Mirele si mireasa - sfaturile parintelui Maxim Kozlov

Mirele si mireasa - sfaturile parintelui Maxim Kozlov Mareste imaginea.

Este obligatorie îndrăgostirea reciprocă între soţ şi soţie?

Nu, şi nici nu este de dorit, dacă prin îndrăgostire se înţelege acea atracţie pasională pentru o persoană. O astfel de idealizare a calităţilor fizice şi spirituale nu îţi permite să vezi în iubit omul care este el de fapt, lucru care duce, de cele mai multe ori, la urmări negative: necazuri în viaţa de familie atunci când se risipeşte norul iluziei şi trebuie să trăieşti zi de zi cu o persoană reală, nu cu o fantasmă pe care ţi-ai plăsmuit-o. De aceea, cel mai înţelept este să-l priveşti cu echilibru pe celălalt şi să-l primeşti cu bucurie; a te bucura de prietenul tău, care e un celălalt, şi nu conştiinţa plată a faptului că anume el este cel pe care vrei să-l vezi alături şi căruia te vei strădui să nu-i fii povară prea grea, aceasta este o temelie sănătoasă pentru familia creştină.

Nu trebuie să ne creăm un cult din îndrăgostirea pasională, care a caracterizat de-a lungul secolelor viaţa în afara Bisericii. Cu mult mai puternică decât această îndrăgostire este dragostea conjugală, atunci când partenerii trec an de an prin bucurii şi necazuri fără a se trăda unul pe celălalt, şi aceasta până la capăt. Dragostea este cu mult mai mare decât simpla atracţie, chiar dacă aceasta din urmă ar fi bază pentru crearea unei familii. O astfel de dragoste poate fi dobândită atunci când nu există pasiune fără măsură la începutul unei relaţii. Nu spun că îndrăgostirea tinerească nu ar putea să se transforme în ceva serios, fiindcă poate, dar nu trebuie ca aceasta să fie văzută ca o condiţie absolut necesară creării unei familii. Dacă ai o atitudine firească, de prietenie, faţă de alesul tău şi dacă te simţi bine alături de el, dar nu arzi de pasiune, iar atunci când sunteţi împreună stelele nu se aprind deasupra capetelor voastre, aceasta nu înseamnă că nu puteţi forma, împreună, o familie. Nu trebuie aşteptat acel cineva cu care ai vrea să simţi anume cele descrise mai sus. Repet: nu trebuie să facem un cult din îndrăgostirea pasională.

Unii aşteaptă ca, odată cu trecerea anilor, să ajungă la sentimente mai intense, iar alţii se căsătoresc cu cei pe care îi cunosc deja. Cine are dreptate?

Sigur că nu ar fi înţelept să-ţi „îndopi" fiica cu romantismul de tip Pe aripile vântului: „Aşteaptă prinţul frumos care va veni la tine pe o corabie şi te va lua departe de tot, unde veţi fi neobişnuit de fericiţi, iar tu vei fi înconjurată de tot ceea ce visează omul". Aceasta este o extremă foarte periculoasă. Cealaltă extremă este pragmatismul total, care oferă explicaţia conform căreia, în general, nu trebuie să existe un astfel de sentiment ca dragostea, ci doar gândirea raţională: „Dacă vârsta tânărului/tinerei e în regulă, dacă nu arată prea rău, statutul social e bun şi caracterul este potrivit, înseamnă că îl pot lua de soţ/soţie". In acest caz ar trebui să începi pregătirea tortului de nuntă cu gândul că veţi învăţa mai târziu cum să trăiţi în familie. Incă o dată: cealaltă extremă.

Probabil că pentru cei mai mulţi dintre tinerii ortodocşi calea bună este cea de mijloc: pe de o parte atracţia emoţională/spirituală (poate chiar şi nespirituală uneori) faţă de celălalt, iar pe de altă parte gândul că cei doi vor forma un singur trup şi că nu trebuie să aibă idei diferite în ce priveşte lumea. Atunci când acestea coincid, se formează cea mai sănătoasă atmosferă pentru constituirea unei vieţi de familie.

Ce-i de făcut dacă ţi se pare că nu eşti capabil să iubeşti? Trebuie să aştepţi şi să speri că se va ivi omul potrivit?

Depinde cum înţelegem dragostea. Dacă vom gândi acest sentiment aşa cum este el descris în Evgheni Oneghin sau în Romeo şi Julieta, atunci este mai bine să nu aşteptăm astfel de stări emoţionale. Poate e mai bine că Domnul nu ne trimite astfel de pasiuni, care în literatura artistică stau sub numele de „dragoste". Chiar dacă nu visăm la pasiuni trupeşti grosolane, aşa cum este tendinţa astăzi, tot vorbim de pasiuni, şi de aceea nu trebuie să aşteptăm o astfel de evoluţie a vieţii noastre sentimentale. Dacă prin lipsa capacităţii de a iubi înţelegem respingerea emoţională a vreunui om care, în conformitate cu gândirea logica, ar trebui să ni se potrivească, dar pe care nu-l primeşte sufletul şi lângă care nu vrem să fim aproape nici măcar un minut, abia aşteptând să plece, atunci sigur că nu are rost să ne legăm viaţa de unul ca acesta.

Cel care poate trăi în rugăciune, cu nădejdea că Dumnezeu îi va trimite omul cu care se va înţelege de minune, acela va ajunge să aibă ceea ce cere. Despre aceasta mărturiseşte întreaga experienţă a Bisericii.

Atunci când ne alegem partenerul suntem îndrumaţi de Domnul sau de noi înşine? Ce este definitoriu în aceasta acţiune — divinul sau umanul?

Răspunsul la această întrebare trebuie să fie strâns legat de înţelegerea clară a vieţii creştine, a relaţiei dintre Providenţa Divină, voia lui Dumnezeu şi libertatea fiecărei persoane în parte. In cele din urmă, noi credem în ceea ce se numeşte corespondenţă, în faptul că nimic nu se întâmplă în această lume fără voia lui Dumnezeu, după cum se spune în Evanghelie: „... şi perii capului vostru, toţi sunt număraţi" (Matei 10, 30).

Nu există ceva care să determine comportamentul omului într-atât, încât să fie considerat liber de responsabilitatea acţiunilor sale. In cadrul soteriologiei, învăţătura creştină despre mântuire, acest principiu este formulat prin cuvintele Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan: „Dumnezeu ... L-a dat pe Fiul Său Cel Unul-Născut, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3, 16). Intr-un limbaj mai sec teologic, se poate spune că aceasta este „o predeterminare condiţionată a tuturor către mântuire", adică dorinţa lui Dumnezeu de a mântui pe fiecare om şi de a-i acorda posibilitatea de a face acea alegere mântuitoare în orice condiţii de viaţă, chiar şi în cele mai grele sau aparent imposibile, aşa cum s-a întâmplat cu tâlharul de pe cruce, care s-a mântuit în ultimul moment al vieţii. Cuviosul Petru Athonitul spunea că Dumnezeu nu îl mântuieşte pe om fără acţiunea acestuia din urmă, adică nu îl mântuieşte fără ca el să dorească aceasta în sufletul său.

Acest principiu general este aplicabil şi în cadrul căsătoriei creştine. Bărbatul îşi alege partenera singur sau împreună cu familia (fapt care se întâmpla mai mult în trecut, însă din ce în ce mai puţin în zilele noastre), şi în acest sens fiecare om este liber să facă alegerea pe care o doreşte, adică alegerea proprie să fie în conformitate cu dorinţa interioară. Tânărul evlavios şi puternic în credinţă, cu atât mai mult un seminarist, nu îşi va căuta soţie într-un club de noapte. De fapt, el nici nu va merge acolo, iar dacă la trei noaptea va vedea o fată care a ieşit să fumeze o ţigară între două dansuri şi aceasta i se va părea atractivă, el va trece pe alături, fără să zică ceva. La fel, putem spune, si în sens invers, că cei mai mulţi dintre studenţii facultăţilor laice care nu duc o viaţă bisericească intensă sau nu merg deloc la biserică nu vor putea vedea într-o tânără de la Teologie o viitoare soţie, din raţiuni atât financiare, cât şi trupeşti. De aceea, nu prea există alegeri la întâmplare, şi dacă se întâmplă aşa ceva, înseamnă că diferenţele au fost surmontate în sufletul omului şi că el tinde spre altceva decât ceea ce se întâmplă în viaţa lui cotidiană. Dacă aşa ceva nu există, atunci scânteia divină nu se va aprinde în sufletul său.

Libertatea omului nu înseamnă şi absenţa voii lui Dumnezeu. Câteodată, oamenilor care par din exterior, să se potrivească, nu le este bine când rămân împreună. Se întâmplă ca Domnul, prin obstacole care apar din senin, din dragoste pentru fiii săi şi dorindu-le acestora mântuirea, să nu le permită unora să se căsătorească, deşi din perspectivă lumească s-ar fi părut că nunta era potrivită. îmi amintesc o istorioară care ilustrează foarte bine o astfel de situaţie. Aceasta s-a petrecut pe la mijlocul anilor '80. O tânără frumoasă şi evlavioasă, fiica unui om de ştiinţă cu renume, care a devenit ulterior preot, se pregătea să se căsătorească, şi pentru aceasta luă chiar binecuvântare de la duhovnic. Viitorul soţ era, de asemenea, om credincios, crescut într-o familie de emigranţi ruşi şi care fusese de acord să vină în Uniunea Sovietică pentru a se căsători. Căsătoria aceasta urma să fie una organizată cu foarte mare fast pentru acele vremuri, având în vedere persoanele implicate. Pentru aceasta s-a adus de la Paris o trenă de vreo şase metri, urmând a fi purtată de câţiva copii de la biserică. Totul era pregătit pentru nuntă: locul desfăşurării banchetului, invitaţii, tortul... Dar, nimeni nu ştie de ce, cu o săptămână înainte de nuntă mirele a dispărut, lăsând doar un bileţel prin care anunţa că nu se mai căsătoreşte. Tânăra s-a îmbolnăvit după acest eveniment şi abia peste un an şi jumătate şi-a revenit.

Ce s-a întâmplat oare în acest caz? O nedreptate, o pedeapsă nemeritată din partea unui om evlavios? Din afară aşa s-ar părea, dar, după ce au trecut vreo cinci ani, tânăra s-a călugărit şi acum este stareţa unei mănăstiri care pregăteşte mirese pentru un altfel de Mire. Această tânără duce acum spre drumul mântuirii mulţi oameni. Ne dăm seama, în acest caz, că istorioara din tinereţea stareţei a fost în planul lui Dumnezeu, şi când se întâmplă astfel de lucruri, atunci nici sfatul duhovnicului şi nici binecuvântarea părinţilor pentru căsătorie nu sunt o garanţie a succesului acesteia. Trebuie să lăsăm loc în viaţa noastră pentru o astfel de turnură a situaţiei. Astfel, la începutul Liturghiei se rosteşte: „Este vremea ca Domnul să lucreze!" în viaţa noastră trebuie să fie timp şi loc pentru ca Domnul să lucreze, căci El ştie cel mai bine ce ne trebuie şi cum ne poate aduce spre slujba Sa. Acea tânără ar fi fost poate o soţie foarte bună, dar a devenit o stareţă excelentă şi, dacă va voi Domnul, ea va sluji încă mulţi ani Biserica Sa. Astfel se întâlnesc voia Domnului şi libertatea omului.

Dacă există Providenţa divină şi Domnul stabileşte dinainte evenimentele, îndreptând cursul vieţii omului, de ce este permisă cununia în cazurile în care aceasta se termină cu divorţ, atât timp cât Domnul ştie dinainte aceasta? De ce nu se trimit conjuncturi care să împiedice căsătoriile de acest fel?

De ce nu se schimbă clima în aşa fel, încât să nu mai fie posibile cutremure, tsunami, sau de ce nu se trezesc aviatorii adormiţi pentru a se evita vreo catastrofă aviatică şi altele asemenea? Pentru că Providenţa nu este un program de calculator care necesită anumite setări, aşa cum se întâmplă în cazul jocurilor virtuale de tipul „Civilisation", atât de iubite în vremea noastră. Domnul, după spusele Sfântului Ioan Damaschinul, vede totul dinainte, dar nu le determină pe toate să se întâmple. El aranjează evenimentele vieţii noastre astfel, încât noi să avem posibilitatea alegerii. Chiar dacă facem într-o zi zece alegeri nepotrivite, a unsprezecea oară avem totuşi posibilitatea să facem un pas spre bine. Anume astfel este Providenţa, încât omul care cade tot timpul nu este obligat sa se ridice, ci acestuia i se oferă o mână de ajutor pentru a avea şansa schimbării. Şi aceasta se întâmplă până ce piere. Toate aceste şanse ale omului pot fi reprezentate de întâmplări deosebite, necazuri, boli sau poate chiar de bucurii şi întâlniri cu diverse persoane. De aceea, de fiecare dată, noi avem posibilitatea mântuirii. Nu trebuie să înţelegem Providenţa Divină în sens literal: doi oameni trebuie să se întâlnească neapărat şi să pună bazele unei familii stabile.

La Moscova există o tradiţie ca tinerii care s-au hotărât să se căsătorească să meargă la cimitirul german şi să se roage la mormântul stareţului Zosima. Cum se poate explica faptul că după o astfel de rugăciune, când simţi binecuvântare de sus, căsătoria se destramă? Nu înţeleg dacă a fost, în acest caz, voia Domnului pentru această căsătorie.

Intr-adevăr, există acest obicei bun de a se ruga dreptului schiarhimandrit Zosima, care are, ca mulţi alţi sfinţi, harul de 3.-i ajuta pe cei ce doresc să se căsătorească să dobândească înţelepciune de la Dumnezeu pentru a lua o hotărâre bună în ce priveşte nunta. Dacă tinerii se hotărăsc să rămână împreună pentru toată viaţa, Sfântul Zosima este rugat să îi ajute pe aceştia să trăiască în curăţie şi evlavie, iar dacă nu, îi ajută să nu se despartă în duşmănie, ci în pacea inimii. Dar harul acesta este un ajutor care nu ne forţează voinţa în nici un fel. Cei care, rugându-se cu credinţă la mormântul stareţului şi primind un semn „de bine" în privinţa întemeierii unei familii, o distrug pe aceasta mai târziu, trebuie să înţeleagă foarte bine ce s-a întâmplat. Nu trebuie să spunem că aşa a fost voia Domnului, căci oamenii sunt singurii vinovaţi pentru ce au făcut din darul pe care l-au primit. Aceasta este libertatea pe care nu o poate lua nici o binecuvântare şi pe care o aveau primii oameni pe pământ. Noi ştim acum că ei aveau măsura întreagă a milei Domnului, toată binecuvântarea Lui, dar vedem în ce au transformat aceste daruri! Ştim unde a ajuns această primă familie sau, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „mica Biserică primordială". Apoi, nici noi nu trăim în ţara poveştilor, şi ştim foarte bine că la cununie nu se termină toate greutăţile, ci ele doar încep. Alteori, se întâmplă ca tinerii care au greutăţi să se roage Domnului, Maicii Domnului sau unora dintre Sfinţi şi apoi să descopere că nu mai au dorinţa de a se lupta cu propriile păcate. Putem spune că în nouăzeci şi nouă de cazuri dintr-o sută familiile se despart deoarece membrii acestora au încetat să mai lupte cu patimile lor, şi doar în singurul caz rămas — din alte motive.

Adesea se întâmplă ca oamenii care nu sunt urâţi la chip sau care nu au probleme grave de sănătate să rămână singuri. Sunt oare ei de vină că au respins pe cineva, că nu au văzut persoanele trimise lor sau că voia Domnului a fost astfel, spre binele lor?

Se întâmplă ca omul să nu vadă ceea ce îi trimite Dumnezeu şi să nu primească darul ca atare. Aceasta mai ales atunci când sufletul său este cuprins de ceea ce i se pare lui a fi dragoste, dar care de fapt nu este decât o pasiune bolnăvicioasă pentru altcineva, atunci când el (ea) îşi va creiona în suflet un chip fictiv al alesei care, de cele mai multe ori, îl refuză. In aceste cazuri, persoana în cauză cade într-o melancolie care, printre lacrimi, are un iz de mângâiere, şi nu observă pe cea care stă alături de el în fiecare zi şi cu care ar putea face casă împreună. Nu în zadar Sfântul Apostol Pavel spune: „Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură..." (I Corinteni 13, 12), si doar în viaţa de apoi, când „Dumnezeu va fi toate în toţi" (I Corinteni 15, 28), Providenţa Sa ni se va descoperi clar, inclusiv viata fiecăruia dintre noi. Acum ne mirăm de ce vreo femeie evlavioasă nu şi-a găsit soţ, dar Dumnezeu ştie ce ispite ar fi putut avea aceasta şi cum i s-ar fi schimbat caracterul dacă ar fi fost mama unei familii. De aceea, creştin este acela care în orice situaţie a vieţii are încredere în Providenţa Divină.

Câteodată ţi se pare că el (ea) este cel sortit pe vecie, după care încep dezamăgirile. Se mai întâmplă să îţi placă mai mulţi tineri deodată; cum poţi alege atunci soţul (soţia) dintre aceştia sau cum poţi înţelege care este cel menit?

Una din cele mai sigure metode de probare a seriozităţii unei relaţii este încercarea ei în timp. De multe ori, din cauza grabei excesive care se cheamă „vreau să mă mărit şi gata!", ne închipuim cum ar arăta alesul. Dacă acesta este supus unei aşteptări de jumătate de an măcar, atunci nu mai rămâne nimic din toată dragostea. De aceea, pot da un sfat simplu în această privinţă: să nu luaţi nici o hotărâre definitivă în perioada de probă, şi veţi vedea ce este autentic şi ce nu poate rezista nici o lună datorită trăirilor emoţionale intense.

Parintele Maxim Kozlov

Familia - ultimul bastion, Editura Sophia

Cumpara cartea "Familia - ultimul bastion"

04 Mai 2015

Vizualizari: 1671

Voteaza:

Mirele si mireasa - sfaturile parintelui Maxim Kozlov 2.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE