Primavara Postului

Când pământul e încă umed şi rece de zăpadă topită, îngenunchez la marginea stratului cu flori perene sălbatice, implorând primele fire de ghiocei şi narcise să crească. Mă abat în grădina mea de legume şi strâng la un loc vrejurile ofilite ale ultimului an. Privesc jos spre mugurii cenuşii morţi ai rândului de asparagus şi încerc să-mi imaginez cum într-o lună fire de un verde strălucitor vor străpunge mormanele de pământ.

Primăvara a venit greu în anul acesta. Dar e de lucru. Grădina de legume trebuie să fie săpată şi nivelată. Covorul uscat care acoperă stratul cu flori trebuie îndepărtat şi restul de plante bătrâne crescute trebuie tăiate. Pentru grădinar cele dintâi semne de primăvară sunt o irezistibilă chemare de a face încă o dată din pământ un rai.

Grădinăritul şi viaţa duhovnicească seamănă foarte mult. Şi, aşa cum comenta scriitoarea creştină Evelyn Underhill [1875-1941], există moduri potrivite şi nepotrivite de a cultiva atât solul, cât şi pământul duhovnicesc al vieţii noastre:

Ideea că o campanie viguroasă cu hârleţul e cel mai bun mod de a stârpi buruienile plictisitoare dintr-un colţ cu flori e cea pe care trebuie să o dezvăţăm cel mai mult. Ne năpustim, aruncăm violent pământul în toate direcţiile, smulgem buruienile, facem o grămadă mare şi ne retragem într-o stare de satisfacţie umedă spunându-ne că am făcut munca unei foarte bune dimineţi. Dar chiar am făcut asta? Am deranjat doar rădăcinile celor mai frumoase flori perene. Am lichidat câţiva lăstari. Am înşfăcat încărcături de mici răsaduri.... Şi în graba noastră am rupt doar buruienile lăsându-le jumătate din tulpină în pământ, doar ca să-şi reînceapă o viaţă viguroasă. Căile Duhului [Ways ofthe Spirit]

Orice grădinar creştin experimentat ştie că există o primăvară duhovnicească care vine la fel de sigur ca şi primăvara naturii. Primăvara Postului Mare e chemarea lui Dumnezeu la rugăciune, post şi pocăinţă. Ca şi scaiul cu rădăcini adânci, unele din obiceiurile noastre cele mai rele rezistă până şi celor mai perseverente şi încordate eforturi. O scrută tragere a rădăcinii lor nu rezolvă lucrurile, nici o ciopârţire agresivă cu sapa. E nevoie de răbdare şi de disponibilitatea smerită de a cădea în genunchi şi a lucra atent cu hârleţul şi săpăliga. Grădinarul creştin adună cu răbdare păcatul din solul sufletului, pe care-l cultivă cu grijă şi atenţie la noua şi frageda creştere a credinţei.

Grădinarul creştin respectă şi faptul că Dumnezeu fixează fiecărui suflet „genul de grădină ce urmează să fie". „Sarcina ta, avertizează Underhill, se limitează strict la a-ţi face sufletul cât de bun poate fi el în felul său." Unii dintre noi vor fi contemplativi asemenea unei grădini de trandafiri, alţii sunt mai pământeşti ca un câmp de cartofi. Grădinarul creştin respectă harul lui Dumnezeu în conlucrarea mântuirii tot aşa cum studiază atent natura plantelor care cresc şi le acordă grija adecvată fiecăreia.

Pământul unde locuim e sărac, şi atunci când am săpat pentru prima dată grădina de legume am dat de un loc unde nu era urmă de sol, ci numai şist argilos şi gresie. A fost nevoie de mult gunoi şi fertilizatori pentru a face productivă grădina, şi în fiecare primăvară scot încă găleţi de pietre crescute parcă toată iarna din seminţe de piatră. După aceea greblez pământul proaspăt curăţat şi trasez rândurile pentru a semăna seminţele de spanac, muştar şi sfeclă. Trimit fiecare sămânţă în pământ din vârful degetelor mele cu dragoste şi speranţă pentru o nouă viaţă şi pentru creşterea unui nou şi bogat rai verde.

Cum arde Iubirea când Sămânţa se pune
Şi în privirea spre timpuria naştere
Când pământul de buruieni se pătează
Iar robustul răsad cu trup arcuit vine şi el
Cale croindu-şi prin fărâmele de pământ date
deoparte. Robert Frost[1874-1963] „Putting in the Seed"

Prin rugăciunile şi postirea din primăvara Păresimilor, creştinul îşi curăţă solul sufletului de păcatul pietros şi face loc naşterii dinăuntrul inimii străpunse şi trupului sân-gerând al lui Iisus. „Vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne"(Iezechiel 36,26). Dragostea noastră împletită cu harul lui Dumnezeu poate face până şi solul pietros cel mai sărac să dea sfecle roşii rotunde, dulci inimi de carne.

„Sosit-a primăvara postului care face să răsară floarea pocăinţei", spune un imn bizantin. Floarea căinţei creşte însă doar în solul îmbogăţit prin moartea eului nostru vechi pe care l-am lăsat să moară în el. Fiul lui Dumnezeu a luat cu El în mormânt păcatele noastre, iar trupul Său sădit într-o grădină a adus roadă vieţii veşnice. Când ne-am mutat în casa noastră, am făcut un strat de flori aflat în parte în umbra unui bătrân cireş, economisind spaţiu pentru florile mele de pădure favorite. Intr-o primăvară timpurie, am descoperit plimbându-mă o colonie de maci canadieni cu florile lor albe ca zăpada. Aşa că am sădit câţiva sub acel pom, iar acum înfloresc în fiecare primăvară. Macul canadian se ridică drept spre soare dintr-un mormânt purpuriu de frunze înfăşurate. La căderea serii petalele lui lungi asemenea unor degete se adună ca într-o rugăciune cerând lumina dimineţii. După o scurtă viaţă, aceste petale perfecte cad iarăşi în bogatul pământ brun din care au ţâşnit, iar în locul lor se ridică frunze în formă de inimă hrănite de un balsam medicinal roş-portocaliu intens.

Prin „revărsarea de iubire" a morţii Sale pe Cruce, spune marea rugăciune din Joia Mare a Bisericii armene, Hristos ne-a dat şi „leacul/medicamentul pocăinţei". Toată pri-măvara Postului Mare mă trezesc în soarele dimineţii şi urmez fidel calea pocăinţei, care mă călăuzeşte spre dalba înflorire şi tămăduitoarea ungere a macului canadian. Petalele lui albe îmi aduc aminte de Mielul fără păcat al lui Dumnezeu, Care mi-a adus mântuirea, iar pomul din spatele căruia explodează această floare îmi aduce aminte de un alt pom sau doi.

In locul pomului înflorit purtător de moarte din mijlocul Edenului, ai purtat pe Golgota lemnul Crucii. Şi sufletul meu cel căzut în păcat şi apăsat de grea povară primeşte-l şi poartă-l pe umerii Tăi ca pe un miel spre sălaşul ceresc al făgăduinţei. Sfântul Nerses Shnorhali [cel plin de har; 1098-1173], „Imn pentru Vinerea Mare"

O importantă temă în cultul creştin ortodox e alungarea lui Adam şi a Evei din grădina desfătărilor şi întoarcerea noastră în ea prin Cruce. Vecernia de marţi seara din prima săptămână a Postului Mare exprimă minunat această viziune:

Cei ce am fost scoşi din Rai pentru mâncarea cea amară oarecând, să ne silim a intra iarăşi în el acum prin oprirea poftelor strigând Dumnezeului nostru: Cel ce Ţi-a întins pe Cruce palmele bând oţet şi gustând fiere şi ai răbdat durerile piroanelor, smulge din sufletele noastre toate desfătările cele preaamare pentru milostivirea îndurărilor, mântuind pe robii Tăi. Cei ce am fost izgoniţi din Rai oarecând pentru mâncarea din pom acum prin Crucea Ta în el ne-am sălăşluit.Triod

Grădina Edenului e evocată şi de imnul armean pentru duminicile Postului Mare: „Trei erau în grădină: Adam, Eva şi porunca Domnului." Pentru că au călcat porunca de a nu mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului care era în grădină, Adam şi Eva au pierdut şansa pe care le-a dat-o Dumnezeu de a duce o viaţă şi mai desăvârşită. In locul ei, păcatul i-a supus morţii de care mor toate făpturile, dar care pe oamenii creaţi de Dumnezeu după chipul Său şi meniţi nemuririi îi desparte veşnic de prezenţa lui Dumnezeu; e ceea ce vrea să spună izgonirea primilor doi oameni din grădină şi de lângă Pomul Vieţii.

Dumnezeu nu le-a cerut lui Adam şi Evei altă osteneală în Rai decât să poarte de grijă de grădina care erau ei înşişi. Ei însă au căzut din răspunderea lor şi s-au supus entropiei naturii, pe care oamenii înşişi nu sunt în stare să o schimbe.

In primăvara Postului Mare această entropie şi acest proces de moarte păcătoasă sunt răsturnate. Cuvântul întrupat moare cu trupul şi prin acea moarte aduce o viaţă nouă şi din belşug revărsată. în Postul Mare, noi, care-L numim pe Iisus Domnul Vieţii, refacem călătoria Sa mântuitoare, de la apele răcoritoare ale Iordanului în care S-a botezat, în pustiul în care l-a refuzat de trei ori pe diavol. In primăvara Postului, creştinii calcă pe urmele paşilor lui Hristos din grădina mâhnirilor până în grădina învierii Lui. în Vinerea Mare, însetăm cu Hristos pe Cruce. Vrem să mâncăm şi să ne răcorim cu apele vii care curg din grădina desfătării, dar pentru a ne întoarce în acea grădină şi a bea din apa ei vie trebuie să străbatem mai întâi pustiul propriului nostru suflet.

In Postul şi în Săptămâna Mare, Tatăl ne cheamă să umblăm alături de Fiul Său şi pe această cale să alungăm păcatul nostru cu rugăciune şi cu post. Restul l-a făcut pentru noi Fiul, Care ne va întâmpina la uşa Raiului şi ne va duce prin moarte la o viaţă nouă şi veşnică. Pomul Vieţii stă tot în mijlocul grădinii, dar blestemul său a fost îndepărtat. Ne putem apropia de el şi împărtăşi din viaţa pe care o dă pentru că Iisus, singura Jertfă curată şi sfântă, a fost răstignit de un alt pom. Aceasta e mila şi harul Său.

Imnele Paştelui sunt în Biserica armeană aceleaşi cu cele ale duminicilor obişnuite. Aceasta pentru că în credinţa creştină Pastele devine ceva obişnuit. Şi fiecare săptămână e o călătorie prin timpul obişnuit spre grădina şi bucuria învierii:

Glasul bunelor vestiri a strigat femeilor ca o
trâmbiţă:
„Cel Răstignit pe Care-L căutaţi a înviat!..."
Măria l-a întrebat pe grădinar:
„Tu ai luat dragostea mea?"
„Privighetoarea dimineţii a înviat!" A trâmbiţat heruvimul Maicii Lui şi celor
împreună cu ea:
„Mântuitorul lumii Hristos a înviat! Şi pe om din moarte l-a izbăvit."

La picioarele cărării grădinii mele am sădit zambile purpurii, rozalii şi albe, iar de Paşte înflorirea şi dulcea lor mireasmă mă cheamă în grădină.

Floare nouă a strălucit astăzi din mormânt,
Sufletele au înflorit împodobite în felurite
culori înverzind de viaţă,
Lumina dumnezeiască şi-a deschis floarea
strălucirii peste primăvara duhului. Imn armean de Paşte

Cu câteva veri în urmă, copiii mei au găsit două broaşte ţestoase şi le-au pus în grădina de legume. Intr-un dezgheţ din luna februarie a anului următor, pe când săpam pământul îmbibat în care creşte mazărea, am ridicat cu lopata o grămadă grea de pietre şi apoi o alta. Ţestoasele îşi făcuseră sub ele vizuini pentru hibernarea de iarnă şi eu le trezisem brutal prea devreme. Le-am dus într-un colţ al grădinii unde să nu le mai deranjez şi am continuat să sap. Când soţia mi-a spus că se teme ca nu cumva ţestoasele să fi murit, i-am spus că nu cred (deşi nu eram atât de sigur cum pretindeam că sunt). Am repetat că primăvara se vor arăta. Şi într-adevăr au venit în Săptămâna Luminată.

Crinii şi zambilele înseamnă învierea, şi pot înţelege de ce anume. Am însă o pereche de ţestoase care în fiecare toamnă se sădesc în grădina mea ca două gigantice seminţe, iar de Paşte învie purtând coroane de pământ pe capetele lor umile. Şi mă minunez îm-preună cu femeile la mormânt, cum spune un tropar armean pentru duminici: „Hristos a înviat, Hristos S-a sculat din mormânt feciorelnic, din mormânt plin de lumină." Şi ne duce înapoi în grădina desfătată a Raiului.

Vigen Guroian

Articol preluat din cartea Gradina ca parabola teologica, Editura Deisis