sa fata. Cu cat rugaciunea sa este mai curata, cu atat sporeste cunoasterea de sine. Orgoliul se vestejeste si puterile sufletesti cresc. Pentru a ajunge la aceasta stare, Parintii recomandau sa nu fie nedreptatit aproapele, intrucat rugaciunea nu mai este primita de Dumnezeu. Suspinul celui nedreptatit nu lasa ca rugaciunea celui ce l-a nedreptatit sa intre la Dumnezeu. Sa nu fie asuprit deci aproapele. Sa fie facuta rugaciunea cu staruinta, indiferent de ispitele vrajmasilor. Multi Parinti, in vremea rugaciunii, erau infricosati de diavol, care lua chip de leu, infigand ghearele in coapsele lor. Sfintii insa niciodata nu-si lasau mainile de la rugaciune, pana cand nu-si sfarseau pravila. Altii erau aruncati cu rogojina in sus, si totusi nu era chip sa le fie intrerupta rugaciunea. Nici chiar cand ingerii veneau in timpul rugaciunii, nu se uitau la ei, ca sa nu piarda darul cel mai mare, aducandu-si aminte de cuvantul apostolului: "Nici ingerii, nici incepatoriile, nici puterile, nu ne vor putea desparti de dragostea lui Hristos".

Pentru alungarea duhurilor rele, Parintii recomanda rugaciune si post. Acesta din urma avea rolul de a cali vointa, de a slabi cerbicia trupului si, prin slabiciunea produsa, de a da o stare de smerenie inimii. Parintii aveau grija intotdeauna sa nu dea vatamari trupului prin post exagerat. Ei se rugau lui Dumnezeu sa le dea putere sa posteasca si numai atunci prelungeau postul, cand nu era cazul de a primi pe cei straini. Avva Pimen arata si cum trebuie postit: "Eu voiesc ca cel ce mananca in fiecare zi, cate putin sa manance, dar sa nu se sature, aceasta fiind calea imparateasca si mult mai usoara decat exagerarile".

Unii dintre monahi posteau si patruzeci de zile fara a manca ceva. Acestia erau socotiti niste "puternici". In general, postul era recomandat in momente de ispite trupesti, cand lipsa lui ar fi adus cu sine caderea monahului in diferite patimi. De obicei el se facea in ascuns, fara ca cineva sa stie ca se posteste, respectandu-se intocmai cuvantul Scripturii care zice: "Cand postesti, sa nu te arati trist ca fatarnicii" (Matei 6, 16).

La vietuitorii pustiei, era o regula ca sa nu se posteasca fara lucrarea rugaciunii, ceea ce ei numeau "lucrarea launtrica", marginita la chilia personala si excluzand pe cat posibil dialogul cu altii, care provoaca risipirea mintii. La sfarsitul fiecarei saptamani, monahii pustnici coborau la biserica chinoviei si primeau Sfintele Taine. Primirea Trupului si Sangelui Domnului nostru Iisus Hristos constituia centrul vietii spirituale, Euharistia, prefigurata de mana in Vechiul Testament, este "hrana" Israelului celui adevarat, adica a Bisericii crestine. Erau si unii monahi, pe care Patericul ii arata ca neconvinsi de realitatea Trupului si Sangelui Domnului, nu din necredinta, ci din ispita diavolului. Acestora li se descopera marea taina a prefacerii Darurilor si vad real carne si sange. Cutremurati de acest mare mister al credintei, marturiseau: "Precum a invatat Biserica cea soborniceasca, noi credem ca painea aceasta este cu adevarat Trupul lui Hristos si ceea ce este in Potir este insusi Sangele Lui cu adevarat si nu este inchipuire". Avva Pimen arata necesitatea impartasaniei, pornind de la Psalmul 41, 1: "Fiindca cerbii in pustie inghit multe taratoare, cand ii arde otrava, doresc sa vina la apa, iar dupa ce beau se racoresc de otrava acelora. Asa si calugarii, sezand in pustie, se ard de otrava demonilor celor vicleni si doresc sambata si duminica sa vina la izvoarele apelor, adica la Trupul si Sangele Domnului nostru Iisus Hristos, ca sa se curete de amaraciunea celui viclean". Importanta Sfintei Euharistii in viata monahilor se poate vedea si din aceea ca multi se rugau sa nu treaca la cele vesnice pana ce nu erau impartasiti. Altii erau impartasiti de ingeri, cum este cazul Sfantului Onufrie. Sfanta Euharistie ii pricestuia pentru nemurire, era merinda pentru viata vesnica si nu trebuia in nici un fel neglijata.

Atat rugaciunea, postul, pregatirea pentru Sfanta Euharistie, cat si toate celelalte virtuti, pe care monahii le practicau, apartin lucrarii omului, adica efortului lui de a colabora cu harul lui Dumnezeu. Harul divin incepe mantuirea si o sustine in mersul ei, iar omul contribuie si el cu osteneala proprie. Nevointa lui este minora fata de lucrarea harului, dovada ca unii s-au ostenit mai mult, altii mai putin, dar toti au ajuns la acelasi scop. Faptul ca monahul sta intr-o permanenta cercetare de sine, adica intr-o priveghere a gandurilor si a faptelor, a vedeniilor si a aratarilor, il face pe el tot mai preocupat de cooperarea cu harul. Parintii au aratat prin viata lor inaltimea la care au ajuns prin lucrarea harului si nevointele lor. Duhul Sfant atat i-a preamarit, incit viata lor a uimit si uimeste si astazi.

4. Efectele colaborarii dintre har si faptele bune.

Tinta ultima a tuturor nevoitorilor Patericului este imparatia Cerurilor, iar scopul, fara de care este cu neputinta a ajunge la sfarsitul acela, este curatia inimii: "Cei curati cu inima vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5, 8). De aceea, stradania Parintilor se indreapta in aceasta directie. Vederea lui Dumnezeu si cunoasterea Lui sunt preocuparea de capetenie a monahilor si a tuturor crestinilor. Treptele care duc la acest final nu depind de durata, nici de cantitate, ci de intensitatea si calitatea cu care sunt realizate. "De va voi omul - zicea Avva Alonie -, de dimineata pana seara ajunge la masura dumnezeiasca".

Stadiul ultim cunoaste insa niste roade, care, o data cu o bucurie nespusa, cu o fericire duhovniceasca aproape de nesuportat, lacrimi, pace, dulceata inimii, deschid nevoitorului vederea luminii dumnezeiesti, prefacandu-se si schimbandu-se ei insisi in lumina. In acest sens trebuie inteles cuvantul lui Avva Iosif catre Avva Lot: "Nu poti sa te faci calugar de nu te vei face ca focul arzand tot". El insusi facand odata rugaciunea, si-a intins mainile spre cer si degetele lui s-au facut ca zece faclii de foc.

Primele roade ale desavarsirii se arata in dragostea fata de Dumnezeu si fata de aproapele. Avva Antonie spunea: "Eu nu ma tem de Dumnezeu, pentru ca il iubesc, caci dragostea scoate afara frica". Cel ce traieste in iubire de Dumnezeu nu are de ce se teme de El, pentru ca il cunoaste, el pe Dumnezeu si Dumnezeu il cunoaste pe el. Frica nu este decat a celor pacatosi, care isi asteapta pedeapsa. Sfantul nu mai este judecat, pentru ca s-a judecat pe sine in lumea aceasta. De atunci, cand s-a aflat pe sine usor de fapte bune, s-a nevoit sa dobandeasca imparatia Cerurilor cu multe osteneli si suspinuri. In cugetarea Sfantului nu mai este loc pentru nici o patima, caci focul iubirii de desavarsire a ars totul. O astfel de inima se aprinde de compasiune pentru tot ce se afla in jurul sau si se roaga pentru toti. In starea aceasta nevoitorul il are in mintea sa pe Hristos, si iubirea Lui, care ii cuprinde pe toti.

Pentru acest fapt, marii Parinti se transformau in foc in timpul rugaciunii, ca Hristos era in ei si Duhul Sfant radia din interior spre exterior, penetrand trupul si dandu-i inca din viata aceasta forma care o va arata dupa inviere, plin de slava si de lumina. Pe treapta aceasta, smerenia isi arata adevarata ei valoare, aceea de cununa, deoarece Dumnezeul a trecut cu vederea pacatele lui si a facut mila cu el, ridicandu-l din pulbere la o atat de mare demnitate. Pentru multa lui smerenie si iubire de Dumnezeu, Avvei Pamvo i-a fost dat sa straluceasca ca fulgerul si sa imparateasca peste patimi. Pana sa ajunga la aceasta stare, cate lacrimi n-a varsat, cate razboaie n-a dat cu diavolul, cate privegheri n-a facut, caci se spune ca vrand sa se sfarseasca, a zis barbatilor care stateau in jurul lui: "De cand am venit in locul acesta al pustiei si mi-am zidit chilia si am locuit intr-insa, afara de mainile mele, nu-mi aduc aminte sa fi mancat paine, nici m-am cait vreodata de cuvantul pe care l-am grait pana in ceasul acesta; si asa ma duc catre Dumnezeu, ca si cum nici n-as fi inceput sa slujesc lui Dumnezeu". Este de remarcat cat discernamant a avut Batranul, cata osteneala in cantarirea cuvintelor, in indeplinirea poruncilor si, in final, cata smerenie, care il ridica deasupra tuturor in ceata Sfintilor, desi in mintea sa socoteste ca n-a facut nimic, ca toate acestea se datoresc harului dumnezeiesc. Cand a trecut la cele vesnice Avva Sisoe si Parintii erau langa dansul, a stralucit fata lui ca soarele si le-a zis: "Iata, Avva Antonie a venit". Dupa putin a zis iar: "Ceata proorocilor a sosit" si iarasi fata lui mai mult a stralucit. Si iarasi a zis: "Iata ceata Apostolilor a venit", si iarasi fata lui a stralucit indoit, parand ca vorbeste cu cineva. Si-l intrebau Parintii zicand: "Cu cine vorbesti, Parinte?" iar el a zis: "ingerii vor sa ma ia, iar eu ma rog sa fiu lasat sa ma mai pocaiesc putin", la care Batranii i-au spus: "Nu ai trebuinta sa te pocaiesti". Si le-a zis lor iar Batranul: "Cu adevarat nu ma stiu sa fi pus inceput bun", cunoscand astfel toti ca era desavarsit Batranul. Iarasi de naprazna, fata lui s-a facut ca soarele si s-au temut toti. Si le-a zis lor: "Vedeti, Domnul a venit". Si a zis lor: "Aduceti vasul pustiului" si indata si-a dat duhul si s-a facut ca un fulger si s-a umplut toata casa de buna mireasma".

Modelul de indumnezeire al Avvei Sisoe si al celorlalti Parinti a ramas clasic. Se cunosc si alte multe exemple, din literatura ascetica rasariteana, de indumnezeire. Toate scot in evidenta stransa colaborare dintre har si libertatea omului, precum si inaltimea la care este ridicata firea umana. Omul devine dumnezeu dupa bar, numai sa vrea. Este chemat la indumnezeire si umplut din abundenta de daruri, numai sa-si cunoasca adevarata lui valoare, sa traiasca intr-o continua iubire fata de Dumnezeu si de semeni.

Rasplata nu este primita pe acest pamant, aici fiind data numai arvuna, dincolo este plata. Sufletul drept Se pogoara sa-l ia insusi Domnul Hristos, cu Cetele ceresti, si-l considera vas al alegerii. Este numit vas, intrucat in el s-a aflat comoara, adica Duhul Sfant cu intreaga Dumnezeire.

Parintii Patericului, prin faptele si invataturile lor, sunt dascali ai desavarsirii si exemplu de urmat pentru tot crestinul care doreste mantuirea.

Ierom. Irineu Ioan Popa
 

17 Iunie 2016

Vizualizari: 7190

Voteaza:

Invatatura despre har si libertate in Pateric 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE