Invataturile staretului Tadei

Invataturile staretului Tadei Mareste imaginea.

11 / Dar ce-am putea noi, ca oameni, să ne dorim mai mult, decât să fim una cu Dumnezeul nostru, cu Părintele nostru? Pentru aceasta, ar trebui, în scurta noastră viaţă de aici, să învăţăm cum să ne apropiem de El. Dar nu avem putere de la noi înşine - trebuie să ne apropiem de El precum copiii simpli şi nevinovaţi, din inimă, să-L rugăm să ne înveţe cum să fim buni, cum să-L iubim cu tărie, aşa cum îl iubesc Maica Preasfântă, îngerii si sfinţii.

12/ Domnul nu ne va lăsa aşa, orfani, dacă îi sântem mereu aproape, din adâncul inimii. El aşteaptă ca inima noastră, sufletul nostru, să se aprindă şi mai puternic în poftirea şi dorirea după Dânsul. Să ne învrednicim a nu cădea niciodată de la El şi din dragostea Sa!

13/ Adesea, aici, pe faţa pământului, se abat asupră-ne multe necazuri şi greutăţi. Toate acestea se întâmplă pentru că încă nu ne-am smerit. Când sufletul se smereşte şi se supune voii lui Dumnezeu, atunci încetează şi suferinţele, şi necazurile. Căci atunci şi suferinţele, şi pătimirile se fac dragi inimii şi sufletului. Căpătăm atunci o cu totul altă înţelegere a vieţii. Nu mai cugetăm după înţelepciunea veacului acestuia, aşa cum face lumea. Le înţelegem pe toate altfel. Tot ceea ce privim este parcă strălucitor, totul este mângâietor. Toate ne sânt bune, pentru că toate sânt dragi lui Dumnezeu. Sântem Zidirea Sa, şi tot ceea ce a fost zidit este al Său. Şi El a zidit acestea pentru Sine, ca să fim părtaşi la dragostea Sa dumnezeiască, la pacea şi bucuria cea dumnezeiască.

14/ Iată, vai mie!, după cum vedeţi, trebuie să ne tămăduim. Să nu primim pizma în inimă, căci se năruie pacea lăuntrică şi liniştea sufletului, Sântem, de pildă, liniştiţi şi plini de pace, şi vine la noi un prieten ce ne povesteşte despre cineva, care ne-a făcut odată mult rău, că acum a ajuns bine - şi, deoarece nu l-am iertat, de îndată se iveşte în noi duhul pizmei. Iată cum nu purtăm de grijă! Se cuvine să fim neîncetat în rugăciune şi să nu primim cursele duhului pizmei.

15/ Sfinţii Părinţi spun: „Dacă depărtăm de la noi ispita duhului vicleniei, fără luptă dobândim biruinţa." Ei au vorbit aşa din cercare. Dacă îndepărtăm de la noi ispita, biruinţa este dobândită fără luptă!

16/ Duhurile din văzduhuri ne ademenesc neîncetat în cursa gândurilor. Când Sfântul Antonie cel Mare a văzut ce rele-meşteşugiri urzesc toate duhurile viclene de sub cer, a oftat şi a zis: „Dumnezeul meu, cine va putea scăpa de acestea?" Şi a auzit glas: „Numai cei smeriţi şi blânzi vor trece. Ci nici nu sânt atinşi de ele."

17/ Vedeţi, când sufletul se smereşte, când se supune voii lui Dumnezeu, duhurile viclene nu mai au putere asupra lui - căci se află sub ocrotirea harului Sfântului Duh, este acoperit de focul dumnezeiesc.

18/ De aceea, vai mie!, să cădem cu toată inima înaintea Domnului, să ne rugăm să ne înveţe să fim buni, precum îngerii şi Sfinţii. Cât este de bine să fii între oameni buni, între cei ce duc o viaţă sfântă!

19/ Aici, pe pământ, oamenii sânt datori a se strădui să nu primească ispita duhurilor viclene. Sfinţii Părinţi spun că e bine să ne păzim, să priveghem, să ştim că fiecare gând care ne tulbură liniştea lăuntrică vine din iad. Şi să nu primim această ispită, ci să o alungăm degrabă! Dacă încuviinţăm şi începem să vorbim cu cugetul, ne-am prins în mrejele iadului. De la unele gânduri drăceşti ca acestea, încep a roi multe altele, şi abia după aceea vede omul pe unde s'a rătăcit şi ce a făcut. Un rău se adaugă altui rău, iar apoi, când omul îşi vine în fire, spune: „La ce mi-au fost de folos toate astea? Eram un om paşnic şi liniştit, şi dintr'odată totul s'a stricat..." Şi totul s'a stricat pentru că nu am vegheat.

20/ Dragostea, bucuria, pacea - toate acestea sânt daruri dumnezeieşti, însuşiri dumnezeieşti. Ele pot săvârşi şi separat minuni. Dragostea uneşte toate laolaltă, pacea izvorăşte din om şi răspândeşte linişte, bucuria ridică povara de la sufletul omului. Când vine un suflet bucuros la unul întristat si îi aduce gânduri blânde şi paşnice, parcă dintr'odată cel din urmă se înseninează. Aşadar, dragostea, pacea şi bticuria fac minuni şi luate în parte, dar împreună pot porunci tuturor făpturilor. Când sânt unite şi înrădăcinate în inimă, se face pace oriunde îşi îndreaptă un astfel de suflet gândurile, căci din el izvorăşte pace. Sfinţii Părinţi spun că poate să mute şi munţii. Se săvârşesc tămăduiri. De pildă, Domnul a arătat cum (se săvârşesc minunile) şi a spus că o vom face cu puterea Sa dumnezeiască. Şi vor fi semne ca acestea: vom pune mâinile pe bolnavi şi se vor tămădui. Acestea sânt întocmai cuvintele lui Dumnezeu.

21/ Dar noi ne-am pierdut bunătatea pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi ne-am încurcat rău în cuget şi nu putem ieşi din strânsoare, ca să fie pace în inimile noastre. Trebuie să fim cu băgare de seamă ca în inima noastră să nu pătrundă ceva care să tulbure pacea.

22/ Sfinţii Părinţi ne-au netezit calea şi ne-au arătat cum trebuie să ne ostenim, cu ajutorul lui Dumnezeu. Dumnezeu este puternic şi din toate ne poate izbăvi. Dar noi, nepricepuţi fiind în viaţă, nu ştim să ne păstrăm pacea lăuntrică.

23/ Domnul vrea ca noi, din adâncul cugetului, cu deplină înţelegere, să alungăm răul şi să-L primim în inimă pe Dânsul şi binele Său. Pentru aceasta, este nevoie să ne întoarcem la Domnul, singurul Izvor al vieţii. Să ne apropiem de El, căci de El ne-am depărtat. Ne îndepărtăm uneori şi de cei mai apropiaţi ai noştri. Adeseori ne simţim înstrăinaţi chiar şi de cei mai apropiaţi nouă, din pricină că ne-am îndepărtat cu cugetul, cu mintea şi gândurile noastre de adevăratul nostru Părinte.

24/ Viaţa duhovnicească este viaţă cugetătoare şi înţelegătoare. Aşadar, se cade a ne îndrepta grija către ceea ce mişună în noi, a ne ruga zi şi noapte Domnului să ne izbăvească de tot răul, să ne cureţe şi să ne dea putere să alungăm ispita duhurilor viclene. Dacă primim ispita, am şi încuviinţat-o - şi de îndată începe lupta. Alungăm o ispită, iar dracii ne încearcă cu o a doua, a treia, a patra... Şi nu avem pace, nu avem linişte. Atunci trebuie să ne întoarcem cu mintea şi cu inima către Domnul: Doamne, iată, n'am tărie, nu m’am învăţat din tinereţi, învechitu-m’am în zile întru cele rele, îmbătrânit-a viclenia împreună cu mine, iar acum de multă osteneală am trebuinţă ca să o lepăd de la mine şi să o smulg din rădăcină. Dar Tu puternic şi tare eşti, învaţă-mă a fi nevinovat, simplu, blând şi smerit. Răsplăteşte-mă cu dumnezeieştile Tale daruri, aşa cum răsplăteşti pe îngerii şi sfinţii Tăi.

25/ Şi aşa, neîncetat, în simplitatea inimii şi cu vorbele noastre, fiecare suflet să cadă înaintea Dom-nului - pe lângă pravila ce o avem şi care ne este trebuincioasă (căci de nu avem pravilă, atunci cel necurat ne va da o altă pravilă, alte gânduri). Aşadar, este nevoie de rugăciune - oricât de scurtă ar fi ea, să ne ridicăm pe loc din pat, din somn, şi de îndată să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru că S-a milostivit a ne trece cu bine peste încă o noapte. Când vine seara, să mulţumim pentru toate, căci Domnul este Dătător de viaţă, Care (pe toate) le dă. Aşa ne arătăm dragostea faţă de El şi, pentru aceasta, ne va alipi Luişi.

26/ Dacă sufletul iubeşte sincer rugăciunea, nu se mai poate despărţi de Părintele său. Este neîncetat cu El, mereu în prezenţa Sa - fie că vorbeşte cu oamenii, fie că este la muncă, la serviciu. Este neîncetat cu El şi se mişcă în prezenţa Sa, precum îngerii şi sfinţii. Iată, aceasta este arvuna împărăţiei Cerurilor, încă de aici, de pe pământ. Un astfel de suflet s'a obişnuit cu viaţa cerească şi trece din această viaţă, a multelor chinuri şi osteneli, la bucuria cea veşnică a fericirilor, ca unul ce s'a curăţit încă de aici.

27/ Aşadar, vai mie!, vă doresc tot binele, de la Domnul şi Maica Preasfântă, care este o mare Ocrotitoare. Ea este numai dragoste - Maica Preasfântă. V'am istorisit şi mai devreme cum a dorit Dionisie Areopaghitul să o întâlnească pe Maica Preasfântă şi cum s'a simţit în prezenţa ei: dintr'odată s'a slobozit de orice grijă a lumii acesteia şi s'a luminat de o bucurie, pace şi fericire negrăită. Vedeţi, pe acestea ni le doreşte neîncetat Maica, şi se roagă zi şi noapte să ne apropiem din inimă de ea, cu întreaga noastră fiinţă, căci ea este ocrotitoarea, apărătoarea şi mijlocitoarea noastră înaintea lui Dumnezeu. Ea îl va ruga pe Fiul ei să ne dea putere ca să fim buni şi milostivi, aşa cum sânt îngerii, ca să-L slăvim pe Dumnezeu aici pe pământ şi în veşnicie.

28/ Nici o mişcare a cugetului (care vine) din suflet nu trebuie să fie centrul vreunui lucru de aici, de pe pământ. Centrul înţelegător al dragostei este Domnul. Printr'însul şi într'însul sânt toate. Nouă nu ne este îngăduit să ne legăm de lucruri lumeşti.

29/ Cetele îngereşti nu se robesc cu cugetul de lucruri. îngerii privesc lucrurile, dar nu sânt robiţi cu cugetul de ele. Căci centrul gândurilor lor este robit numai puterii lui Dumnezeu, Care pe toţi îi iubeşte. Iar noi, când vedem un lucru ce ne ademeneşte, îndată ne alipim de el - groaznic şi înspăimântător lucru! Pentru că, dacă rămâne mult timp astfel, acesta ni se face idol. în inima noastră, în locul lui Dumnezeu se află un lucru - fie unul viu, fie unul mort.

30 / Dragostea dumnezeiască nu rabdă egoismul. Iar omul, atunci când a căzut, s'a deşertat şi nu mai are pe nimeni apropiat lui, decât pe sine însuşi. El s'a întors spre propria persoană şi o păzeşte: nu îngăduie nimănui să o defaime, vrea ca despre ea să se gândească numai de bine; pe lângă acestea, nu poartă de grijă ce viaţă duce, ce face şi cum face. Nu se îngrijeşte, căci este cu totul îndreptat asupra sinelui.

31 / Trebuie să ne dispreţuim pe noi înşine pentru dragostea Domnului, şi pe Domnul-Eu nu numai să-l lepădăm, ci chiar să-l ucidem. Căci, dacă acesta nu moare, nu ne putem uni cu Domnul: ne va stânjeni mereu acest Domn-Eu al nostru. Căci el este mare domn şi nu-şi poate pleca grumazul, ci stă totdeauna ţanţoş. De aceea este nevoie de smerenie - să ne smerim si să ne umilim.

32/ Domnul ne-a arătat cum trebuie să fim: smeriţi, umili, supuşi voii lui Dumnezeu. Dar noi vrem să facem toate după socotinţa noastră. Ne chinuim pe noi înşine, ne muncim şi nu împlinim nimic! Lumea aceasta nu poate fi precum vrem noi. Şi Domnul-Eu se mânie atunci mult, căci nu este precum crede el. Iată, ne chinuim pe noi înşine - şi eu singur îmi sânt vinovat. Nu m'am smerit, nu m'am imit cu Domnul, ci privesc în inimă - şi, oricând aş privi, îl văd pe acest Domn-Eu. Când, pe deasupra, mai vine ispita şi-şi înfige cuţitul, ne înjunghie şi ne face rană mare... Vedeţi cât de mult trebuie să ne tămăduim, cât trebuie să ne smerim, cât trebuie să cădem la Domnul aşa, în chip simplu?

33/ Iar cel ce s'a smerit pe sine nu se socoteşte pe sine că este cineva, ştiind că e nimic, că e putregai. Dacă pe noi nu ne-ar păzi Domnul, dacă nu ne-ar ţine Domnul, nimic nu s'ar alege de noi! Nimic, numai noroi.

34/ Aţi văzut ce om firesc este Stareţul Cleopa? Pentru că Dumnezeu l-a dăruit aşa. Nu se socoteşte a fi ceva - ştiind că sântem un nimic, că sântem numai putregai. Dacă nu ne-ar păzi Domnul, nimic nu s'ar alege de noi, nimic, fără numai tină şi duhoare!

35/ Inima este totdeauna rece când este împrăştiată. Numai când se adună gândurile, puterile şi dragostea, când se adună în inimă, abia atunci începe inima să se aprindă.

36/ Inima este rece când este împrăştiată - şi sufletul nu este atunci acasă, ci pribegeşte. Când este acasă, sufletul încălzeşte si inima. De îndată ce a ieşit afară, este lovit. Este bătut când este în afara casei - gândurile îl bat. Un gând este primit, un al doilea este alungat, al treilea... Fireşte, inima se frânge şi se răceşte. Şi spune: Asta nu-mi face bine, cealaltă nu-i bună... Toate acestea rănesc lăuntrul nostru, şi inima este necăjită. Iar când sufletul îşi vine în fire, când se împacă cu Dumnezeu, atunci Dumnezeu este în centrul vieţii, este bine şi cald. Sântem împrăştiaţi şi dezbinaţi - şi numai Domnul poate, prin harul Său, să ne tămăduiască.

37/ Domnul priveşte în adâncul tainic al inimii noastre, la ce îşi doreşte inima şi către ce tânjeşte. Iar dacă sufletul nu-şi poate veni de îndată în fire, Domnul, la vremea potrivită, va curăţa iarăşi totul şi-l va atrage spre centrul vieţii, ca sufletul să-şi revină - şi sufletul se va smeri. Dar dacă în adâncul inimii este necurăţie, dacă acolo este ceva atras de lumea aceasta şi ne leagă de viaţa aceasta, de aici - atunci rătăcirea noastră va fi îndelungată şi vom îndura multe chinuri şi nevoi. Vom avea mai multe necazuri noi, cei credincioşi, decât cei ce nu sânt. Pentru că ei nu au acea durere lăuntrică, nu cugetă la veşnicie; pentru ei totul este în lumea aceasta: să trăiască bine, să mănânce bine, să bea - aici este îndreptată grija lor. Iar noi sântem dezbinaţi, vrem să fim cu Domnul, dar încă nu am părăsit starea noastră materială, lumească, cu care inima noastră are încă multe legături, e chiar înrobită. Pentru aceasta, suferim mult.

38/ Altminteri, o astfel de suferinţă este mai mare la oamenii evlavioşi decât la cei ce nu sânt credincioşi. Inima trebuie să se desprindă de poftele ei lăuntrice. Să înţelegem că toate acestea nu sânt decât socoteli lumeşti - viaţa aceasta pământească, toate legăturile cu semenii, cu rudele tale, toate acestea ne leagă. Şi dacă ne leagă atât de mult, încât inima noastră se lipeşte de ele, atunci este mai bine să ne lepădăm şi de tată, şi de mamă, şi de frate, şi de soţ, şi de soră - zadarnice sânt toate, dacă năruie pacea lui Dumnezeu din noi. Când lucrurile stau aşa, se cuvine să ne lepădăm de toate acestea şi să avem, atunci, faţă de toţi, o purtare dreaptă. Mai întâi să ne unim cu Domnul, şi El ne va învăţa cum să-l iubim pe aproapele nostru, căci noi nu ştim cum - dragostea noastră se preface de îndată în ceva material, fiindcă nu sântem curăţiţi lăuntric.

39/ Este nevoie să alungăm din inimă socotelile şi poftele lumeşti, şi abia atunci putem, cu ajutorul Domnului, să-l iubim sincer şi pe aproapele nostru. Altfel, dragostea noastră pământească, de aici, se lipeşte când de ceva, când de altceva - şi toate acestea sânt nestatornice, fără nici un folos. Şi această nestatornicie a noastră ne frânge, ne sfărâmă neîncetat. Nu luăm cu înţelegere asupra noastră viaţa, ci în chip părelnic.

40/ Tot ce plănuim să facem trebuie împlinit cu un singur gând şi o singură dorinţă, căci Domnul aceasta vrea - ca toţi să fim într'un cuget. Domnul S'a rugat ca noi să fim una, iar noi mereu sântem dezbinaţi, chiar şi în mijlocul familiei. Asta nu-i bine. Omul vrea să-şi facă voia. Inţelegem aceasta atunci când stăpânul casei este necredincios, şi se întâmplă ca Domnul să cheme (la credinţă) un membru al familiei. Dar şi sufletul acesta, pe care Domnul l-a chemat, e dator să lucreze cu înţelepciune. Nimeni nu se cade să se lupte în cuget cu stăpânul casei, căci altminteri nu există propăşire! Atunci şi el se face tâlhar, care îşi ucide semenii prin gândurile şi dorinţele sale. Altceva este dacă ne încredinţăm Domnului, iar stăpânul casei ne spune: Leapădă-te! Atunci, nu ne mai sânt părinţi, nici rude. Eu nu mă pot lepăda de Domnul, eu m'am unit cu El, sânt al Său si viata Sa cea dumnezeiască este în mine. Nu mă pot lepăda de Domnul - dar tu faci precum vrei. însă, iarăşi, nu se cade să cugetăm nimic vătămător în inima noastră, căci şi cel mai mic gând vătămător ne tulbură pacea. Starea noastră lăuntrică se înrăutăţeşte, şi felul nostru de a fi faţă de semeni se înăspreşte. Căci şi cel mai mărunt gând ce nu este întemeiat pe dragoste nimiceşte pacea. Chiar şi cel mai neînsemnat gând pe care-l ai năruieşte tot binele, dacă nu se întemeiază pe dragoste.

Stareţul TADEI de la mănăstirea Vitovniţa
Cum iti sunt gandurile asa iti este si viata, Editura Predania

Cumpara cartea "Cum iti sunt gandurile asa iti este si viata"

Pe aceeaşi temă

27 Ianuarie 2017

Vizualizari: 862

Voteaza:

Invataturile staretului Tadei 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

dragostea pacea gandurile

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE