Legatura dintre boala si pacat

Legatura dintre boala si pacat Mareste imaginea.

Auzim mereu că bolile sunt dintru păcate. Dacă însă omul nu a păcătuit, atunci el nu ar trebui să fie bolnav. Care este puterea păcatului şi cum influenţează el asupra trupului nostru cauzând boli foarte felurite? Care este relaţia dintre păcat şi boală?

Prin căderea protopărinţilor noştri s-au schimbat toate însuşirile sufletelor lor. In principal, după cuvintele Fericitului Augustin, „de îndată ce s-a săvârşit încălcarea poruncii lui Dumnezeu (adică săvârşirea păcatului), harul i-a părăsit pe protopărinţii noştri...". Prin căderea în păcat, în virtutea acestui fapt, prin schimbarea însuşirilor sufletelor primilor oameni au avut loc şi tulburări în trup, căci sufletul conduce trupul. Sufletul întinat de păcat nu poate însă să conducă un trup curat, schimbând, aşadar, şi trupul.

Acesta a devenit supus bolii, suferinţei, bătrâneţii şi morţii. Sfântul Teofil al Antiohiei scrie despre urmările păcatului astfel: „Din păcat, ca dintr-un izvor, s-au revărsat asupra omului bolile, necazurile şi suferinţele." Pe măsura îndepărtării omului de Dumnezeu, omenirea, în evoluţia sa din punct de vedere moral, a ajuns până la fărădelege. Păcatul nu are însuşirea de a se opri sau de a se micşora, dacă nu luptăm activ cu el. El are însuşirea de a creşte la nesfârşit. Domnul Iisus Hristos a spus: Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este (Mt. 5, 48). In aceste cuvinte ale Domnului se află esenţa desăvârşirii noastre morale. Insă scopul nu este desăvârşirea morală, în împotrivirea faţă de păcat, prin desăvârşirea morală a omului, se poate ajunge la atingerea sfinţeniei, care este fără margini, aşa cum şi prin căderea duhovnicească se poate ajunge în abisul păcatului.

Şi pentru că păcatul a condus la apariţia în lume a suferinţei, a bolilor şi a morţii, era firesc ca sporirea păcatului şi căderea umanităţii în adâncul păcatului să fi condus la dezvoltarea a numeroase boli, spre sporirea şi diversificarea suferinţelor noastre. Să ne amintim de câteva momente din capitolele de început ale Bibliei. Cain era invidios pe faptul că jertfa fratelui său Abel a fost plăcută Domnului, astfel că şi-a ucis fratele. Şi iată, în lume a intrat uciderea şi odată cu ea suferinţa şi boala, căci uciderea aproapelui întotdeauna este însoţită de acestea. De atunci, oamenii excelează în metode de ucidere, de tortură, de autodistrugere. Păcatul, intrând în lume, conform învăţăturii Sfinţilor Părinţi, are capacitatea de a se dezvolta, de la o aparentă şi neînsemnată stare la cea mai înaltă treaptă a căderii. Omenirea de astăzi a mers atât de departe faţă de izvorul său dintru început - Dumnezeu - şi a ajuns astfel într-un impas moral, încât dacă nu se va întoarce la Prototipul său atunci ea este ameninţată fizic şi moral de autodistrugere. Omenirea, în zilele noastre, stă înaintea unei primejdii mai mari decât primejdia nucleară - iar această primejdie este decăderea duhului, căderea în abisul păcatului.

Un chinez din Antichitate a inventat praful de puşcă pentru focurile de artificii, dar un înţelept european l-a folosit pe acesta pentru uciderea în masă a oamenilor. In veacul al XX-lea, „înţelepţii acestui veac" au inventat bomba atomică. La Hiroshima şi Nagasaki au ucis într-o clipă sute de mii de oameni şi au supus alte milioane la chinuri îngrozitoare şi la boli cumplite din pricina radiaţiilor, la cancer şi la boli de sânge. Folosindu-se arme chimice în timpul războiului din Vietnam, s-au născut mii de copii nebuni. Catastrofa de la Cerno- bâl a adus nenumărate necazuri şi suferinţe. In prezent, savanţii sunt capabili ca nu doar planeta noastră, ci întreg sistemul solar să-l distrugă, tot ceea ce este viu, întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Milioane de copii nenăscuţi sunt ucişi în fiecare an în pântecele maicilor lor, milioane de oameni, în lume, sunt infectaţi cu virusul HIV si mor ori aşteaptă o moarte în chinuri din pricina acestei cumplite boli. Toate acestea, de la uciderea lui Abel de către Cain, până la SIDA şi războiul din Cecenia, nu sunt oare o urmare a păcatului?

Păcatul, ca întinare spirituală, intrând în trupul omului, îl întinează şi pe acesta, provocând felurite tulburări, boli şi suferinţe. Să apelăm la câteva cazuri simple, şi vom vedea că păcatele noastre, ori păcatele celor din jur, au adus oamenilor suferinţa, boala şi moartea.

Una dintre cele mai frecvente pricini ale morţii se arată a fi traumatismele, mai cu seamă cauzate de accidentele de automobil.

Dacă cel care conduce o maşină e un şofer beat şi acesta loveşte un pieton, oare suferinţa şi boala rezultate de aici nu sunt o urmare a păcatului? Dacă un accident, ori o catastrofă auto, a avut loc din vina ori din neatenţia şoferului automobilului, oare aceasta nu este rezultat al stării lui de păcat?

Să presupunem că mergem pe stradă. Am cumpărat o banană, am decojit-o, iar coaja o aruncăm pe trotuar. In urma noastră trece un om şi calcă pe coaja de banană, alunecă, cade, se loveşte cu capul de asfalt şi capătă o traumă craniană severă. Oare nu reprezintă această boală şi suferinţa omului un rezultat al păcatului nostru?

Pot fi date numeroase asemenea exemple - la nesfârşit. Când păcătuim, atunci, din pricina păcatului nostru, acesta se poate răsfrânge asupra noastră, asupra aproapelui nostru ori asupra unor oameni necunoscuţi. Păcatul aduce întotdeauna un efect negativ. Mama îi spune mereu copilului: „Spală-te pe mâini înainte să mănânci!" Copilul nu ascultă, stă la masă cu mâinile murdare şi se îmbolnăveşte de dizenterie ori de febră tifoidă. Păcatul constă în neascultare, iar rezultatul acestuia e boala. Viaţa fără Dumnezeu, în păcat, înseamnă nesupunere faţă de legile duhovniceşti.

Nerespectarea legilor întotdeauna conduce către consecinţe deosebit de grave.

Noi, cu toţii, în această viaţă, suntem legaţi într-un singur lanţ viu. Păcatul unui singur om provoacă urmări precum suferinţa, bolile, moartea altor oameni. Mai mult decât atât, omul se naşte cu boli - consecinţe ale păcatelor părinţilor, bunicilor şi străbunicilor. Este pe deplin vădit că păcatele unor oameni conduc la grele urmări pentru sănătatea şi viaţa de mai apoi a altor oameni. Amintiţi-vă că păcatele unui singur om, să spunem Lenin, Hitler ori Stalin, au condus la suferinţele a milioane, a zeci şi poate a sute de milioane de oameni. Şi iată cum noi săvârşim un oarecare păcat, iar din acest păcat pot să sufere oameni complet străini de noi, aflaţi uneori la mii de kilometri depărtare de locul în care trăim. Să ne amintim de cele petrecute nu demult, cu conducta de gaz de lângă Ufa. Atunci, lucrul de mântuială al unui om, fiind probabil în stare de ebrietate, a condus la grele urmări, în urma exploziei care a avut loc suferind mai multe sute de oameni. Iată cum din pricina păcatului nostru pot să sufere sute, mii şi milioane de oameni.

Da, în această viaţă noi suntem cu toţii legaţi ca într-un lanţ viu şi trebuie să luăm aminte la aceasta. Dacă ducem o viaţă dreaptă, este un lucru bun, ne este nouă spre mântuire, însă nu înseamnă că nu vom suferi în această viaţă. Căci, dacă noi ducem o viaţă dreaptă, iar altcineva duce o viaţă nedreaptă, această viaţă păcătoasă a altcuiva poate să ne afecteze şi pe noi. Şi ca să nu se întâmple aceasta trebuie ca toţi oamenii să creadă în Dumnezeu şi să trăiască după legea Lui. Este însă oare cu putinţă? Nu, acest lucru nu este cu putinţă, căci în lumea noastră împărăţeşte păcatul, şi dacă zece, douăzeci, sute de milioane de oameni vor trăi drept, iar alte sute de milioane vor trăi nedrept, atunci pentru aceşti oameni care trăiesc nedrept vor suferi şi cei drepţi, însă pentru rugăciunile şi faptele lor bune cei drepţi pot să-i mântuiască şi pe cei nedrepţi. Şi astfel, noi suntem uniţi în această lume nu doar de păcat, ci şi de dreptate. Să luăm aminte şi să nu dăm vina pe alţii, ci, înainte de toate, să dăm vina pe noi înşine, căci dacă noi ne îndreptăm, se îndreaptă şi cei din jurul nostru. Iar aceasta poate să fie cel mai bun barometru, căci se vor îndrepta mulţi, foarte mulţi oameni, aşa cum a spus marele sfânt Serafim de Sarov: „Să dobândim Duhul Sfânt, şi în jurul nostru se vor mântui cu miile!" Iată, înainte de toate, trebuie să ne gândim nu doar la sănătatea noastră trupească, ci Ia dobândirea Duhului Sfânt. Aceasta este zălogul că noi suntem cu Dumnezeu şi acest zălog ne arată că în jurul nostru se vor îndrepta mulţi - nu doar oamenii, ci şi natura neînsufleţită, firea plantelor. Iar dacă noi nu vom nimici păcatele noastre, natura, vegetaţia, lumea animală dimprejurul nostru vor spori întru rău la fel ca noi.

Ştim cu toţii că începutul tuturor păcatelor este mândria. Prin mândrie a căzut în păcat cel mai strălucitor dintre îngeri - Lucifer - şi a devenit diavol. Prin mândrie au căzut, de asemenea, şi primii oameni. Diavolul, în chip de şarpe, a ispitit-o pe Eva spunându-i ei şi lui Adam să mănânce din pomul oprit, adică să păcătuiască, împotrivindu-se voii lui Dumnezeu, promiţându-le „că vor fi ca Dumnezeu". Sfântul Ioan Casian vorbeşte astfel despre mândrie şi despre cei mândri: „Cel ce este stăpânit de patima mândriei, acela nu doar că nu se socoteşte vrednic să respecte vreun oarecare dreptar de supunere şi de ascultare, ci nici cea mai mare învăţătură despre desăvârşire nu o îngăduie urechilor sale; în inima sa creşte un asemenea dezgust faţă de cuvântul duhovnicesc, că dacă i s-ar întâmpla lui să aibă vreo convorbire duhovnicească, nici nu poate să privească spre cel cu care vorbeşte, nu poate să stea într-un singur loc, ci încruntându-şi privirea o plimbă încoace şi încolo, ochii săi întorcându-i mereu în altă parte. Astfel, în timpul unei convorbiri duhovniceşti, el crede că ceea ce se vorbeşte este un reproş adresat lui."

Mândria este boală aducătoare de moarte. Principalele semne ale mândriei trupeşti care apar mai întâi într-o convorbire, după Sfântul Ioan Casian, sunt: „Cuvântul este spus fără nici o participare a inimii, cu indiferenţă. întru mândrie nu există răbdare, aceasta este străină de dragoste, cu îndrăzneală sunt aduse insulte, însă nu pot fi răbdate dacă i se aduc. Mândria nu este înclinată spre supunere dacă aceasta nu corespunde cu dorinţa şi voia celui mândru. Atunci când i se cere să renunţe la voia sa, cel mândru este slab, faţă de alţii este nespus de încăpăţânat, întotdeauna încercând să aibă propria sa părere, nu vrea nicicum să îngăduie o alta; unui astfel de om îi este cu neputinţă să primească sfat mântuitor, întru toate încredinţându-se părerii sale, şi nu judecăţii bătrânilor sau a părinţilor celor duhovniceşti."

Citind aceste cuvinte ale marelui sfânt care a trăit în secolul al IV-lea, suntem de-a dreptul uimiţi: parcă ar fi fost scrise de un medic psihiatru din secolul al XX-lea; în chip minunat a descris psihopatia ori comportamentul psihopat. Sfântul Ioan Casian mai scrie că din mândrie se nasc dispreţul, invidia, neascultarea, hula şi cârtirea.

Din mândrie apar, de asemenea, aroganţa şi egoismul fără margini. Prin accentuarea acestei însuşiri, ea poate să se manifeste sub formă psihotică, sub forma schizofreniei ori a megalomaniei.

In acest fel, mândria conduce în mod direct la boală. Minunat a spus despre aceasta Preacuviosul Nil Si- naitul: „Mândria este o tumoare a sufletului, plină de sânge infectat, care se sparge şi pricinuieşte mult necaz." In aceste cuvinte este ilustrată desăvârşit dezvoltarea unei boli severe, pornind de la mândrie.

Fiecare dintre noi cunoaşte foarte bine cât de greu este să comunici cu un om mândru. Şi mulţi poate au observat că pacienţii mândri, nu arareori chiar şi doctorii, îi dispreţuiesc pe oameni.

De asemenea, ştim foarte bine că mândria conduce şi către o altă grea boală duhovnicească: invidia. Iar invidia conduce la grele boli psihice şi la boli trupeşti. Oamenii de ştiinţă au stabilit foarte limpede că în multe ţări cu o economie dezvoltată are loc o creştere anuală a oamenilor cu venituri mai mari. Se simt oare aceştia mai confortabil şi, fiind mai bogaţi, devin mai încrezători? Imbunătăţindu-se situaţia lor materială, ar trebui să scadă riscul îmbolnăvirilor. Insă probabil că este uşor de înţeles paradoxul. Când cei din jurul nostru ajung mai bogaţi, atunci ei socotesc că sunt mai săraci. Aceasta înseamnă că în ei se naşte invidia care-i conduce la un complex de inferioritate. Pe acest fond - invidia şi complexul de inferioritate - se pot dezvolta destul de uşor boli psihice ori de altă natură. Acesta e un fapt constatat pe deplin de medici, psihologi şi sociologi.

Prin urmare, sporirea bunăstării materiale nu aduce oamenilor bucurie şi fericire, ci îi conduce la mândrie, uşurătate şi invidie. Omul se simte sărac nu doar atunci când are puţin, ci şi atunci când are mult, însă mai puţin decât alţii. Şi aceasta nu este decât una dintre puţinele manifestări ale invidiei. Adeseori, noi îi invidiem pe alţii şi pentru că ei sunt mai deştepţi decât noi ori mai frumoşi, că au o maşină mai bună ori o soţie mai frumoasă etc.

Invidia este un păcat greu. Sfântul Vasile cel Mare spune: „Precum rugina roade fierul, tot astfel zavistia roade sufletul în care ea se sălăşluieşte." Tot el adaugă: „Din invidie, ca dintr-un izvor, curg pentru noi moartea, pierderea bunătăţilor, înstrăinarea de Dumnezeu." Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte, de asemenea: „Precum carii ce se dezvoltă în copac rod, întâi de toate, lemnul, tot astfel şi invidia, înainte de orice altceva, surpă sufletul... Când invidia stăpâneşte sufletul, atunci ea nu îl lasă pe acesta până ce nu îl conduce până la ultimele trepte ale lipsirii de judecată."

In acest chip Sfinţii Părinţi arată cum invidia conduce către bolile sufleteşti, învăţaţii secolului al XX-lea confirmând aceasta prin cercetările lor. Rădăcina şi începutul invidiei, după cum s-a amintit, este mândria. Cineva e mândru pentru că vrea să se înalţe mai presus decât ceilalţi, nu poate răbda ca altul să fie egal cu el şi, mai ales, mai presus decât el, să fie mai prosper; şi astfel se înfurie din pricina sporirii lui. Acest paradox l-a observat la timpul său şi Schopenhauer, care a explicat acest fenomen printr-un mecanism spiritual: „Bogăţia este asemenea apei de mare: cu cât bei mai multă, cu atât mai mult setea sporeşte."

Sfinţii Părinţi de mult au observat acest fenomen. Creştinismul a învăţat dintotdeauna şi învaţă că invidia, slava deşartă şi alte asemenea păcate care izvorăsc din mândrie conduc către boli duhovniceşti şi trupeşti, iar ştiinţa contemporană şi medicina confirmă aceste concluzii.

ABC-UL TĂMĂDUIRII CREŞTINULUI, EDITURA DE SUFLET

Cumpara "ABC-UL TĂMĂDUIRII CREŞTINULUI"

Pe aceeaşi temă

27 Aprilie 2017

Vizualizari: 4599

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

boala suferinta pacatul

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE