Mancatul in exces - un viciu modern?

Mancatul in exces - un viciu modern? Mareste imaginea.

De origine americana, notiunea de overeating este una moderna si denumeste un fenomen care, la prima vedere, pare sa fie si el tipic modern. Overeating este un eufemism pentru mancatul in exces, sau, cu o expresie mai dura, imbuibare. Asa cum arata marturisirile zguduitoare ale victimelor acestui viciu, el nu are in vedere vechea placere de a savura o mancare buna, bucuria pura in fata unei mese bune. Aceasta patima veche de cand lumea, devenita prezentabila social sub forma sublimata a „gurmanderiei" si constituind una din bazele solide ale oricarui restaurant onorabil, si a altor ramuri profesionale adiacente, este in mod normal un fenomen extrem de sociabil. Oameni cu „aceleasi gusturi" se intalnesc din cand in cand intr-un loc placut, fie in propria casa, fie intr-un un local echipat corespunzator, si se dedau impreuna, plini de desfatare, „bucuriilor mesei".

Un act in mod evident atat de onorabil, incat insusi Platon nu s-a sfiit sa plaseze in mod explicit unul din dialogurile sale cele mai sublime in cadrul unui „ospat". Si n-a stat oare de multe ori insusi Domnul nostru lisus Hristos la masa nu numai impreuna cu ucenicii, dar si cu „vamesii si pacatosii", ba a invesmantat insasi comuniunea vesnica din imparatia Sa in imaginea unui ospat comunitar?

Din pacate fenomenul overeating n-are in comun cu aceste subtile delicii trupesti-sufletesti de tipul Banchetului platonician, sau chiar ale Ospatului ceresc al lui Mesia, nici macar numele, ci doar faptul ca in ambele cazuri e vorba de consumul de alimente. Pentru ca mancatul in exces e un viciu solitar, fara nici un fel de implinire reala. Cum putem citi mereu, cel in cauza se aprovizioneaza mai intai in mod planificat cu tot ce este necesar, se inchide in casa, trage draperiile, desface cureaua, si incepe sa se imbuibe in singuratate totala pana nu mai poate. Si asta cu orice aliment disponibil, inclusiv conserve reci, cu tot ce se gaseste in frigider. Totul intr-o succesiune de mancaruri gandita in mod rafinat, care face totul indigest. Pe scurt, o intamplare cumplit de trista, al carei sfarsit sunt stari de voma si varsaturi, crampe si disperare totala, colapsul fizico-psihic.

Stiinta orbecaieste inca in mod evident in privinta motivelor ascunse ale unor astfel de orgii alimentare lipsite de sens, ale caror victime sunt orice altceva decat naturi gurmande sau cheflii plini de viata. In literatura aflata in continua crestere nu lipsesc, desigur, tentative teoretice de a explica acest fenomen, dar cu toate acestea multe victime nu par sa se simta vizate de ele. Avem oare de-a face cu un misterios viciu modern? Posibil, dar ciudat. Pentru ca pe taramul viciilor oamenii n-au inventat nimic nou de la Adam incoace: fratricid, incest, alcoolism, sodomie si multe altele le gasim toate deja din primele pagini ale sfintei Scripturi. Ceea ce s-a schimbat odata cu trecerea timpului a fost doar modul de a trai aceste vicii. Nu este oare vorba si in acest caz mai degraba de un viciu stravechi in vesmant contemporan? Daca aceasta presupunere este corecta, atunci nu este deplasat sa cercetam la cei vechi sa vedem daca nu cumva cunosteau acest viciu poate sub un alt nume si ce anume credeau despre el.

Primii monahi, mai exact Parintii pustiei, care isi petreceau timpul luptandu-se in mod exemplar impotriva tuturor demonilor umanitatii au fost considerati din vechime specialisti in domeniul stiintei viciilor. Printre acesti intai psihologi, psihanalisti si psihoterapeuti, avva Evagrie Ponticul (cea 345-399 d.Hr.) ocupa, negresit un loc de cinste. Filozof, teolog si parinte duhovnicesc in aceeasi persoana, lui i-a revenit sarcina de a patrunde reflexiv bogata stiinta experimentala a povatuitorilor sai din pustia egipteana, la care s-au adaugat experientele sale, nu tocmai obisnuite, precum si sarcina de a le prelucra intr-o „invatatura" intrata mai apoi in traditia spiritualitatii crestine. Avva Evagrie a devenit astfel un adevarat clasic al terapeuticii sufletesti crestine.

Psihologia Parintilor pustiei are insa o insusire cu totul speciala. Nu este o stiinta specializata, comparabila cu psihologia si psihanaliza moderna, ci face parte integranta din ceea ce anticii numeau „cunoastere". Aceasta „gnoza" crestina, inteleasa drept rod al harului dumnezeiesc si al stradaniei omenesti, cuprinde fizica si metafizica, filozofia si teologia, practica si teoria, toate intr-o mareata viziune sintetica asupra realitatii create. De aceea imaginea lor despre om are o plinatate si o deschidere care astazi ne lipsesc atat de dureros ca urmare a multiplicarii constante a specializarilor stiintifice. Omul este luat de Parinti asa cum se gaseste el de fapt peste tot pe pamant: cu picioarele pe pamantul de care este legat, si prin urmare „impamantenit", si, in acelasi timp, ajungand cu crestetul pana in cer, si prin urmare deschis pentru perspective imense, chemat mereu sa se depaseasca pe sine.

Psihologia Parintilor nu este prin urmare o stiinta autosuficienta. Ea trimite dincolo de ea insasi, inspre metafizica si teologie. Nu-l inchide pe om in „eul" sau tot mai bine cercetat si analizat, ci doreste sa-i redea capacitatea, pierduta prin viciile captive eului, de a se autodepasi si de a-si experia adevarata sa fiinta in intalnirea cu Tu-ul absolut, cu Celalaltul sau absolut.

In viziunea despre realitate a monahului pontic, psihologia ocupa treapta cea mai de jos a unei cai tripartite de continua depasire de sine si care constau din praktike (sau ethike), physike si theologike. Acestea desemneaza „faptuirea" (praxis) poruncilor, cunoasterea indirecta a lui Dumnezeu prin intermediul contemplarii „naturii" (physis) fiintelor create si, in final, cunoasterea personala nemijlocita a lui Dumnezeu insusi „fara mijlocirea" vreunei creaturi, a vreunei imagini sau a vreunui gand. Praktike are de-a face cu virtutile si cu patimile care li se opun. Primele apartin naturii noastre create si sunt prin urmare indestructibile, ultimele urca din „partea patimasa" a sufletului nostru, mai exact din cele doua afecte irationale - irascibilitatea si concupiscenta - in partea rationala si „intuneca" mintea sau intelectul.

Pe prima treapta a vietii duhovnicesti e vorba inainte de toate de cunoasterea originii si actiunii patimilor, „bolile sufletului", pentru a le struni prin mijloacele autodisciplinarii si pentru ca, in final, „prin harul lui Dumnezeu" sa ajungem sa „putem stapani in chip nepatimas partea patimitoare a sufletului". Apatheia nepatimirii nu trebuie confundata cu apatia moderna. Ea desemneaza mai degraba redobandirea „sanatatii" naturale „a sufletului" exprimata in neclintirea in fata ispitelor privite acum in fiinta lor. Aceste ispite nu dispar ca atare niciodata in aceasta viata, din contra, ele devin tot mai virulente pe masura inaintarii in viata duhovniceasca. Datorita experientei proprii si a altora, Evagrie a ramas constant un mare realist.

Adevaratul scop al acestei prime trepte nu este astfel idealul inca precrestin de „apatheia" al stoicilor, ci „fiica" ei, „iubirea" (agape), al carei „scop" (telos) e cunoasterea lui Dumnezeu. Aceasta constatare are o mare importanta pentru viata duhovniceasca. Pentru ca din perspectiva vietii duhovnicesti nu poate fi vorba de „iubire" (agape) si „cunoastere" (gnosis) crestina autentica atata timp cat omul se lasa „orbit" de patimile sale ucigatoare-de-iubire. Abia „blandetea" (praotes), forma de manifestare concreta a iubirii, il face pe om „vazator", pentru ca ea este mama cunoasterii!

Prin iubire ca printr-o poarta omul dobandeste un prim acces la „cunoasterea naturala", physike. Pe aceasta a doua treapta, omul il cunoaste pe Dumnezeu in mod indirect, si anume prin intermediul „ratiunilor" (logoi) fapturilor, cu alte cuvinte prin intermediul sensurilor ascunse care trimit toate spre Sensul ultim care e „Logosul Creator" insusi, fara ca prin aceasta sa-L reveleze pe El insusi, „natura" Sa. Cu alte cuvinte Dumnezeu Se face cunoscut aici proportional (per analogiam) din fapturile Sale. Impresionati de minunile existente in creatie, unii oameni se opresc pe aceasta treapta, dar fac aceasta in detrimentul lor, confundand „medicamentul" cu „sanatatea".

Cel care „urmareste virtutile de dragul ratiunilor celor create" urca, atunci cand Dumnezeu il cheama, mai departe ajungand pe cea de-a treia treapta, cea a cunoasterii nemijlocite, personale a lui Dumnezeu, numita theologia. Aceasta autorevelare harica a lui Dumnezeu, de care omul nu poate dispune si de care in aceasta viata nu au parte toti, se realizeaza in starea de rugaciune" mistica, in care omul „fara nici o mijlocire" „vorbeste cu Dumnezeu" in chip negrait, „ca si cu un tata".

Miza este deci una imensa: sensul existentei umane! Si asta pentru ca diferitele patimi, intai de toate cele ale stomacului, n-au alt scop decat sa ne impiedice mintea „sa se miste in chip rational (logikos) si sa caute Ratiunea-Logosul lui Dumnezeu", Fiul care ni-L face accesibil pe Tatal. Daca rateaza aceasta intalnire, omul se rateaza si pe sine insusi, dat fiind ca in calitate de creatura a Cuvantului lui Dumnezeu nu se poate intelege decat pornind de la Acesta si in unitate cu El. Faptul explica importanta fundamentala acordata de avva Evagrie „psihologiei" in interiorul acestei viziuni care cuprinde intreaga realitate.

Merita, asadar, sa-l intrebam mai indeaproape cu privire la tema noastra pe acest stramos antic al psihanalizei si psihoterapiei. Datorita existentei lor la marginea lumii obisnuite si a vietii lor „expuse" in cel mai adevarat sens al cuvantului, Parintii pustiei dispuneau de o stiinta experimentala care nu poate fi dobandita decat in astfel de conditii. De aceea nu trebuie sa mire faptul ca in cele ce urmeaza e vorba de „ispite" pe care omul „normal" nu e menit sa le faca in viata de zi cu zi. Aparentele insala insa.
Demonii si viciile starnite de acestia si care-i asalteaza deopotriva pe oamenii din „lume", pe monahii din obstile monahale si pe eremitii din singuratatile pustiei, sunt din vechime mereu aceleasi. Diferite sunt doar mijloacele de care se folosesc. Daca oamenii traitori in lume au de-a face mai ales cu lucrurile materiale, monahii care vietuiesc in saracie au de-a face cu „gandurile", respectiv cu „impresiile" lasate de lucruri in mintea noastra si la care ne raportam ca si cum ar fi lucrurile insele.

Cum anume iau nastere aceste „ganduri"? Ce anume face ca anumite „reprezentari mentale" (noemata) ale lucrurilor din lumea sensibila sa declanseze patimi, devenind ulterior „ganduri ale rautatii" (logismoi), in timp ce altele nu? Cum facem fata „reprezentarilor mentale" care mai intai sub forma unor „sugestii" ne apasa ca niste obsesii si incearca sa ne incite la actiuni nelegiuite?

La toate aceste intrebari incearca avva Evagrie sa dea un raspuns in scrierile sale ascetice. Raspunsul sau este insa de cu totul alt gen decat cel pe care medicina mo-derna in cazul fenomenului overeating in chip evident il mai cauta inca. Nu vom auzi afirmatii de genul: la baza acestui viciu sta cutare sau cutare trauma infantila, se manifesta aici cutare sau cutare complex de refulare. Oricat de importante pot fi aceste cunostinte, ele nu sunt de-ajuns sa-i redea omului „sanatatea" de care era vorba anterior. Parintii au in vedere un cu totul alt gen de „cunoastere". Ei nu vor doar sa-l readuca pe om la sine insusi, ci si, daca a ajuns aici, sa-l duca dincolo de e insusi. „L'homme passe Vhomme", spunea pe drept cuvant Blaise Pascal: omul e mai mare decat el insusi, intrucat pentru a deveni el insusi poate si trebuie sa se autode-paseasca mereu.

Se poate foarte bine ca la sfarsit sa stam tot in fata intrebarii: ce anume a fost mai intai, gaina sau oul? Parintii, care au fost in primul rand „dascali de viata", si nu doar „dascali de invatatura", urmareau sa gaseasca punctul in care se poate patrunde in chip eficient in cercul vicios dintre gaina si ou. Cunoasterea Parintilor e intr-adevar orientata mai intai spre faptuire (praxis). De-abia din aceasta faptuire, din asumarea si parcurgerea „caii", se naste vederea (thedria) ca privire eliberatoare spre Cel caruia omul i s-a incredintat, inainte de orice faptuire si cunoastere, in actul existential al „credintei".

Pentru a putea merge cu intelegere pe „calea faptuirii" (praktike) si pentru a nu risca sa „impartim lovituri in noapte" orbeste, e nevoie insa de o „cunoastere practica". E necesara o intelegere exacta a mecanismului de functionare a patimilor, a diferitelor si adeseori neasteptatelor forme de manifestare ale acestora, a modului in care apar si dispar - de multe ori in chip inexplicabil -, precum si a multiplelor lor intrepatrunderi si aparente opozitii. Pentru a putea observa acest neincetat joc de-a v-ati ascunselea e nevoie nu numai de o atenta observare de sine, dar mai ales de harul lui Hristos, intrucat viata duhovniceasca consta intr-o continua conlucrare (synergia) intre harul dumnezeiesc si efortul omului. Dincolo de asta omul are nevoie si de un parinte duhovnicesc care sa-l fi precedat pe aceasta „cale" si sa fi dobandit deja darul „deosebirii
duhurilor" care ii lipseste inca incepatorului. Daca nu gaseste un astfel de parinte, are mereu exemplul si scrierile sfintilor Parinti dupa care se poate orienta.

Pe baza experientelor propriilor sai povatuitori avva Evagrie a fost, se pare, primul care a incercat sa faca o anumita ordine in desisul aparent de nepatruns al patimilor. Lista celor opt ganduri „generice", din care provin toate celelalte, pe care a intocmit-o, a devenit calauzitoare pentru spiritualitatea crestina, atat din Rasarit, cat si din Apus. Desi nu tematizeaza in detaliu acest lucru, Evagrie reduce cele opt ganduri la o radacina comuna: „iubirea de sine" (philautia) sau chiar „indragostirea de sine" ca expresie a unei „prietenii" exclusive „pentru sine insusi".

Primul loc in acest catalog al gandurilor rele il ocupa asa-numita „nebunie a pantecelui" (gastrimargia), ceea ce nu este deloc intamplator, asa cum vom vedea de indata. Ea este prima bresa de care au nevoie celelalte patimi pentru a navali in cetatea sufletului. Ca adeseori, etimologia ne ofera clarificari importante cu privire la fiinta lucrului desemnat printr-un anumit cuvant. Termenul grecesc gastrimargia provine din alaturarea cuvintelor gaster (stomac) si margos (turbat, furios, neinfranat, avid). „Gastrimargia" este asadar in prima instanta nebunia „stomacului infuriat, turbat". Traducerea „placere a stomacului" este, cel putin in sensul modern al cuvantului, mult prea slaba. Nu este vorba aici de bucuria cultivata in fata unei mese frumos aranjate si copioase, ci de o afectiune grea, de o „patima/suferinta" (pathos) de care cel in cauza „patimeste/sufera". Victima patimii „gastrimargiei" sufera din pricina unui stomac salbaticit si lacom - si oare nu asa arata si mai cunoscuta noastra overeating?

Nu ne vom putea multumi insa cu aceasta prima definitie. Daca nici macar din punct de vedere al semnificatiei „gastrimargia" nu este simpla pofta de a devora, nenumaratele descrieri pe care Evagrie le face formelor de manifestare ale acestei patimi evidentiaza faptul ca ne aflam in fata unui fenomen mult mai complex. In forma extrema "gastrimargia" se manifesta, intr-adevar, ca imbuibare lipsita de orice retineri, dar aceasta forma extrema nu este singura posibila, ba nici chiar cea mai des intalnita. Vom vedea ca exista variante infinit mai multe, si care la prima vedere nu par sa aiba ceva de-a face cu infulecarea in exces. Ca toate viciile, si aceasta se ascunde sub tot felul de masti pentru a nu fi recunoscuta. Doar in anumite conditii se ajunge la scandal public.

Descrierile partial pitoresti facute de Evagrie, si care la prima vedere nu au legatura in mod nemijlocit cu mancatul, ar trebui sa ne dea de gandit. Cine se recunoaste in ele trebuie sa se intrebe in mod serios pe ce cale se afla. Iar cine se afla sub stapanirea acestei patimi, dar se straduieste deja sa se elibereze de ea, n-are voie sa ignore manifestarile aparent inofensive, daca vrea intr-adevar sa nu se duca singur de nas.

Un cuvant numai pentru intelegerea multitudinii de texte pe care le vom intalni in cele ce urmeaza. Avva Evagrie scrie ca monah pentru monahi. Exemplele utilizate, precum si remediile recomandate, au in vedere un anumit cerc de cititori. Cu toate acestea, cititorul modern va putea depasi fara prea mult efort aceasta bariera a contextului si patrunde in esenta lucrurilor - daca trece peste elementul legat de context si isi fixeaza privirea asupra elementului omenesc, mult prea omenesc, prezent in ele.

Ieroschimonah Gabriel Bunge

Extras din lucrarea "Gastrimargia sau nebunia pantecelui", Ed. Deisis

Gastrimargia

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 1985

Voteaza:

Mancatul in exces - un viciu modern? 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE