Invitatie la moarte

Invitatie la moarte Mareste imaginea.


Invitatie la moarte

Multumesc lui Dumnezeu ca ne-a dat sa ajungem pana in ziua si in ceasul de fata, iar aceste cuvinte vreau sa le traim mai aparte, mai ales pentru ca avem a vorbi despre moarte si mare lucru este sa descoperim in fiecare zi, in fiecare ceas al vietii, faptul ca Dumnezeu a lungit vremelnicia noastra pentru a pregati drumul unor noi si noi trairi, unor noi experiente potrivite vremii noastre muritoare de a-L intelege pe El, de a intelege pe aproapele nostru, de a trai.

In conferinta sa, parintele Florin Puscas a amintit la un moment dat cuvintele parintelui Schmemann care spunea ca "pentru noi, crestinii, moartea nu este un mister care trebuie explicat ci un dusman care trebuie invins".

Atunci cand am primit sa vin incoace, am primit-o tocmai cu gandul de a marturisi inaintea fetelor voastre despre taina mortii ca taina a iubirii lui Dumnezeu, ca taina in care noi oamenii cunoastem varful si adancimea conditiei noastre umane in "hainele de piele" in care am fost imbracati dupa desparirea noastra de Dumnezeu.

Moartea nu este un dusman care trebuie invins, moartea este un prieten care ne sopteste cele despre Dumnezeu, cele despre noi, cele despre vremea wtalnirii noastre in chipul cel mai desavarsit cu Ziditorul nostru, cu Cel de Care, in chip nefiresc, ne-am despartit. Se cuvenea noua ca in chipul in care ne-am despartit de Dumnezeu, adica prin moarte, sa ne si intoarcem la El.

Pentru ca a venit vorba si despre eutanasie, voi spune ca moartea nu este o usa pe care trebuie sa o deschidem ci o apa pe care trebuie sa o trecem. Ca drumul nostru de la neintelegere la intelegere, de la orbire la vedere duce prin moarte. Nu in zadar Parintii nostri intru credinta cugetau la moarte si ne indeamna sa o facem si noi, lucru cu totul neinteles pentru cei mai multi dintre crestinii de astazi. Apostolul Pavel ne vorbeste foarte mult despre moarte; insasi Taina Botezului nu este altceva decat o imbracare in moarte, in moartea lui Hristos pentru a invia cu El (cf. Galateni 3, 27).

Crestinismul aduce lumii o invitatie la moarte. Si aici, pentru ca s-a vorbit mai inainte despre Emile Durkheim si altii care au fost framantati de problema sinuciderii, imi vine in minte acuma chiar si cartea lui Georges Menois, "Istoria sinuciderii", in care el incearca sa insiruiasca marturii ale nevoii omului de a muri inainte de vreme.

Aceasta nevoie de a muri inainte de vreme este in fiecare dintre noi, in chip firesc; este o nevoie ontologica, ca sa folosesc acest cuvant, de a cunoaste moartea, de a insfaca moartea de piept si de a o intreba: "Cine esti si ce vrei si de ce mi-ai fost data mie pentru ca esti cu totul protivnica, pentru ca faptura mea atat de mult nu te rabda incat gandul la tine imi face viata neviata, in asa fel incat as vrea sa termin odata cu tine ca sa pot trai linistit; cu alte cuvinte, as vrea sa mor odata pentru ca, oricum, viata aceasta tiranizata de gandul la tine nu este viata".

Apostolul Pavel ne vorbeste despre moartea sa, spunand ca el nu mai traia ci Hristos traia in el (cf. Galateni 2, 20). Si in acest fel trebuie sa intelegem si noi moartea, ca o traire inainte de vreme a blestemului care ne-a fost lasat pentru a patrunde cat mai grabnic in spatiul care este dincolo de moarte.

Ce este moartea? Moartea este ceea ce sta intre noi si Dumnezeu. As spune intr-un fel ca, daca am intinde mana pana la Dumnezeu, locul, distanta care nu ne ajunge pentru a-L atinge este chiar moartea. Si aceasta moarte, daca am lua-o si am pune-o sub picioarele noastre, am ajunge la Dumnezeu.

Asta facem noi in Botez, asta facem noi in toata vremea vietii noastre de crestini: inghesuim putin moartea, o punem la picioarele noastre, caci, calcand pe ea, ajungem la Dumnezeu. Si in spatiul acesta in care suntem noi si Dumnezeu, nu mai este nici un alt lucru care ar putea sa ne foloseasca drept suport, scara, trambulina pentru a-L atinge, in sfarsit, pe Dumnezeu.

Am zis ca moartea este o taina; de fapt este o singura taina pe lume: taina iubirii, taina iubirii dintre om si Dumnezeu. Si toate cate le-a randuit Dumnezeu omului, nu sunt straine de aceasta taina, iar moartea, care ne infricoseaza atat de mult, vom vedea ca incununeaza aceasta iubire.

Am ascultat cuvantul despre eutanasie, despre nevoia oamenilor de a curma suferintele premergatoare mortii, despre acele doua concepte sau formulari ale eutanasiei: active si pasive. Fratilor! eu cred ca toate aceste cuvinte, sunt doar cuvinte si ele sunt foarte departe de ceea ce este omul si de ceea ce este moartea pentru om.

Oamenii cred ca atunci cand vad ei pe ecranele aparatelor ca viata omului a incetat, asa si este cu adevarat. Oamenii cred ca in clipa in care si-au zdrobit capul, de pilda, au si murit. Din cauza aceasta oamenii se sinucid, inventand, alegand modurile care le-ar aduce o moarte mai linistita, o moarte "mai buna". Dar nu este asa !

De mic am fost obsedat si eu de moarte. Se pare ca m-am nascut cu gandul mortii, si nu eram crestin desi, mai bine zis, eram un crestin inca viu, aveam Botezul dar inca nu murisem, pentru ca nu stiam ca exista Hristos. Si atunci, acest gand al mortii, m-a chinuit at de mult, incat neincetat ma gandeam la aceasta si chiar cand ma trezeam din somn ma surprindeam insfacat de spaima mortii. Ma durea totul in mine, la gandul, nu doar ca eu voi muri, dar la gandul ca ceilalti vor muri si nu doar aceasta, ci ca tot ce vad eu este zadarnic si se va preface in nimic.

Aceasta suferinta a mea a fost atat de mare, incat eu intr-o zi am provocat moartea, am luat-o de piept si am intrebat-o ce este asta. Si as vrea sa va marturisesc, ca unor frati ai mei, pentru ca am vorbit atata despre moarte, sa va marturisesc felul in care am trait eu moartea. Si ca sa intelegem mai drept cuvintele Parintilor despre gandul la moarte, ca sa le intelegem, pur si simplu, o data si o data, eu zic ca moartea pentru crestin este o realitate care tine de trecutul lui. Crestinul este omul care nu se gandeste la moarte ci isi aminteste despre moarte.

Iar acum, sa va impartasesc din amintirile mele despre moarte. Cred ca fiecare om moare in perioade de timp diferite. Si aceasta perioada, socotesc ca depinde de viata pe care a trait-o el. De asta vedem unii sfinti din Pateric cum, pe patul de moarte, povestesc despre cerurile care se deschid in fata lor si despre Hristos care vine sa ii ia.

Aceasta este o trecere fireasca, cu totul fireasca, la Hristos, asa cum trecem noi printr-o usa, fara sa ne schimbam, fara sa simtim o transfigurare in noi. Cum ne reamintea si parintele John Breck, noi incepem a trai realitatile vietii vesnice inca de aici. Este experienta la care ne cheama Biserica. Si chiar mai mult de atat: Parintii nu obosesc sa repete - si ma gandesc la Macarie cel Mare si mai cu seama la Sfantul Simeon Noul Teolog - daca noi nu vom incepe a trai realitatiile vietii vesnice in viata aceasta (nu zic "vietii viitoare" pentru ca nu exista doua vieti, exista numai una si ea a inceput in momentul zamislirii noastre), daca noi, in trupul si in sufletul nostru nu vom incepe sa traim aceste realitati prin ceea ce este Biserica, noi niciodata nu le vom trai.

Pentru ca ne intreaba parintii - si Macarie si Simeon - de unde il vei lua tu dupa moarte pe Hristos daca in viata asta nu L-ai cunoscut? Noi vedem smerenia cu care marturisesc Parintii despre ultimele clipe ale vietii lor.

Sfantul Macarie, in drumul sau spre Dumnezeu, fiind inconjurat de draci care ii sopteau: "Macarie, Macarie ne-ai invins pe noi", spune: "Inca nu, inca nu!". Si totusi, mantuirea nu este o loterie in care aflam raspunsul dupa moartea noastra. Noi avem in noi insine semnele mantuirii si ce altceva este Liturghia, multumirea pe care o aducem noi lui Dumnezeu, spunea Mitropolitul Antonie al Surojului, decat certitudinea mantuirii noastre, pentru care noi multumim.

De aceea se si numeste Liturghia multumire. Dar numai in unirea desavarsita dintre om si Dumnezeu in impartasanie, noi percepem lucrul acesta. Si rugaciunea preotului in Liturghie spune un cuvant care va intari ceea ce vreau sa va marturisesc - ca nu spun nimic nou, spun doar ceea ce ne-au spus Parintii si Hristos - spune asa: "Caci cazand noi nu Te-ai departat ci ne-ai ridicat la Ceruri si ne-ai daruit imparatia Ta ce va sa fie".

Imparatia abia va fi, dar Hristos ne-a daruit-o de acum, aici si acum, in Liturghie. Aceasta nu contrazice faptul ca multi oameni care s-au impartasit au pierdut imparatia pentru ca noi, precum am auzit si in cuvantul Marelui Vasile despre mortile care alcatuiesc viata noastra, ne mantuim in Liturghie si dupa aceasta putem pierde iar mantuirea, dupa care iarasi revenim si iarasi inviem. Si toata stradania noastra crestineasca este o smulgere din moarte, din deznadejde. Ori tocmai aceasta smulgere neincetata face ca si invierea noastra sa fie neincetata in Hristos.

Asadar, omul nu moare brusc. Moartea nu este o usa. Moartea este o apa in care intram din clipa in care am venit Pe lume si trebuie sa o trecem. Cel care trece primul apa aceasta ajunge inca in vremea vietii sale pamantesti in taramul bucuriei, adica acolo unde moartea nu mai are putere.

Acel taram, despre care ne vorbeste Sfantul Vasile, acolo unde nu mai sunt schimbari, este cu putinta de atins, chiar si aici pe pamant. Spuneam ca problema eutanasiei este una falsa pentru ca incetarea functiilor organismului nostru nu este nicidecum o certitudine a mortii.

Problema despartirii sufletului de trup, clipa in care se produce, in sfarsit, aceasta despartire, nu mai poate fi inregistrata de nici un fel de aparat, pentru ca sufletul nostru, care iese de aici si patrunde in realitatiile vietii vesnice, unde nu mai cunoaste nici o schimbare, acest suflet nu mai poate fi inregistrat de aparatele noastre.

Am zis ca de mic eram obsedat de moarte si, ca orice om, am vrut si eu sa ma sinucid, de multe ori, desi imi era frica de acest gand, caci imi era foarte draga viata si imi este. Si in mintea mea de copil ma gandeam: daca ar veni vremea sa ma sinucid, cum as face-o, pentru ca vroiam sa aleg un mod cat mai rapid de moarte, sa mor cat mai repede, adica sa traiesc cat mai putin clipa mortii mele. Si atunci m-am gandit ca probabil daca mi-ar arunca cineva, de la o inaltime foarte mare, un cub urias de piatra sau de metal care sa-mi striveasca toate madularele mele in asa fel incat nici unul dintre ele sa nu mai aiba timp sa mai simta, credeam ca asa voi scapa de durerea mortii.

Acuma stiu ca n-as fi scapat nici atunci de durerea mortii. De aceea va spun ca eutanasia este o problema falsa. Trupul poate fi mort, functiile lui pot inceta, dar sufletul inca sa nu fi plecat din el pentru ca sufletul omului pacatos se impotriveste, in chip firesc, realitatilor de dincolo, si vrea sa mai zaboveasca aici si nu este lucru mai ingrozitor decat zbaterea sufletului in lupta lui de a ramane, pentru inca o clipa macar, in viata aceasta.

Zbaterea sufletului este evocata si in slujba inmormantarii, in care auzim: "Vai cata lupta are sufletul cand se desparte de trup! Vai, cat lacrimeaza atunci, si nu este cine sa-l miluiasca pe dansul! Catre ingeri ridicandu-si ochii, in zadar se roaga, catre oameni mainile tinzandu-si, nu are cine sa-i ajute".

Atunci omul ramane singur, singur in fata mortii. De aceea - cred ca ale parintelui Staniloae sunt cuvintele - cei care nu vor muri in viata aceasta, pentru aceia moartea va fi un chin.

Toata viata noastra este o traire a acestei morti pentru a scapa de chinul care ne asteapta. Si va spun ca aceasta suferinta este ingrozitoare pentru ca sufletul se desparte de trup nu ca ceva ce este strain trupului, iar aceasta durere ar putea fi asemanata cu durerea pe care ar trai-o omul daca cineva, intr-un fel anume, nu stiu daca este posibil, i-ar prinde toate venele si ar trage de ele, fara ca ele sa se rupa, scotandu-le incet din trupul sau si omul nu ar muri pana in ultima clipa. Asa iese si sufletul din trupul omului, cu atata greutate, pentru ca ele sunt una.

De aceea zic: a curma suferintele de dinaintea mortii este cu neputinta pentru om. A-i taia capul, a-i da pastile, nu face nimic pentru ca toata durerea lui, de mult nu mai sta in acest trup, ci este luata in sufletul lui, in chip desavarsit, si purtata cu el mai departe. Si numai Hristos daca ar aparea in fata acestui om, ar putea sa i-o ridice.

Vreau acuma sa ma fac si mai bine inteles. Sfantul Macarie Egipteanul ne vorbeste despre niste "madulare" ale sufletului, care sunt dupa chipul madularelor trupului. Sfantul Macarie ne spune ca noi, cu aceste madulare, adica "mainile" sufletului, "ochii" sufletului, "picioarele" sufletului, savarsim pacatul in vis dar si in gindurile noastre; sau savarsim virtuti.

Din cauza asta intelegem mai usor si mai adanc ceea ce a vrut sa ne spuna Hristos, ca cel care Priveste cu pofta a si savarsit pacatul in inima lui, l-a savarsit intr-adevar (cf. Matei 5, 28), pentru ca sufletul este mzestrat cu aceste "madulare" ce lucreaza pacatul sau virtutea. Si cu acest suflet trecem noi in realitatile vietii vesnice. Cu aceste madulare, formate, dezvoltate sau atrofiate.

Sfantul Macarie ne spune ca noi trebuie sa lucram asupra sufletului nostru, - si gasim acest cuvant si la Sfantul Nicolae Cabasila in cartea sa "Despre viata in Hristos" -, sa lucram cresterea lui, germinatia lui, caci asa cum pruncul in pantecele mamei creste incetisor, dezvoltandu-si membrele, madularele lui, asa si sufletul nostru, in noi insine, creste pentru realitatile vietii viitoare.

Noi nu avem prin noi insine puterea de a ne fauri acest lucru. Numai Hristos lucreaza aceasta si daca trebuie sa intelegem in vreun fel cuvintele Sfantului Apostol Pavel "cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat" (Galateni 3, 27), le intelegem numai in acest sens: cati in Hristos v-ati botezat ati capatat prilejul sau ati si inceput sa cresteti pentru a deveni hristosi, pentru a deveni fapturile vietii vesnice, fapturile desavarsite care se vor putea bucura de ceea ce ne-a pregatit noua Dumnezeu, acele realitati pe care "ochiul nu le-a vazut, si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit" (Corinteni 2, 9).

Pentru ca daca sufletul nostru nu ar creste spre ele, noi am ramane cu aceste urechi, cu acesti ochi si cu aceasta inima, care n-ar pricepe nimic din ceea ce a pregatit Dumnezeu pentru noi si ele ne-ar ramane la fel de straine cum ne sunt astazi.

Iar daca "madularele" sufletului nostru - si zic chiar ale trupului nostru prin acest suflet laolalta - nu vor deveni intru Hristos, noi vom ramane ceea ce suntem acum. Si asa cum noi nu-L vedem pe Dumnezeu acum, nu-L vom vedea; asa cum nu-L simtim, asa nu-L vom simti. Acest cuvant este infricosator, pentru ca de aici incepe crestinismul.

Ori trebuie sa constatam cu mare durere ca majoritatea crestinilor se tem de moarte intr-un chip animalic. Ei palpita in fata gandului mortii ca un cal ce merge la taiere pentru ca ei nu il cred pe Hristos. Noi stim si de ce am ajuns in aceasta stare: tocmai pentru faptul ca nu mai primim jertfa lui Hristos, nu mai primim ceea ce a adus Hristos lumii, adica Trupul si Sangele Sau cel dumnezeiesc, pe care se cuvine a le amesteca in trupul si sangele nostru muritor, pentru ca si ale noastre sa devina nemuritoare.

Caci din acelasi pamant suntem si Hristos a luat acest trup care, iata, in noi contine si un virus al putreziciunii, strain de altfel geneticii noastre, iar in Hristos acest trup este restabilit. De aceea nu pot sa zic decat ca, inainte de a ne stradui sa ne explicam cat mai clar cu putinta trairile noastre, temerile noastre, vremea este a ne intoarce la simplitatea de a primi ceea ce ne ofera noua Hristos.

Daca vreti sa mi-l inchipui cumva pe crestinul de azi inaintea lui Dumnezeu, este un om care incearca sa-L convinga pe Hristos, cu versete biblice, ca ceea ce ii spune lui Hristos nu este adevarat.

Asa fac crestinii in fata potirului euharistic, cand vin si incep a explica faptul ca ei nu sunt vrednici; unul ca el are patruzeci de zile, altul ca el are cutare si cutare, desi mai inainte Hristos a zis: "Luati mancati, beti dintru acesta toti" (Matei 26, 26-27); toti beti care ati avut bucuria, chemarea, ca din miliardele de oameni care sunt pe pamant sa va aflati in vremea aceea in fata Lui.

Dar crestinii vin cu citate din Scriptura, cu citate din parintele cutare sau cutare, pentru a-I demonstra lui Hristos ca ceea ce a zis El atunci nu i se potriveste lui. Exact asa vom merge la judecata in fata lui Hristos si cand il vom vedea luminos, vor trece sfintii, iar noi vom spune: "Stai Hristoase! ca eu sunt nevrednic ca eu si asta am facut si asta am facut".

Din cauza aceasta Mantuitorul spune ca imparatia este a celor care dau navala si cei care navalesc o dobandesc (cf. Matei 11, 12). Sfantul Nicolae Cabasila se intreaba ce-i asta? Cei care o fura la modul cel mai direct al cuvantului. Iata, imparatia este pusa in fata tuturor ca un camion cu ajutoare intr-un sat, iar cei care-s mai indrazneti si intind mana si iau, capatuiesc ceva, dar cei care stau rusinati pe margine se intorc acasa cu mana goala si cu invida pe care o au fata de ceilalti. Asa si noi, fratilor, sa indraznim catre Hristos, sa indraznim catre darurile pe care le pune intotdeauna in fata noastra.

Inainte de a multumii dragostei voastre, multumesc lui Dumnezeu ca a lucrat si in ziua aceasta incat parintele Ioan m-a primit la Liturghie si m-am impartasit. Multumesc lui Hristos pentru ca eu, cu mult "viclesug", rapesc aceasta imparatie incat, unde ma duc slujesc in biserica, cu gandul ca atata cat vor sta zidurile acelea in picioare sa se spuna: "Inca ne rugam pentru toti cei ce au slujit in sfant locasul acesta!"; iata, in felul acesta imi "fur" mantuirea.

Va indemn pe toti sa lucrati cum vreti dar sa ajungem in cele din urma la aceasta mantuire. Iata ca aceasta nadejde a invierii o cunoastem prin taina mortii, caci Dumnezeu se afla de partea cealalta a mortii. Cu cat mai grabnic vom muri cu atat mai grabnic il vom vedea. Dumnezeu sa ne ajute sa murim cu bine!

Ieromonah Savatie Bastovoi

.

01 Septembrie 2008

Vizualizari: 4909

Voteaza:

Invitatie la moarte 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE