Marturii despre viata petrecuta cu staretul Iosif Isihastul

Marturii despre viata petrecuta cu staretul Iosif Isihastul Mareste imaginea.

La Sfânta Ana Mică trăiam ca în viaţa de obşte şi mâncam împreună. Masa noastră era făcută din două scânduri şi un carton deasupra. Şi fiindcă nu-l spălam niciodată, ci numai îl ştergeam de farâmituri, era plin de muşte. Niciodată Stareţul nu ne îngăduia să-l spălăm. „Nu, să nu-l atingeţi deloc!“, spunea el.

Mâncam de două ori pe zi, în afară de luni, miercuri şi vineri. Dar ostenelile erau atât de mari, încât nu se prindea nimic de noi. Atât de mare era osteneala din timpul zilei şi al nopţii – căratul greutăţilor, metaniile, privegherile -, încât, atunci când se lumina de ziuă aveam o foame…! Cu toate acestea dimineaţa mâncam doar câteva măsline, usturoi şi puţin posmag. Doar după-amiază aveam masă obişnuită. Însă atunci când era Duminică sau vreo sărbătoare aveam de două ori masă. Stareţul împărţea mâncarea după nevoia fiecăruia. Cu adevărat, era o făclie de discernământ.

În general în viaţa sa ascetică era foarte aspru şi neînduplecat. A iubit cu tot sufletul său „postul, privegherea, rugăciunea…”. Pâinea şi mâncarea sa erau întotdeauna cântărite. Nu mânca niciodată mâncare proaspătă dacă ştia că mai erau rămăşiţe din zilele trecute. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte mâncarea, cu noi, tinerii, era mai îngăduitor. Ştia că postul nu este un scop în sine, ci un mijloc şi un ajutor în nevoinţele ascetice. Şi fiindcă programul nostru era atât de aspru şi vedea şi neputinţa noastră trupească, a socotit că trebuie să facă pogorământ cu noi.

Dar îngăduinţa lui părea că se termina odată cu acest pogorământ. În afară de această privinţă era foarte aspru. Nu că nu ar fi ştiut să ierte greşelile sau să rabde neputinţele, dar voia ca noi să „înrolăm” toate puterile sufleteşti şi trupeşti în lucrarea nevoinţei.

Stareţul ne spunea: „Tot ceea ce nu dăm ca să folosească Dumnezeu, foloseşte vrăjmaşul. Pentru aceasta Domnul ne dă poruncă ca să-L iubim din tot sufletul şi din toată inima, ca să nu găsească loc cel viclean înlăuntrul nostru”.

De obicei nu aveam pâine proaspătă, ci doar câteva bucăţi de pâine veche. Dacă voiam să mâncăm pâine proaspătă, ce făcea Stareţul? Lua pâinea uscată, o punea în strecurătoare şi apoi o acoperea cu un prosop. După aceea fierbea apă sub strecurătoare şi aburul care trecea prin găuri înmuia pâinea, de parcă ar fi fost bumbac. Artă a artelor!

Din când în când Stareţul ne făcea şi „pâine”. Amesteca puţin terci, apoi îl întindea pe nişte bucăţi de tablă ruginită şi îl băga într-un cuptor mic. Dar această pâine din terci o vedeam o dată la doi ani. Dar cât de frumos era atunci la acele colibe! Cu sânge şi sudoare au fost stropite, dar câtă odihnă şi Har ne aduceau!

Stareţul obişnuia să ne gătească, fiindcă era un bucătar foarte bun. În timp ce gătea, ochii lui vărsau neîncetat lacrimi. Unde s-o fi aflat mintea lui în acele clipe? Cu siguranţă că focul îi va fi amintit de focul iadului şi plângea la amintirea morţii. Şi fiindcă rostea neîncetat Rugăciunea cu gura, Harul lui Dumnezeu sfinţea şi mâncarea, pe care o făcea foarte gustoasă. Din această pricină de multe ori îl chemau la hramurile mănăstirilor ca să gătească. Desigur, de obicei nu mergea, dar uneori îl luau părinţii.
Uneori veneau străini şi le plăcea foarte mult mâncarea noastră. „Ce mâncare minunată este aceasta?”, întrebau uimiţi. Ce mâncare? Mâncare de post era, făcută uneori cu tahini? [pastă obţinută din seminţe de susan], alteori cu fasole. Dar atât de gustoase le făcea, încât nici măcar o mâncare de peşte nu i-ar fi încântat. Rugăciunea şi binecuvântarea Stareţului erau cele care făceau mâncarea gustoasă. Acolo unde există lucrarea lui Dumnezeu, acolo şi mâncarea este dulce ca mierea.


Odată l-am întrebat pe Stareţ:

– Ce este aceasta şi de ce se întâmplă?

– Este lucrarea lui Dumnezeu şi a rugăciunii. Dacă se face Rugăciune, se binecuvintează toate.

– Gheronda, în fiecare zi mâncăm de post. Şi peşte să mâncăm, are gust de miere. Şi pâine uscată să mănânc, are gust de miere. Fasole să mănânc, şi tot gust de miere are. Linte de mănânc, miere este.

– Aşa este. Pentru cel care are o stare duhovnicească bună, orice ar mânca, nu există mâncare mai bună. Din aceasta poate cineva să înţeleagă starea duhovnicească a unui călugăr. Precum spunea un oarecare Sfânt că la o masă unul mânca miere, altul necuraţii, altul spini, altul otravă, potrivit cu starea fiecăruia.

Stareţul făcea şi vin. Usca puţini struguri la soare, îi strivea cu mâinile şi făcea un vin foarte bun, de slujbă. Un pelerin din Paris şi-a amintit toată viaţa lui de acest vin.
Aveam şi o altă mâncare bună „de Duminică”: acolo, în pustie, nicăieri altundeva în Sfântul Munte, pe acele stânci abrupte creşteau nişte buruieni sălbatice. Locurile unde creşteau erau foarte primejdioase, dar eu, ca tânăr, mergeam şi le adunam. Stareţul mă aştepta cu o pungă mică. Tăiam doar frunzele deschise la culoare, nu şi pe cele închise, şi le lăsam tulpina ca să mai crească şi altele. Apoi le fierbeam, le puneam într-un lighean şi turnam peste ele untdelemn. Stareţul punea untdelemn din belşug, căci îi plăcea foarte mult. Zeama era foarte sănătoasă.

Rareori, dacă aveam, împreună cu aceste buruieni mâncam la masa de seară morun prăjit sau scrumbie prăjită sau crudă. Dacă era sărbătoare şi aveam două mese, mâncam această mâncare şi dimineaţă şi după-amiază. Stareţul se bucura de această salată şi de morunul prăjit, căci erau foarte gustoase. Cu acest mic pogorământ simţeam că eram cei mai bogaţi oameni din lume. Aceasta, desigur, era mâncarea de Duminică. Dar în celelalte zile…

Dacă simţea vreodată nevoia să mănânce peşte, de unde ar fi putut să-l ia? Că doar nu exista pe acolo, pe acele stânci, nici un magazin unde să se vândă peşte? Pentru aceasta Stareţul îmi spunea:

– Bobocule, ia-ţi armele şi coboară la mare ca să prinzi ceva! Căci nu avea o asprime lipsită de discernământ, ci ştia să facă şi pogorământ, aşa cum făceau marii asceţi.
Şi astfel, îmi luam undiţa şi în timp ce pescuiam mă gân¬deam la bucuria pe care aveam să i-o fac Stareţului. De obicei, aduceam o jumătate de kilogram. Uneori, în afară de peştişori, prindeam şi câte o caracatiţă sau vreun calmar. Când mă întor¬ceam, Stareţul îmi spunea bucuros:

– Micuţule, voi pune la fiert cartofi, orez, ceapă, ca să fac o supă şi să mâncăm toţi câţi suntem, şase-şapte persoane. Să ne saturăm cu toţii dintr-o mână de peştişori!
Jumătate de kilogram de peştişori pentru şase-şapte persoa¬ne! Cu toate acestea acest pustnic de trei ori fericit se bucura.

Stareţului îi plăceau şi dulciurile. Dar unde să găsească aşa ceva pe acele stânci? Uneori, Duminica, îi spunea părintelui Arsenie:

– Hai, părinte Arsenie, fă o mângâiere, prăjeşte nişte turte cu zahăr, aşa cum fac cei din Pont.

– Să fie binecuvântat!

Şi astfel, părintele Arsenie lua făină, făcea aluat, îl punea în tigaie şi îl cocea. Apoi făcea în el o gaură şi punea în ea apă şi zahăr. Amesteca toată compoziţia şi îl cocea iarăşi. Apoi îl prăjea pe amândouă părţile şi punea nucă măcinată şi puţină scorţişoară. Apoi lua lingura, îl bătătorea şi îl făcea ca halvaua. Acestea erau prăjiturile noastre, turte cu zahăr. Il ajutam şi eu la prăjit.

Dar şi bătrânul Arsenie a moştenit mult din discernământul Stareţului Iosif. Vedea că eram mic şi că mi-e era foame. Se gândea: „Acesta este mic încă şi îi plac şi lui dulciurile. Dar ce să mănânce?” Mie, desigur, îmi plăceau de nevoie. După atâta osteneală la ascultare, la căratul lucrurilor, la privegheri, la metanii şi datorită aerului curat de munte, mi se deschidea pofta de mâncare şi mă chinuia o foame cumplită.

– Micuţule, acum, că nu ne vede Stareţul, mănâncă tu rămăşiţele!

– Bine, dar este binecuvântare de la Stareţ?

– Nu contează. Este puţintică voie proprie aici, dar o s-o aranjăm noi. Aşadar, mănâncă! Ascultare! Eu voi mijloci. Eu vorbesc din partea Stareţului, de aceea pot să-ţi fac un mic pogorământ. Eu sunt „locţiitor de stareţ”.

Acolo sus, pe stânci, nu aveam frigider, de aceea era firesc ca vara, când întreg locul acela fierbea de căldură, mâncărurile gătite să se strice repede. Tot ce era mucegăit sau stricat trebuia să mâncăm, ca să nu aruncăm. Stareţul era primul care dădea pildă mâncând ce era putred. Şi pentru ca să nu aruncăm nimic, punea pe deasupra în mâncare şi toate uleiurile ce fuseseră folosite la prăjit.

Dacă existau sardele puse la sare, le tăia bucăţi şi le punea la ardei umpluţi, aşa sărate cum erau. Însă eu, după ce mâncam puţin, vomitam.
Când Stareţul vedea asta, îmi spunea:

– Bine, nu o să mai pun.

Data următoare iarăşi vomitam.

– Am pus puţin, spunea Stareţul. Iarăşi te-a deranjat? Ei, atunci nu am să mai pun deloc.

Şi deşi aceasta era „tactica” Stareţului, niciodată nu ne-am intoxicat. Ne-a păzit Dumnezeu pentru rugăciunile lui. Altfel am fi murit demult.

Acolo sus aveam şi doi portocali mici; îi plantase Stareţul când au venit la Sfânta Ana Mică, în 1938. Aceştia erau toţi pomii noştri, care mai făceau şi ei din când în când câte o portocală. Stareţul, ca să nu aruncăm nimic, nu ne dădea binecuvântare ca să curăţăm portocalele de coajă, ci ne punea să le mâncăm cu totul. Ne spunea: „Nu trebuie să aruncăm nimic. Toate cele de aici sunt sfinţite de rugăciunile părinţilor”.

Dacă în Duminici Stareţul ne iconomisea, în celelalte zile, de luni până vineri, vieţuiam cu multă asprime. De obicei, se gătea un fel de mâncare pentru toată săptămâna, pe care o ţinea acoperită în beci, într-un vas de aluminiu. Fireşte că se acrea, dar Stareţul o mânca aşa. Avea o inimă mare şi depăşise limitele firescului.

În ceea ce priveşte curăţenia, aceasta lăsa de dorit. Cum trăiam! Stareţul nu se îngrijea deloc de sănătatea sa. Dacă s-ar fi îngrijit puţin, ar fi trăit mulţi ani, fiindcă avea un organism foarte rezistent. În toată viaţa mea nu am întâlnit un ascet de o asemenea măsură. Ce cugetare avea Stareţul! Ceea ce mâncam noi dădea şi vizitatorilor.
Odată a venit cineva din Paris ca să pustnicească împreună cu noi.

– Ia şi mănâncă, i-a spus Stareţul, este mâncare proaspătă de trei zile. Ardei umpluţi cu sardele… Iar acela a mâncat. Bine, noi eram învăţaţi, dar acela?
Stareţul împreună cu bătrânul Arsenie făceau sarmale în care puneau o compoziţie sărată şi mai puţin gustoasă. Mâncarea Stareţului nu o aruncam până când nu se mucegăia.

Uneori ne trimiteau pachete cu alimente în care se aflau şi ouă fierte, dar care se spărgeau în timpul transportării. Dar Stareţul, fără să se teamă de nimic, le curăţa şi le mânca.

– Atâta osteneală au făcut femeile ca să le fiarbă!

– De ce să le mâncăm, Gheronda? Ca să ne mănânce ele pe noi? [adică „să ne nenorocească ele pe noi?”, căci, fiind sparte, erau şi stricate].

– Le vom mânca! Nu trebuie să aruncăm mâncarea. Este păcat.

Stareţului îi plăcea brânza, dar în acele condiţii aceasta făcea viermi. Însă el o curăţa liniştit şi ne-o dădea s-o mâncăm. Trebuia neapărat ca să fie consumate mai întâi alimentele mai vechi. Astfel, mâncam şi paste făinoase cu viermi, dar şi fasole, năut, linte etc, care erau pline de viermi.

Însă eu, ca bucătar, cum puteam să le dau aşa mâncare părinţilor, care atât de mult se osteneau? Soluţia însă a găsit-o viteazul părinte Arsenie. Ca să nu-l mâhnească pe Stareţ, mânca el tot ce era stricat. Şi spunea: – Voi nu puteţi cu stomacele voastre. Eu însă le voi mânca.

Părintele Arsenie era cu totul altfel. Avea o constituţie puternică. Mânca toate cele stricate şi nu păţea nimic. Ce fel de om era! Dar şi ce nevoitor!

Odată aveam nişte mâncare de fasole, care se stricase, iar noi, cei tineri, nu puteam s-o mâncăm. Dar Stareţul se mâhnea să o aruncăm. Atunci s-a rugat cu lacrimi şi ne-a dat-o a doua zi. Şi o, preaslăvită minune! Fasolele înăcrite deveniseră atât de gustoase, încât păreau a fi o delicatesă.

Învăţătura Stareţului era aceasta: când cineva duce lipsă de ceva şi rabdă, atunci vine binecuvântarea lui Dumnezeu. Odată părintele Arsenie a îndrăznit să spună:

– Nu are nici un gust peştele.

– Tot ce ne-a dat Dumnezeu, i-a răspuns Stareţul, este bun. Vom plăti pentru cârtirea ta, părinte Arsenie.

Şi într-adevăr, mai apoi a venit foametea.

În fiecare primăvară îşi făceau apariţia cete întregi de omizi. Ah, cât mă scârbeam de ele! Distrugeau toate frunzele de la tufani*[tufan este un arbore înrudit cu stejarul, dar cu frunze mai lungi] în calea lor şi îi lăsau despuiaţi. Rămâneau crengile goale; îşi pierdeau toată frumuseţea. Iar eu ziceam în sinea mea: „Când vor ieşi frunzele, ca să se înverzească locul puţin?“. Nu aveam nimic altceva decât aceşti tufani.

Omizile se adunau lângă chilia mea şi lângă cea a Stareţului. Numai când le vedeam mi se întorcea stomacul pe dos şi-mi venea să vomit.

Când găteam, acestea umblau peste tot şi cădeau şi în mâncare. Pe atunci nu aveam bucătărie, ci găteam afară, pe stânci. Stareţul îmi spunea:

– Ei, sunt şi ele nişte fiinţe vii! Sunt rele? Dumnezeu le-a făcut şi pe ele. Ce contează? Vom mânca şi mâncare cu carne.

Gândeşte-te că ai făcut mâncare cu melci.

Însă eu ziceam în sinea mea: „Maica Domnului, iartă-mă! Dacă vom pleca de aici, vom pleca ca să scăpăm de omizi şi de vânt“. De acestea două se îngreuia sufletul meu. Era o situaţie grea; împărţeam mâncarea la părinţi şi omizile mişunau în ea.

Odată, pe când mâncam, un părinte îmi spune:

– Ia priveşte cum îşi mişcă ochişorii!

– De vreme ce le-a binecuvântat Stareţul, sunt bune şi omizile, i-am spus eu.

Stareţul, care era „ochi şi urechi”, i-a zis aceluia:

– Mănâncă şi nu mai vorbi! Mâncăm macaroane cu carne.

Acela însă a continuat:

– Efrem, ia uită-te la căpşorul lor!

– Părintele meu, i-a spus Stareţul tăios, dacă mai spui o singură dată, poţi să-ţi strângi lucrurile şi să pleci!

Acela a înlemnit. îndată şi-a schimbat dispoziţia şi mi-a spus:

– Efrem, mănâncă, nu are nimic!

Cu puţin înainte de adormirea Stareţului m-am îmbolnăvit, dar fiindcă am făcut ascultare de Stareţ, nu am mers la medic. Însă atunci când l-am întrebat ce să fac după adormirea lui, el mi-a răspuns:

– Tu eşti un copil bolnăvicios. Vei merge şi la medic. Nu ţine seama de ce am făcut eu şi părintele Arsenie. Tu eşti bolnăvicios. Dacă vei avea nevoie de medic şi de medicamente, să te foloseşti de ele. Această lecţie nu am reuşit s-o învăţ atâţia ani, ci abia acum, la bătrâneţe. Acum, când am ajuns la sfârşit, văd că trebuie să fiu mai îngăduitor în ceea ce priveşte medicii şi medicamentele.

Această ascultare pare a fi cam aspră, dar poartă în sine duhul mucenicesc al răbdării şi al lepădării de sine, desăvârşita încredere în Pronia lui Dumnezeu şi îndrăznirea Stareţului în rugăciune. Ştia Stareţul Iosif ce face, fiindcă avea înţelepciunea cea după Dumnezeu, căci în aceste osteneli, în nevoinţe ascetice aspre se afla ascunsă comoara Harului dumnezeiesc.

Trăirile sale muceniceşti pe care le-a avut în pustia Sfântului Vasilie, împreună cu nectarul Harului dumnezeiesc şi cu experienţele suişurilor dumnezeieşti, Sfântul Stareţ Iosif voia să le învistierească şi în inimile tinerilor săi ucenici. Căci era un testament ceresc ce trebuia să fie încredinţat şi generaţiilor viitoare; tradiţia palamită trebuia transmisă neschimbată.

În fiecare zi trebuia să cărăm ceva. Maşini nu existau, iar acolo unde locuiam, catârii nu puteau să urce. Nisip, lemne, pietre alimente, tot ce era nevoie trebuia să cărăm cu spatele.

Ostenelile şi greutăţile erau multe. De pildă, Stareţul ne trimitea ca să tăiem brazi pe Athon şi să-i aducem de la o distanţă de câteva ore depărtare. Urcam şi coboram văi şi tăiam fiecare câte doi copaci, după care îi căram trecând printre stânci primejdioase şi cărări neumblate şi îi aduceam la colibele noastre, ca să ne zidim chiliile. Ore întregi de mers pe jos; porneam dimineaţa şi ne întorceam la apusul soarelui.

Când urcam de la mare cu greutate în spate, sudoarea curgea şiroaie, fiindcă toate le căram în spate cu multă osteneală. Colibele noastre au fost zidite cu propriul nostru sânge. Ne puneam în minte toate gândurile cele bune şi astfel ne bucuram când ridicam greutăţi. „Această osteneală şi sudoare este asemenea sângelui mucenicesc“, cugetam în sinea mea…”.

Arhim. Efrem Filotheitul, "Staretul meu Iosif Isihastul", Editura Evanghelismos

18 Septembrie 2015

Vizualizari: 840

Voteaza:

Marturii despre viata petrecuta cu staretul Iosif Isihastul 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE