Lumina si cuvantul

Lumina si cuvantul Mareste imaginea.


Lumina si cuvantul

Fiecare existenta marginita este o lumina, are un sens si, cand e constienta, isi pune ea insasi intrebarea despre sensul ei, iar, in cazul individuatiunilor pur fizice, punand existentelor umane constiente intrebarea despre sensul lor. Iar raspunsul, dat de persoanele umane constiente la intrebarea despre sensul tuturor existentelor, deci si al individuatiunilor fizice, se exprima prin cuvinte. In cuvinte, persoanele constiente exprima ratiunile existentelor proprii si ale individuatiunilor fizice si ale legaturilor dintre aceste ratiuni, caci exista o armonie de ratiuni in fiecare individualitate sau persoana si, la fel, o armonie intre ratiunea sau ratiunile persoanelor intreolalta si cu ratiunile lucrurilor inconstiente. Cuvintele se inmultesc pe masura sporirii cunoasterii diferitelor ratiuni ale lucrurilor si persoanelor si a relatiilor intre ele si pe masura unor modificari produse intre ele. Exprimarea acestor relatii se face in propozitii sau in cuvantari mai dezvoltate, in care omul face eforturi de a exprima relatiile intre ratiunile intregului univers intre ele si cu ele, dar si de a explica dependenta lor de cauza personala suprema, care se impune judecatii omului, cand merge pana la capat in vointa de a explica existenta si armonia tuturor.



Totalitatea armonioasa a ratiunilor, pe care tinde ratiunea oamenilor sa o cuprinda, prin comunicarea lor intre ei, pe masura eforturilor ce le fac ajutindu-se reciproc, impune concluzia cauzei lor intr-o Ratiune eterna constienta, mai presus de toate ratiunile constiente si a lucrurilor inconstiente ce se marginesc si se intregesc reciproc. El este Logosul care are toate ratiunile (logoi) lumii din eternitate prin El insusi. La aceasta concluzie omul nu ajunge prin vreun efort, ci printr-o judecata care cauta lumina, sensul existentei.

Acea Ratiune le da tuturor ratiunilor ce le are in ea si o realitate exterioara, plasticizandu-le in lucruri si in persoane, dar prin puterea Lui le tine pe acestea si intr-o legatura cu Sine.

Ca oamenii sa poata sa exprime in cuvinte comunicabile ratiunile amintite, ca sa inainteze fiecare prin aceasta spre cuprinderea si spre prezenta tot mai adanca a lor in Creatorul lor, le-a dat trupuri care pot sluji exprimarii lor in cuvinte. El a facut, prin aceasta, pe oameni ca fapturi cuvantatoare si, prin aceasta, ca fapturi sociale ce au nevoie sa comunice intreolalta. El ii uneste, prin aceasta, pe toti cu Sine insusi, chiar daca ei nu simt aceasta. intrucat nu sunt existente singulare, sunt existente cuvantatoare. Aceasta arata unirea lor in fiinta, in continua si vesnica imbogatire in Dumnezeu, care trebuie sa se manifeste si sa se dezvolte prin comunicare reciproca in sens larg, care are, mai ales, forma cuvantului. Omul nu e o existenta inchisa in ea insasi, statica, nici nu se comunica numai in mod neclar, prin fapte sau prin alte miscari. El este in miscare continua de autodescoperire si de cautare sau intrebare, in modul cel mai inteligibil al cuvintelor si, in acest sens, este faptura cuvantatoare, fiindca niciodata nu sfarseste de a se autodescoperi deplin. E mereu in miscare spirituala de autodescoperire si imbogatire prin cautare, pentru ca e mereu o taina inepuizabila si in aspiratia de a se imbogati in cunoastere, in inaltare morala si in taina.

Toate felurile firilor create sunt inepuizabile, prin revelare a lui Dumnezeu prin ele, dar ipostasurile constiente create raman aceleasi, inepuizabile chiar in existenta lor, datorita puterii lui Dumnezeu care le-a creat si le sustine astfel. Dar numai persoanele umane vorbesc, pentru ca numai ele traiesc in mod constient interesul intre ele, prin simturi trupesti si au nevoie de universul material comun. Si aceasta ne impune sa credem ca, in varful suprem al existentei, este o comuniune de Persoane intr-o iubire eterna si desavarsita.

Persoanele umane isi comunica astfel si prin cuvinte lumina inepuizabila sau, mai ales prin cuvinte, ratiuni comune in care aduna lumina ratiunilor lucrurilor si persoanelor cunoscute de ele, care si ele isi au un izvor, niciodata deplin definibil in Dumnezeu.

Aceasta inseamna ca chiar in Dumnezeu, Creatorul persoanelor umane, se afla, potential, cuvintele sonore ale acestora, ca mod de exprimare a ratiunilor tuturor existentelor. Chiar Creatorul lumii si al oamenilor a dat oamenilor puterea sa exprime prin cuvinte viata lor legata de lume si rationalitatea celor din lume, iar, intr-o masura oarecare sau analogica, si pe Dumnezeu, Creatorul lor. Aceasta o exprima Evanghelistul loan, declarand ca Fiul lui Dumnezeu este Cu-vantui fara de inceput si prin El s-au creat toate. Fiind Fiul la inceput in calitate de Cuvantul, El exista cand au fost aduse la existenta cele ce au un inceput. Deci El era inainte de toate cele ce au un inceput, termenul "era" nedand nici un inceput al existentei Lui.

Iar spunand Evanghelistul mai departe ca toate "printr-insul s-au facut si fara de El nimic nu s-a facut din cele ce s-au facut" (Io. 1, 3), arata ca lumea si omul nu sunt emanatii ale unei esente, ci creaturi ale unei Persoane care vorbeste din veci spiritual si da si lor puterea sa fie exprimate si de a exprima cele facute prin cuvintele catre oameni. Dar, declarand ca toate au fost create prin ipostasul dumnezeiesc care e Cuvantul din veci, arata ca acest ipostas al Cuvantului nu le-a creat fara Tatal si fara Duhul Sfant, cu care vorbeste din veci. Prin El vorbea cu putere Tatal si in crearea tuturor era unit cu Duhul, care Tucra si El si, prin aceasta, punea asupra tuturor pecetea armoniei intre ele si aspiratia spre unirea cu Fiul si cu Tatal. Caci daca Fiul, prin care s-au facut, este Cuvantul, iar Duhul este o Persoana prin care Fiul este unit cu Tatal, atunci Treimea este o pecete a unirii intre toate. Aceasta unire a Fiului sau Cuvantului cu Tatal si cu Duhul in crearea tuturor, dar si inainte de aceasta fapta, este exprimata prin forma greaca a termenului "la inceput", care este "en arhe", intru inceput, care poate fi tradus nu numai ca exprimand relatia Cuvantului cu lumea creata, ci si cu Tatal si cu Duhul Sfant, cum il intelege Sfantul Chirii din Alexandria. Fiul "era la inceputul" tuturor, sau in Tatal si in Duhul Sfant, pentru ca Ei erau in El.

Caci termenul "era" arata si faptul ca Fiul era fara de inceput in Tatal (impreuna cu Duhul), caci nu se da un termen de cand era in Tatal (cu Duhul) inceputul tuturor. Deci, aceste doua intelesuri ale termenului "inceput" trebuie unite. Ambele din aceste intelesuri se reflecta in toate cele create, care sunt produse ale unei Persoane cuvanta-toare din veci, dandu-le si lor putinta de a fi exprimate prin cuvant, datorita rationalitatii lor, dar dand fapturilor rationale si constiente si putinta de a le exprima prin cuvant existenta tuturor, dar si iubirea intre ele si de a nazui spre tot mai deplina revelare a Creatorului lor. Deci, alt inteles este ca, descoperind armonia lor odata cu dependenta lor de Cuvantul Creator, reflecta in armonia lor unitatea intr-o fiinta a celor trei Persoane dumnezeiesti.

Daca Fiul si Cuvantul le-ar fi facut singur, s-ar fi aratat in aceasta putinta Lui de a fi separat in aceasta fapta, deci n-ar fi in toate o Persoana care vorbeste cu celelalte Persoane dumnezeiesti si, deci, nici omul cu lumea care-l ajuta sa se apropie de Dumnezeu nu e o opera a puterii dumnezeiesti. Iar aceasta s-ar reflecta in lipsa de armonie a lucrurilor si de trebuinta de comunicare intre oameni.

Iata cum Evanghelistul loan uneste considerarea Fiului drept Cuvantul cu iubirea ce e proprie lui Dumnezeu in toate, deci se arata si in armonia intre cele create, iata cum acest Evanghelist intareste, si prin acest nume dat Fiului, invatatura despre Dumnezeu ca Dumnezeu al iubirii, calitate pe care Fiul lui Dumnezeu a aratat-o in intruparea, in jertfa, in invierea Lui, toate fapte de negraita iubire pentru oameni, aceasta aratind si efectul mantuirii, aduse de El, referindu-Se la toate, la intarirea armoniei intre toate.

Dar in calitatea de Cuvarit ai Fiului lui Dumnezeu si in iubirea dumnezeiasca, care este unita cu ea si dovedita prin toate faptele mantuitoare ale Fiului lui Dumnezeu intrupat, jertfit si inviat, se arata si caracterul de lumina al lui Dumnezeu, caracter ce l-a afirmat si ni l-a aratat prin tot ce a facut si invatat El. Caci Cuvantul are, in primul rand, acest rost: sa arate lumina, sa arate sensul lucrurilor si faptelor, dar sa explice si sensul adevarat al existentei omului, care nu poate fi aflat decat in comuniunea de iubire cu Dumnezeu cel de oameni iubitor. Fara cuvinte nu exista inaltarea comuna a oamenilor spre Dumnezeu. Cuvantul da de inteles, chiar prin el, ca face evidenta nu numai persoana cuvantatoaresi intelegerea altor persoane si a lui Dumnezeu - comuniunea suprema de Persoane -, ci si taina lor. In cuvant e lumina si taina.

Mai clar, cuvantul exprima mai ales faptele de iubire ale lui Dumnezeu fata de noi, ca apoi sa marturiseasca si faptele de iubire ale unui om fata de ceilalti, fapte care, daca lipsesc, cuvintele nu pot lega cu adevarat pe oameni, nu-i mai ajuta sa-si comunice viata.

Iata de ce Evanghelistul Ioan, dupa ce a numit pe Fiul lui Dumnezeu Cuvant si a spus ca prin El toate s-au facut, dand de inteles ca El va face si toate cele necesare pentru mantuirea si viata lor vesnica, adauga: "intru El era viata si viata era lumina oamenilor" (Io. 1, 4).

Caci cuvantul care imi lumineaza cu adevarat sensul vietii este cel care ma duce la vesnica viata fericita in comuniune cu Dumnezeu. Si ce imi lumineaza mai mult pe altul decat cuvantul lui, si ce cuvant imi arata mai mult iubirea fata de mine, iubire care imi lumineaza tinta spre care trebuie sa inaintez spre fericirea vesnica, si ma scoate din nesiguranta rostului existentei mele, decat Cuvantul dumnezeiesc? De aceea, orice cuvant, care imi arata iubirea adevarata si ma indrumeaza spre viata deplina si vesnica, este cuvant al luminii supreme. Dar cuvantul, care este cu adevarat asa, este Cuvantul Celui ce este prin fire Cuvantul adevarat sau izvorul cuvintelor. El este Cuvantul suprem ipostasiat, ipostasul vietii depline comunicate in forma inteleasa de noi. Ca atare, El este Lumina prin excelenta, Lumina prin Sine din eternitate. Si daca este peste tot viata fericita, comunicata prin Cuvant, nu poate sa nu existe un izvor suprem al vietii, care se comunica prin Cuvantul prin excelenta. Si El nu este singur, ci este cu alte ipostase din veci. Misr terul de ultima adancime al existentei nu poate fi fara cuvant. Deci Dumnezeu nu este numai ultimul adanc abisal, de neajuns, al existentei, ci are in Sine si puterea comunicarii Sale prin cuvant. Si Cuvantul prin care se comunica este Fiul Sau, nascut din Sine din eternitate. El este de aceeasi fire, avand aceeasi adancime si revelind pe Cel comunicat, fara sa se confunde intre ele.

Prin acest Revelator, sau prin aceasta lumina ipostatica iradiata din Tatal, a creat Tatal lumea. Prin El ca Cuvant vorbea Dumnezeu lumii, inainte de intruparea Cuvantului si, deplin, dupa intruparea Lui. Caci prin ea a luat o forma sesizabila de catre om. Si prin aceasta le aduce si viata vesnica, fiind Lumina iubirii.

E viata dumnezeiasca revelatoare si comunicata, care prelungeste Viata Sa si in trupul omenesc asumat si, prin el, in toti oamenii purtatori de trup, care se deschid Lui.

Este o mare taina, cum este Fiul Cuvant spiritual in Tatal sau al Tatalui si catre Tatal. Poate o oarecare analogie avem in faptul ca proorocii au in ei, in mod spiritual, cuvintele lui Dumnezeu, cuvinte pe care le traduc in cuvinte sonore. Tatal traieste cu un fel de cuvinte simtirile iubitoare ale Sale catre Fiul si ale Fiului catre Sine, precum si Fiul traieste astfel simtirile iubitoare ale Tatalui in Sine si ale Sale catre Tatal ca Fiu. Dar cuvintele Cuvantului pot fi folosjte de oameni nu numai spre luminarea lor si spre viata, ci si spre intuneric si moarte, cand le refuza.

Caci Tatal, creand prin Fiul pe oameni pentru o relatie iubitoare, nu le impune oamenilor iubirea cu sila, ci ca un raspuns liber al lor. Iar aceasta inseamna ca ei pot sa si refuze iubirea lor catre Dumnezeu, ca Tatal si ca Fiul care i-a creat, iar dupa refuzul iubirii prin care au fost creati, le-a aratat iarasi o iubire care merge pana la jertfa rastignirii aduse pentru ei de Fiul Tatalui ca Frate al lor. Si acest refuz al Cuvantului iubirii Fiului catre ei se manifesta si in nefolosirea cuvintelor de iubire ce li s-au dat de catre Dumnezeu Tatal si Fiul, dar si intre ei, sau in folosirea vicleana, mincinoasa a cuvintelor de iubire in relatiile lor reciproce. Cuvintele de iubire, comunicate lor prin prooroci de catre Dumnezeu Cuvantul neantrupat, nu le mai socotesc ca vin de la El, si, ca urmare, nesocotesc indemnul de a folosi cuvintele spre iubire, pus in firea lor prin unitatea ei, folosindu-se de cuvinte mincinoase, inselatoare. Astfel pacatul, ca nesocotire a vietii  lui Dumnezeu, devine si o slabire a unitatii firii lor, ba chiar prilej de nastere si dezvoltare, intre ei si in sanul firii lor, de porniri reciproc dusmanoase, datorita cuvintelor neiubitoare ce si  le spun. Aceasta slabire a unitatii si pornire dusmanoasa ce se dezvolta in firea umana, traita concret in persoanele ei, are la baza egoismul sau iubirea de sine a acestora, egoism care e contrar unitatii firii lor. Aceasta sfasiere a firii prin voia proprie, egoista, a oamenilor, ca urmare a iesirii lor din unitatea in Dumnezeu, a descris-o Sfantul Maxim Marturisitorul.

Dam din aceste descrieri urmatoarele propozitii: "Iubirea convinge socotinta noastra sa procedeze potrivit firii, neopunandu-se ratiunii firii, prin care toti, precum avem o unica fire, asa cum putem avea si o unica socotinta (liberul arbitru) si o unica vointa cu Dumnezeu si intre noi, nu avem nici o despartire de Dumnezeu si intre noi, cand prin   legea   harului  innoim   legea  firii  in   socotinta noastra si o alegem ca regula de viata. Dar e cu neputinta ca cei ce nu s-au unit mai inainte cu Dumnezeu prin buna intelegere si prin cuget drept sa poata conveni intre ei prin liberul arbitru. Caciv la inceput inselatorul diavol l-a inselat pe om prin rautatea vicleniei, imbiindu-l prin momeala placerii infatisata cu iubire de sine, iar, prin aceasta, l-a despartit pe om de Dumnezeu si pe noi intreolalta, facandu-ne, prin alegerea socotintei proprii, sa parasim cugetul drept si sa impartim in felul acesta firea, taind-o in multe opinii si inchipuiri".

Aceasta dezordine in firea aflata in persoana mea si in unitatea firii, purtata de noi impreuna; consta "intr-o gresita folosire a puterilor ei", iar aceasta isi are una din cauze si in necunoasterea lui Dumnezeu sau, mai bine zis, in refuzul de a primi invatatura adevarata despre El. "Caci din nestiinta rasare iubirea de sine. Iar din aceasta rasare vointa de stapanire asupra celui inrudit dupa fire. Si din aceasta, reaua folosire a puterilor firii" (Epistola catre loan Cubicularul, Despre iubire, in voi.: "Sfantul Maxim Marturisitorul, Scrieri, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae", 1990, p. 29, 30, 31).

Aceasta lipsa de cunostinta a lui Dumnezeu si a voii Lui echivaleaza cu o lipsa a primirii luminii venite de la Dumnezeu, indeosebi prin cuvintele Lui dinainte de intruparea Cuvantului, prin prooroci, dupa aceea prin cele folosite de catre insusi Cuvantul lui Dumnezeu, prin insusirea firii noastre.

Dar nu numai prin cuvintele noastre insusite direct a cautat Dumnezeu Cuvantul intrupat sa tamadu-iasca si sa scape firea noastra imbolnavita de dezordinea si, ca urmare, de moartea venita in ea, prin despartirea ei de Dumnezeu, izvorul vietii, ci si prin ridicarea ei din pacat, prin asumarea ei de catre El insusi, din Fecioara, si prin biruinta mortii, ca unul ce a primit-o fara sa se afle vinovat de pacat. Aceasta stare mantuita n-a putut fi primita de firea omeneasca din celelalte persoane, fara comunicarea cu Cuvantul intrupat, prin lumina adusa de El prin faptele mantuitoare, prin pilda, prin puterea si cuvintele Lui.

Dar insasi starea inaltata din pacat a firii noastre si scaparea ei de moarte in El insusi, este totodata o stare de lumina. Caci in starea de inviere fericita pentru veci se descopera sensul existentei oamenilor si al lumii, cu care sunt legati.

Dar mai inainte trebuie sa vorbim despre legatura intre moarte si intuneric ca opuse luminii. Iar in legatura cu acestea si despre faptul ca scaparea de primele a fost adusa omenirii de Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu prin intrupare, dar pe baza capacitatii si demnitatii date omului de Dumnezeu prin creatie de a se face insusi Fiul lui Dumnezeu om si de a patimi pentru oameni. Dumnezeu insusi i-a dat omului calitatea de a-i placea Lui sa se faca om si sa scape umanitatea de moarte, ramanand si El ca om viu, nemuritor in veci si intr-o comuniunevesnica cu oamenii, dar, ca sa poata face El aceasta, a trebuit sa se nasca din Fecioara.

Parintele Dumitru Staniloae

.

27 August 2008

Vizualizari: 3591

Voteaza:

Lumina si cuvantul 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE