Nu fac binele pe care il vreau, ci raul pe care nu-l vreau

Nu fac binele pe care il vreau, ci raul pe care nu-l vreau Mareste imaginea.

Sufletul care a pierdut harul tanjeste dupa Stapanul si plange ca Adam dupa izgonirea din rai. Si ni­meni nu-l poate mangaia atunci afara de Dumnezeu. Lacri­mile lui Adam erau mari si ele udau ca niste paraiase fata, pieptul si pamantul de sub picioarele lui, si suspinele lui erau adanci si puternice ca foalele unei fierarii: "Doamne, Doamne - se tanguia el -, ridica-ma iarasi in rai!"

Sufletul lui Adam era desavarsit in iubirea lui Dumne­zeu si cunostea toata dulceata raiului, dar era inca lipsit de experienta, de aceea el n-a departat ispita Evei, cum a de­partat ispita sotiei sale mult incercatul Iov (Iov 2, 9-10)." Din exegeza Parintelui Iustin Popovici retinem: "Caderea s-a intamplat atunci cand am respins de la noi conlucrarea vesela cu Dumnezeu si am inceput, prin pacat, sa lucram si sa conlucram cu diavolul. In viata noastra pamanteasca, prin pacatul adamic si al patimilor omenesti ce i-au urmat, a intrat moartea cu toate puterile raului si ale iadului, astfel incat viata dumnezeiasca pen­tru care suntem ziditi, treptat, sa se transforme in una dia­voleasca. Aici s-a intamplat, s-a produs o situatie complexa si complicata. Gandirea omeneasca, zidita prin Dumnezeu, s-a schimbat de buna voie in gandire dumne­zeiasca neschimbata; insa treptat, pe drumul iubirii de pa­cat, s-a transformat in iubire diavoleasca.”

La fel s-a intamplat si cu simtirea: s-a transformat in simtire diavoleasca. Si intreaga putere de a lucra si lucra­rea sufleteasca si trupeasca s-au transformat in putere de a lucra si lucrare diavoleasca. Si traind intr-un anume fel, in chip "curat", viata noastra "autonoma", noi am trait in re­alitate pacatul in toate formele lui de exprimare, si schim­barile, si desfasurarea lui. Sau mai bine: in viata noastra a trait pacatul in "splendoarea" firii sale demonice.

Pentru ca nu se intampla ca si eu, si voi, si fiecare din voi, dupa savarsirea vreunui pacat si a vreunui rau, sa ne trezim, dar trezindu-ne ca dupa un vis urat, zicem inlaun-trul nostru: Caci nu fac binele pe care il voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela il savarsesc. Iar daca fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci pacatul care locu­ieste in mine (Rom. 7, 19-20).

Pacatul a locuit atat de mult in sufletele noastre, in inima noastra, in vointa noastra, in constiinta noastra, in "fiinta" noastra intreaga, incat toata viata noastra "curge" intr-o ceata infricosatoare a pacatului si face sa rasara din sinele ei ganduri iubitoare de pacat, care se dezvolta trep­tat in ganduri diavolesti; face sa rasara din ea simtiri iubi­toare de pacat care se transforma treptat, se dezvolta in simtiri si sentimente diavolesti, face sa rasara din sine fapte iubitoare de pacat care treptat se transforma in fapte diavolesti. Pentru ca pacatul, si cel mai mare si cel mai mic, este fara indoiala puterea "vie" a diavolului. Pentru aceasta, insusi Domnul, cu toata dumnezeirea Sa, S-a fa­cut om si S-a aratat ca Dumnezeu-Om si ca Dumnezeu-Om a savarsit mantuirea omului de pacat, de moarte si de diavol, mantuirea de viata diavoleasca, de gandul diavolesc de starea diavoleasca, de lucrarile diavolesti.

Cum, in ce fel? Prin Viata dumnezeiasca, prin Gandul dumnezeiesc, prin simtirea dumnezeiasca, prin puterea dumnezeiasca de a lucra. El a savarsit mantuirea omului si numai El, ca Dumnezeu-Om, putea sa o savarseasca. Pentru ca in orice alt fel omul ar fi ramas nemantuit. Nu­mai omul intreg impreuna cu Dumnezeu intreg putea si poate de fiecare data sa se izbaveasca de diavol si de cele doua puteri infricosatoare ale sale, pacatul si moartea.

Mantuirea omului este lupta intruparii lui Dumnezeu in om, o lupta a intruparii in Duhul Sfant, unde omul de bunavoie, cu ajutorul Sfintelor Taine cele purtatoare de har si al sfintelor virtuti, intrupeaza in sine pe Hristos Dumnezeu-Omul, Singurul Mantuitor al oamenilor de pa­cat, de moarte si de diavol.

In aceasta lupta interminabila si incalcita a "in-omeni-rii", omul traieste prin Dumnezeu, gandeste prin Dumne­zeu, simte prin Dumnezeu, lucreaza prin Dumnezeu: viata omului "prin harul Sfantului Duh" se transforma in viata dumnezeiasca, gandul lui in gand dumnezeiesc, simtirea sa in simtire dumnezeiasca, puterea sa de a lucra in putere dumnezeiasca de a lucra.

Asa cum omul care este robit de pacat traieste prin pa­cat, asa si cel ce slujeste lui Dumnezeu traieste prin Dum­nezeu. De fiecare data cand omul este in afara lui Dumne­zeu-Omul si fara Dumnezeu-Omul, atunci, intotdeauna dupa "chipul" patimii sale, este diavol-om. Asa si omul lui Hristos, prin credinta si dragoste, prin virtutea sa, este dumnezeu-om plin de har, dumnezeu-om "dupa har". Crestinul isi conduce, isi calauzeste toata viata prin Dumnezeu-Omul si niciodata prin om. Pentru ca el, cu toata fiinta lui, simte ca, in afara Dumnezeului-Om, "totul" este insusi pacatul, insasi moartea, insasi groapa, insusi iadul! Viata in afara lui Dumnezeu-Omul este nevrednica pentru om, pentru omul drept, pentru crestin. Pentru ca in acesta lucreaza si stapanesc intotdeauna puterile vazute si neva­zute ale pacatului si ale raului, care, direct sau indirect, vin de la diavol.

Numai viata dupa Dumnezeu-Omul, in Dumnezeu-Omul si pentru Dumnezeu-Omul este viata vrednica de om si il invredniceste pe om, deoarece numai o astfel de viata ii da omului adevarul dumnezeiesc vesnic, dreptatea dum­nezeiasca vesnica, bucuria dumnezeiasca vesnica. Acesta o si traieste deja in sine ca pe o evanghelie dumnezeiasca minunata si ca pe o veselie de nedescris! De aceea, pentru crestin, regula regulilor si legea legilor este: sa traiti cum se cuvine inaintea lui Dumnezeu, si acest "a trai" este asi­gurat atunci cand omul traieste prin viata lui Hristos, Dumnezeul-Om!

"Viata cu Hristos in Dumnezeu." Iata ce trebuie sa fie in realitate viata omului. De aceea au si fost creati oame­nii, de aceea a si venit Dumnezeul-Om in lume si a luat asupra Sa viata noastra, ca s-o conduca spre destinatia sa dumnezeiasca si spre scopul sau ultim. Asa era viata noastra in rai: viata in Dumnezeu, "viata de Dumnezeu". De la inceput si pana la sfarsit viata crestinu­lui este "viata in Hristos". Si nu numai aceasta, ci inca si ceva mai mult, Hristos este "viata noastra". Iata ce este viata, iata definitia ei: hristo-viata. Daca ai trait-o, daca o crezi si o simti, esti crestin.

Opriti-va, voi, toate universurile, toate lumile existente Si toate fiintele. Sa inceteze toate inimile, toate mintile, toate vietile, toate nemuririle, toate vesniciile. Pentru ca fara Hristos toate acestea sunt pentru mine iad, un iad ala­turea de alt iad, toate sunt iaduri nenumarate si nesfarsite si in inaltime si in latime. Viata fara Hristos, moartea fara Hristos, adevarul fara Hristos, soarele fara Hristos, uni­versul fara El - sunt toate un nonsens ingrijorator, un chin de nesuportat, o patimire sisifica, un iad! Nu vreau nici viata, nici moartea, fara Tine, Preadulcele meu Domn! Nu vreau nici adevarul, nici dreptatea, nici raiul, nici vesni­cia. Nu exista nimic mai ingrozitor decat o vesnicie fara Hristos. As prefera sa fiu intr-un iad in care este Hristos (sa mi se ierte acest paradox!) decat intr-un rai care nu-l are pe Hristos. Nu, nu! Numai pe Tine Te vreau, numai Tu sa fii in toate, in toti si mai presus de toate.

Daca nu este Hristos, nu am nevoie de adevar, este numai un iad. Tot iad sunt si dreptatea si iubirea, binele si fericirea, Dumnezeu insusi, daca nu este Hristos, un iad. Nu vreau nici adevarul fara Hristos, nici dreptatea fara Hristos, nici iubirea fara Hristos, nici pe Dumnezeu fara Hristos. Nu vreau nimic din toate acestea, sub nici un chip! Voi primi orice fel de moarte, n-aveti decat sa ma omorati in orice chip ati voi, dar fara de Hristos nu vreau nimic. Nici pe mine insumi, nici pe Dumnezeu insusi, nici altceva aflate intre aceste doua; nu vreau, nu vreau, nu vreau!

Pentru ca El S-a facut om, S-a pogorat din inaltimile cele mai presus de ceruri ca sa ne arate noua, oamenilor, pe pamant, in ce fel e viata lui Dumnezeu si cum Dumne­zeu traieste in "hotarele" autentice omenesti. Si asta ne-a aratat-o in modul cel mai desavarsit si mai vadit. Iar noi, de la El si prin El, stim cum, in chip real, poate sa "fie adusa" viata dumnezeiasca in trupul omenesc si in "hota­rele" pamantesti.

Trebuie sa te intrebi: Fiecare gand al meu, fiecare sim­tire a mea, fiecare fapta a mea, fiecare situatie in care ma aflu este vrednica de Domnul, este vrednica de Dumne­zeu? Ar fi putut toate acestea sa fie ale Sale? Trebuie de asemenea sa te intrebi: Nu cumva gandurile mele, simtiri­le mele, faptele mele sunt rusinoase daca nu sunt vrednice de Dumnezeu?"

"Protestantii n-au putut iesi din acest cumplit existenti­al - "nu fac binele pe care-l vreau" - decat prin predesti­nare. Vasazica "nu fac binele pe care il vreau" - consti­inta si vointa binelui au ramas, dar au slabit. Nu s-au atro­fiat. Altfel, daca s-ar fi atrofiat, cum zic protestantii, cum ar mai zice Mantuitorul: "Faceti...", si cum ar mai zice Mantuitorul: "Credeti...", daca n-am fi in stare sa facem, daca n-am fi in stare sa credem, de ce ne-ar mai indemna Mantuitorul?"

Parintele Dumitru Staniloae explica: "Numai luptand din toata puterea, e prezent si Dumne­zeu in tine, luptand cu puterea Lui impreunata cu puterea ta. Daca lupt molesit, Dumnezeu nu lupta cu tarie in mi­ne, in taria luptei mele e prezenta taria luptei lui Dumne­zeu. Dumnezeu vrea sa fiu tare, dar nu sunt tare daca nu simt puterea mea incordandu-se. Insa in incordarea aceas­ta e lucrator si Dumnezeu pe masura ei."

"De aceea noi, ortodocsii, nu credem ca natura omului a fost stricata de tot, asa cum cred protestantii, care au fortat in teologia protestanta o iesire din impas numai prin predestinare. Ce e predestinarea? Neputinta totala a omului de a se ridica singur. Si atunci devine subiect al predestinarii lui Dumnezeu, la bine sau la rau. Dar prin aceasta se cade in­tr-o dilema extraordinara, cum adica, Dumnezeu te poate predestina la rau? Protestantii nu stiu sa iasa din aceasta dilema. Ei spun numai Dumnezeu: "Sola Gratia" prin harul Sau, "Sola Fide", noi prin credinta, dar nu toti au credinta, sunt unii care n-o au, aceia sunt predestinati la iad vesnic. Si Dumnezeu pe cine vrea ridica, pe cine nu vrea nu ridica. Dar cum se poate ca Dumnezeu sa nu vrea sa-i ridice pe toti!?

Restaurarea noastra prin jertfa lui Hristos trebuie sa ne o asumam prin pocainta. Altfel ne ramane ceva exterior. Protestantii spun: "Indiferent de ce ai face, jertfa lui Hris­tos e operanta in tine". De aici a venit vorba lui Luther, a spus-o si el probabil intr-un moment de exaltare, cand vroia sa-si laude prea tare doctrina noua: "Pacatuieste grozav si crede grozav" - o denaturare a Evangheliei. Puterea de a face binele a scazut, dar libertatea a ra­mas. Daca n-ar fi ramas libertatea de alegere si de lucrare, atunci Mantuitorul n-ar fi mai indemnat la lucrare si la alegere."

Sfantul Siluan scria: "Domnul nu ia vointa de la suflet, ci prin harul Sau El o indrepteaza spre bine si o atrage spre iubirea Lui. Mi-am petrecut viata in lucruri bune si in pacate, si timp de saizeci de ani am cunoscut ce putere are obisnuinta. Iar omul face ceea ce este obisnuit sa faca. Cine se lupta cu pacatul si-L roaga pe Dumnezeu sa-i dea puterea de a nu pacatui, dar totusi cade in pacat din pricina slabiciunii lui si se intristeaza de aceasta si se caieste, acela are harul in adancul sufletului si mintii lui, dar n-a biruit inca patimile. Iar cine a biruit patimile, acela nu mai are lupta, ci numai o atentie treaza asupra lui insusi intru toate, ca sa nu cada in pacat. Daca e obisnuit cu pacatul, va fi necontenit atras spre pacat, si demonii il vor impinge spre el; dar daca s-a obis­nuit cu cele bune, Dumnezeu il va ajuta cu harul Sau. Ha­rul lui Dumnezeu nu desfiinteaza libertatea, ci o ajuta numai sa implineasca poruncile lui Dumnezeu. Adam era in har, dar voia lui nu era desfiintata. La fel si ingerii raman in Duhul Sfant, dar voia lor libera nu este desfiintata."

Despre libertatea de alegere ne explica Sfantul Macarie Egipteanul: "Apostolii nu mai puteau sa pacatuiasca, pentru ca nu alegeau (pacatul), ca unii care se aflau in har si in lumina. Prin aceasta, nu vrem sa spunem ca harul era slab in ei, ci spunem doar ca harul lasa celor duhovnicesti sa aiba voia lor, (le lasa) puterea de a savarsi cele ce voiesc si sa se in­toarca incotro voiesc. Desigur, firea omeneasca este slaba si ea poate sa se intoarca (in alta parte) chiar si cand bine­le locuieste in ea. Cei ce se imbraca (cu cele necesare) pentru razboi, cu scut si arme, sunt in siguranta si dusma­nii nu-i ataca; daca ii ataca, depinde de vointa lor fie sa se foloseasca de arme si sa se lupte cu dusmanii si sa-i biru­ie, fie sa se complaca in tovarasia dusmanilor, sa nu lupte -desi au arme - si sa incheie pace cu ei. Tot asa, si crestinii care sunt imbracati cu puterea cea mare si au armele cele ceresti (pot), daca vor sa se complaca in tovarasia lui sa-tan, sa nu se razboiasca, ci sa faca pace cu el. Pentru ca fi­rea (omeneasca) este schimbatoare si, daca vrea cineva, poate deveni fiu al lui Dumnezeu sau fiu al pierzarii, pen­tru ca are libertatea de a alege."

"Sfantul Apostol Iacob spune: "Cine stie sa faca binele si nu-1 face savarseste un pacat". Deci se poate face binele. De aici putem trage conclu­zia ca se poate face binele si ca pacatul comporta respon­sabilitate. Izvoarele Legii Divine sunt in esenta trei: 1. Porunca cea dintai data de Dumnezeu primilor oameni. 2. Cele esentializate de Dumnezeu catre Moise prin cele zece porunci: Decalogul. 3. Corectivele pe care le-a adus Iisus Decalogului. Decalogul, sigur, e bun, dar s-ar putea sa fie insufici­ent. De aceea a fost necesar corectivul Mantuitorului. De ce ar fi insuficient? Cele zece porunci sunt in general, po­runci de interdictie la modul negativ. Pe cand Iisus vine cu poruncile Lui la modul pozitiv. Nu zice: "Nu ucide...", ci zice: "Faceti oamenilor tot ceea ce vreti sa va faca ei voua". Mantuitorul, prin urmare, ce corecteaza aici? Co­recteaza indiferenta! Sa luam un singur exemplu: Trece cineva pe malul unui lac si acolo e cazut cineva care nu stie sa inoate si cu o ma­na face semn si striga ajutor! Cel care este martor la acest incident nu-i da un branci sa-l afunde mai tare si sa se ine­ce, ci, pur si simplu, trece mai departe. N-a facut nimic! Po­runca e: "Faceti!..." Deci trebuia sa-i intinda mana si sa-l scoata. Prin faptul ca n-a facut, el devine un criminal!"

Parintele Dumitru Staniloae teologhiseste: "Dumnezeu vrea ca chemarii la iubirea totala ce ne-o adreseaza sa I se raspunda indata, fara nici o sovaiala. Mai multa bucurie face lui Dumnezeu raspunsul imediat la chemarea Lui, chiar daca nu esti pregatit, decat amana­rea cu pretextul de a te pregati. Fapta buna ceruta de Dumnezeu trebuie savarsita imediat. Altfel te obisnuiesti cu amanarile si poate n-o mai implinesti niciodata. Sau fapta buna pe care o poti face in imprejurarea aceasta n-o mai poti face niciodata.

Dupa Simeon Metafrastul, oferta si porunca clipei de a face un bine in ea e un apel al lui Dumnezeu, Care vrea sa se valorifice orice clipa istorica. Dimpotriva, gan­dul amanarii este trimis de un demon, ca sa faca pe om sa se sustraga de sub chemarea lui Dumnezeu. Demonul fa­ce astfel pe om sa se obisnuiasca cu amanarea continua a trecerii la fapta, paralizand pana la urma vointa lui si facandu-l nesimtitor la apelurile lui Dumnezeu. Demonul ingaduie bune intentii, ca sa-l amageasca pe om ca nu e rau de tot. "Iadul e pavat cu bune intentii." Despre nepu­tinta ce se introduce prin aceasta in suflet a vorbit si Kirkegaard in scrierea "Einilbung im Christentum". Acest demon te face sa-ti scuzi si ratarea intregii vieti cu gandul "reincarnarilor viitoare".

Gandul amanarii e o ispita de a nu face acum efortul ce ti se cere. E o amagire perfida ca nu refuzam in principiu sa facem un bine, dar il vom face maine, ca in fond sa nu-l mai facem niciodata, dar sa ne amagim mereu ca il vom face. Nu numai binele ce ti se cere azi nu-l vei mai putea face maine, caci maine nu va mai fi in fata ta omul care avea lipsa de acel bine - ci te vei obisnui sa amani continuu savarsirea oricarui bine. Si­meon Metafrastul zice: "Domnul iti spune: azi de veti auzi glasul Meu, sa nu invartosati inima voastra, de ace­ea sarguieste-te spre glasul Mantuitorului si sa nu amani pe maine. Caci acestea ti le sfatuieste dusmanul, aflandu-te ascultator".

Suprema valorificare a timpului e conditionata de in­telegerea fiecarei zile ca stand la usa vietii de dincolo, a eshatologicului. "Carpe diem" (foloseste intens ziua), dar nu in sensul lui Horatiu, ca fiind ultima ce ne poate aduce o placere trecatoare, ci ca fiind ultima ce ne poate asigura viata eterna. Deci cu mai multa intensitate foloseste cres­tinul fiecare clipa.

Timpul e un dar al lui Dumnezeu, dar si o datorie de a-l umple cu fapte date Domnului, cu sarguinta de a ne desavarsi. Nu trebuie sa pierdem nici o clipa. Chiar daca-l folosim intreg, nu ne ajunge sa implinim toata datoria ce ne e data o data cu el. E o puternica afirmare a valorii timpului, contrar lui Origen. Gandul continuu la moarte nu inseamna nefolosirea timpului, ci, dimpotriva, buna lui folosire intensa.

Cel ce nu pierde nici o zi, ci pe fiecare o daruieste unei fapte, unei gandiri la Dumnezeu, nu va avea nici o zi ca pe alta, iar trairea in infinitatea iubirii si slavei lui Dum­nezeu si in iubirea fata de semeni il face sa fie mereu nou in experienta acestei iubiri si in manifestarile ei. Este acel "eternei commencement" de care vorbea poetul Charles Peguy. Vesnicia va fi pentru el o vesnica noutate si deci o tinerete continua, o tinerete fara batranete. Numai golul e monoton si apasator. Numai existenta substantei sau in fata substantei care n-ar atarna de o persoana si n-ar fi umpluta de sens prin persoana ar fi monotona. Numai zi­lele lenesului, cazut din intensitatea trairii ca persoana in­tr-un plan oarecum al naturii, sunt monotone.

Fiecare clipa a timpului e data pentru un anumit lucru al nostru. Cand facem acel lucru la momentul randuit lui, atunci putem trai viata noastra dupa mai-inainte-randuirea lui Dumnezeu, adica in chip placut Lui sau sfintit. Trebu­ie sa aflam acordul intre momentele timpului si momente­le vietii noastre. Exista niste armonii mai inainte stabilite intre unele si altele pentru normele si sanatoasa dezvolta­re a vietii noastre. Timpul nu e un gol pe care-l putem umple cu orice. Ci el e corelativ cu vietile omenesti. Exis­ta in el niste armonii potentiale cu desfasurarea vietii noastre. Aceasta, pentru ca viata noastra insasi e facuta ca sa se ritmeze cu un timp al ei. Aceasta nu inseamna o predestinare, caci noi putem sa ne desfasuram viata si in ras­par cu timpul.

Dar aceasta nu e o normala dezvoltare a ei. In gasirea acestei armonii se arata din nou darul discerna­mantului. Trebuie sa stii pentru care moment al timpului se potriveste un moment al vietii tale. Numai atunci po­tentele fiintei noastre se actualizeaza deplin si armonios, fiecare clipa a timpului e potrivita pentru alta potenta a fi­intei noastre, iar potentele acestea fac si ele un tot. Iar cli­pa inseamna tot ansamblul de imprejurari care cere de la noi un anumit lucru. Pe langa aceea, acordul acesta depin­de de o deplina curatie de patimi. Numai aceasta da o ve­dere deplin clara si o putere de a ne conforma cu adevarat cu ceea ce ne cere clipa.

Cine se obisnuieste cu amanarea greu mai scapa de aceasta obisnuinta. Cine se opreste din urcus, a cazut in aceeasi clipa mai jos de unde este. Nu sta decat cel ce ur­ca neincetat. E o idee pe care a dezvoltat-o Sfantul Grigo-rie de Nissa. Oprirea prin lenevie produce o anumita pa­ralizie in puterile sufletului. Cel ce cedeaza lenei, devine robul ei, isi slabeste libertatea sau stapanirea sa asupra lui insusi. Esti tu insuti cand esti stapan pe tine. De aceea, in greceste, libertatea se numeste si stapanire de sine. N-am ajutat pe om in clipa in care a trebuit, l-am putut pierde. Fiecare clipa impune o datorie unica pentru veci, pe care n-o mai poti indeplini in alta clipa. Fiecare clipa ni s-a dat cu rostul ei unic de la Dumnezeu. Fiecare clipa are o in­semnatate pentru vesnicie.

Cine urca o face pentru ca aude glasul Domnului, ca­re-l cheama. Cel ce se obisnuieste sa nu dea toata atentia poruncii Domnului indata ce o aude si asteapta sa i se spuna a doua oara, sa i se dea un nou semn mai accentuat, pierde sensibilitatea receptiva a inimii. incepe sa se to­ceasca, sa se sclerozeze spiritual. incepe sa nu mai fie viu, incepe sa moara. Cade din simtirea planului dumne­zeiesc care-l face liber, din planul vibrant al Duhului, in cel al automatismului naturii, incetand sa mai fie el in­susi. Se afirma iarasi importanta lui "acum" si a lui "as­tazi", importanta de a implini in aceasta clipa ceea ce cere Dumnezeu in ea. Fiecare clipa ne e data pentru a o umple cu implinirea datoriei noastre legata de ea, pentru a impri­ma in noi ceea ce ne cere. Si Dumnezeu insusi ne spune in ea ce datorie avem de implinit.

Dumnezeu vrea sa folosim viata noastra pamanteasca spre a inainta in bine, spre a ne desavarsi mereu prin si­lintele noastre. Nu e multumit ca am fost buni la inceput si ne-am facut mai putin buni in cursul vietii, ajungand cu totul rai la sfarsitul ei. Pentru aceasta ni s-a dat timpul. Rostul pozitiv al miscarii fiintei noastre l-a lamurit teolo­gic Sfantul Maxim Marturisitorul in Ambigua.

Nici o ora, nici o clipa nu e ca alta. Ce am fi putut face in ea nu mai putem face in alta. imprejurarile s-au schim­bat. Dezvoltarea noastra se face altfel cand am pierdut o clipa, fara o buna lucrare. Nu numai timpul in general are o valoare absoluta, ci fiecare clipa. Totusi o mare pocainta ne poate reface. Dar cand pierdem timpul cu gandul ca ne vom reface printr-o pocainta ulterioara, ne obisnuim sa la­sam clipele sa treaca mereu, asteptand alta clipa pentru po­cainta, fara sa mai avem puterea sa folosim vreuna in acest scop. Pierderea timpului devine ea insasi o obisnuinta. Ea nu e numai o chestiune exterioara, ci una interioara."

Parintele Arsenie Papacioc sfatuieste: "Care este pacatul de care trebuie sa ne ferim mai in­tai? De pacatul care este mai aproape de tine, de acela sa te feresti! Ce sa duc eu grija de curvie, daca deocamdata nu ma bate la cap! Nici de lacomie, ca deocamdata nu mi-e foame! De pacatul care-i mai aproape de tine, de acela sa te feresti! Cineva o fi comandat unui mercenar sa te omoare, dar tu nu te lupti cu acela care a comandat, lupti cu asta, care vrea sa te omoare. Opreste-i mana, ca sa nu te loveasca. Daca-l birui pe asta, acela care a co­mandat cade de la sine. Pentru ca tu sa castigi cu orice chip momentul, sa birui in momentul in care esti luptat. Cine nu traieste momentul a pierdut; sigur, pasi gresiti vin pentru viitor si nici trecutul nu repara cu nimic. Daca traiesti prezentul, repari trecutul si cuceresti viitorul. Daca traiesc astazi bine, si maine este harul lui Dumne­zeu peste noi. Astazi am trait bine, maine traim iar bine. Deci problema unei zile este problema unui timp foarte indelungat. Asta m-a facut sa spun: orice clipa inseamna un timp si orice suspinare poate fi o rugaciune."

Ieromonah Benedict Stancu

08 Aprilie 2009

Vizualizari: 5200

Voteaza:

Nu fac binele pe care il vreau, ci raul pe care nu-l vreau 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE