De multe ori, pe parcursul activităţii Sale de propovăduitor, Mântuitorul a abordat tema Impărăţia Cerurilor. Ce este? Unde este? Cum este? Tot spunându-le ascultătorilor că scopul suprem al vieţii este dobândirea împărăţiei cerurilor, aceştia vor fi voit să ştie cu mai multă precizie ce anume înţelegea Iisus prin aceste două cuvinte. In chip simplu, era limpede că era vorba de viaţa de dincolo, de o împărăţie, de o lume care exista în cer, paralel cu aceasta de pe pământ.

Dar era şi ceva mai mult decât atât. Şi chiar ceva diferit de aceasta. De fiecare dată când Mântuitorul a abordat tema, a descoperit tot alte şi alte dimensiuni şi înţelesuri ale împărăţiei. Şi nu întotdeauna le-a adunat la un loc. Pentru că fiecare nouă dimensiune, fiecare nou înţeles, oricât de altul ar fi părut, spunea totul. Sub altă formă, dar totul.
Când voia să fie mai bine înţeles, prezenta împărăţia printr-o parabolă sau printr-o metaforă. Căci şi parabolele, şi metaforele, deşi în aparenţă încifrează, ascund şi închid, în fapt descifrează, explică şi deschid. Sunt întotdeauna mai accesibile decât teoriile şi se adresează mai multor categorii de ascultători în mod egal şi în acelaşi timp. Poate de aceea Voltaire numea metafora „o imagine literară pe care ai putea-o picta". Deci uşor comprehensibilă. Şi mult mai scurtă decât o explicaţie obişnuită. Quintilianus o numea brevior simi-litudo (Institutio oratoria). Tudor Vianu o definea „un transfer logic de noţiuni" (Estetica), înţelegând desigur trecerea de la complicat la mai simplu, de la abstract la concret, făcând din ea, cum spunea Ortega Y. Gasset, „un instrument de cunoaştere" (Cele două mari metafore ale filosofiei).

Iisus a întrebuinţat parabolele şi metaforele de cele mai multe ori ca instrumente de cunoaştere. Iată, şi de data aceasta, una din lămuririle cu privire la împărăţia cerurilor e descifrată printr-o scurtă parabolă. Poate că şi Lui îi venea mai uşor să explice în felul acesta decât să facă lungi teorii. Şi-apoi se ţineau minte mai uşor şi puteau fi lesne repovestite. In această specie literară Mântuitorul a fost un creator original de inepuizabile posibilităţi.

Să urmărim parabola:
Un oarecare a făcut o cină mare şi a chemat pe mulţi. Şi a trimis Ia ceasul cinei pe sluga sa ca să spună celor chemaţi: Veniţi, că iată, toate sunt gata! Şi au început toţi, câte unul să-şi ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Ţarină am cumpărat şi am nevoie să ies ca s-o văd; te rog, iartă-mă. Şi altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog, iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni. Şi întorcându-se, sluga a spus stăpânului său acestea. Atunci, măniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieşi îndată în pieţele şi pe uliţele cetăţii, şi pe săraci, şi pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici. Şi a zis sluga: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit şi tot mai este loc. Şi a zis stăpânul către slugă: Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i pe toţi să intre, ca să-mi umple casa. Căci zic vouă: Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea, căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi (Luca 14, 16-24).

Aşadar „omul" din parabolă s-a supărat. Care din noi nu s-ar supăra când pregăteşte o cină, invită oaspeţi şi ei nu vin? Intotdeauna o gazdă se simte jignită în astfel de împrejurări. La sfârşit, şi-a dat drumul mâniei şi a hotărât ca cei care n-au venit să nu guste din cina sa.

Oricât pare de simplă şi uşor de înţeles, parabola îngăduie totuşi câteva întrebări. Cea dintâi e în legătură chiar cu această hotărâre de la sfârşit. Spune că cei care nu au venit „nu vor gusta din cina sa". Despre ce fel de cină este vorba? De cea la care n-au venit? Evident că din aceea nu aveau cum să guste, de vreme ce nu veniseră! Ameninţarea era gratuită, ca să nu-i spunem altcumva.

Nu trebuie să credem că Povestitorului i-a scăpat o asemenea inadvertenţă. A avut în vedere altă cină? Nu. A avut-o în vedere totuşi pe cea de care a vorbit la început. Numai că acum, aşa cum obişnuia întotdeauna când bănuia că unii s-ar putea să nu pătrundă imediat înţelesul unei parabole, o explică. Ultimele propoziţii, ultimul verset (24) explică ce a vrut să spună prin metafora Cină. Cina este împărăţia lui Dumnezeu. Un ospăţ. Un prilej de bucurie, de desfătare, de petrecere, de comuniune. Toţi sunt chemaţi la Cină. Dar unii au fost chemaţi mai întâi, şi în mod special. Poporul ales sau anumite categorii din poporul ales, fariseii, cărturarii, învăţătorii de lege, mai-marii templului. Dar aceştia au găsit diferite pretexte ca să nu vină, deşi ar fi trebuit să vină, ca oameni înţelepţi ce se pretindeau, căci cu ei, ca popor, se făcuse Legământul dintâi, iar categoriile pomenite mai sus erau cei care cunoşteau cel mai bine Scriptura şi profeţiile despre Mesia şi venirea Lui. Şi, dacă n-au venit, au fost chemaţi alţii, neamurile, deşi aceştia nu fuseseră pregătiţi anume şi din vreme. Aceştia au primit totuşi chemarea şi au intrat. De aceea sunt „mulţi chemaţi, dar puţini aleşi".
Cina aceasta prefigura deci Impărăţia Cerurilor, de aici şi de dincolo, iar cei care n-au onorat invitaţia la ea au rămas în afara ei. Cine n-a intrat în ea aici, nu va fi în ea nici dincolo. Căci aici, la această Cină au fost invitaţi, deci la credinţa în Mântuitorul ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mesia, şi la credinţa în împărăţie. Aceasta le înveşnicea participarea, dacă veneau, sau le-o refuza pentru veşnicie, dacă nu veneau, pentru că şi-o refuzau singuri, neprezentându-se.

Dar iată şi o nouă întrebare: De ce să nu intre în împărăţia lui Dumnezeu dacă, invitaţi fiind, au prezentat totuşi nişte scuze, au arătat nişte motive pentru care n-au putut veni? Verdictul Mântuitorului a fost foarte categoric: Unii ca aceştia nu vor gusta din Cina Mea, adică nu vor intra în împărăţia cerurilor. Motivele lor au fost doar în aparenţă plauzibile. Unii îşi cumpăraseră ogoare, alţii îşi cumpăraseră animale pentru agricultură, altul tocmai se însurase. Trebuie să înţelegem oare din aceasta că Mântuitorul condamnă bunurile materiale, munca şi viaţa de familie? Fără îndoială, nu! Numai la o primă vedere s-ar putea tâlcui aşa acest verdict al Mântuitorului. Dar dacă îl coroborăm cu tot ceea ce mai ştim din învăţăturile Sfintei Scripturi, atunci ne dăm seama că nu din acest motiv a rostit Mântuitorul un verdict atât de aspru.

In ceea ce priveşte munca, textele Sfintei Scripturi sunt categorice, începând de la porunca scrisă pe care a dat-o Dumnezeu lui Moise: Şase zile să lucrezi (Ieşirea 23, 12); şi în Psalmi se spune: Ieşit-a omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara (Psalmi 103, 24). Nici măcar nu ne vorbeşte de opt ore, ci până seara, zi lumină! Mântuitorul nu putea condamna munca.

Tradiţia creştină n-a avut niciodată nici un fel de îndoială şi nici un fel de ezitare în privinţa trebuinţei de a munci. Chiar sfinţii cei mai retraşi din lume au mers pe acest înţeles. Iată, de pildă, ce scria Sfântul Efrem Şirul: „Fără înşelăciune fa-ţi lucrul tău, frate, că aşa stă bine celor credincioşi, şi apoi vei căpăta şi har în ostenelile tale" (Cugetări). Tot astfel scrie Evagrie Ponticul: „Poartă grijă de lucrul mâinilor, dacă este cu putinţă zi şi noapte, ca să nu îngreunezi pe nimeni, dar mai ales ca să ai de unde da şi altora" (Schiţă monahicească, 8). Sfântul Ioan Gură de Aur, trăind în mijlocul societăţii, a fost chiar mai aspru, ştiind el că altfel nu se poate în lume şi că creştinismul n-a venit să încurajeze traiul pe seama muncii altora. Iată ce scrie: „Noi (creştinii) nu dăm mâncare celor ce rabdă de foame din pricina lenei, ci îi sfătuim să muncească spre a-şi agonisi astfel pâinea cea de toate zilele, pentru ei şi pentru alţii" (Despre Sfântul Vavila, capitolul 8).

Mântuitorul nu putea condamna nici bunurile necesare vieţii. A condamnat excesul de bunuri, dar nu bunurile, pentru că tot El a imaginat Parabola talanţi-lor, şi 1-a condamnat pe cel care nu şi-a înmulţit talantul, ci l-a dat înapoi aşa cum îl primise. I-a lăudat în schimb pe cei care, primind cinci, au făcut zece ş.a.m.d. Deci avem poruncă ca prin muncă să înmulţim bunurile.

O veche zicală îndeamnă la facerea de bine fără răgaz: „Fă tot binele pe care îl poţi face; fă bine tuturor celor cărora le poţi face; fă binele sub toate formele sub care îl poţi face; şi fă binele atâta vreme cât poţi face binele."

De asemenea Mântuitorul nu putea condamna căsătoria sau familia. Prima minune a făcut-o cu prilejul nunţii din Cana Galileii la care a participat ca invitat, împreună cu Maica Domnului.

Şi atunci de ce au fost condamnaţi cei care nu au venit la Cină, închizându-li-se uşa pentru veşnicie: „Nu veţi gusta din Cina Mea"?

Două răspunsuri vom da la această întrebare, unul mai simplu decât celălalt. Să-1 încercăm pe cel mai direct. Oricât am fi noi de angajaţi în munca noastră, în grija de bunurile cu ajutorul cărora ne organizăm viaţa, în grija de familie, întotdeauna se găseşte timp pentru a ne consacra şi vieţii noastre sufleteşti, pentru a răspunde şi chemării lui Dumnezeu la Cina Sa. Ceea ce a condamnat, prin urmare, Mântuitorul, n-au fost nici munca, nici bunurile, nici familia. A condamnat pretextele celor care nu s-au dus la Cină. Avem de fapt în faţă o parabolă împotriva pretextelor. Nu zic a falselor pretexte, pentru că pretextele ca atare nu pot fi decât false. Un pretext e un argument fals, pe care îl duci ca să motivezi ceva. Să motivezi că nu te duci într-un loc, pentru că ai avut nu ştiu ce de făcut. Dar de fapt n-ai avut nimic de făcut sau, în orice caz, nu ceva atât de important, încât să nu onorezi o îndatorire contractată mai dinainte. Din perspectiva acestui răspuns la întrebarea: „De ce i-a condamnat Mântuitorul?" vedem că a fost îndreptăţit să-i condamne. Dar, de fapt, i-a condamnat Mântuitorul? Nu. S-au condamnat ei înşişi, rămânând în afara Cinei.

Să încercăm însă şi al doilea răspuns. Să ne amintim că ne aflăm într-o parabolă. Elementele ei intenţionează să sugereze şi altceva decât spun cuvintele. De aceea am lămurit la început ce este o parabolă şi ce este o metaforă. Sfântul Vasile cel Mare, vorbind despre pilde şi proverbe, spune că sunt alcătuiri prin „întorsături de cuvinte" (Scrieri, 1, Bucureşti, 1986, p. 475), care „nu-şi explică înţelesul lor pe faţă şi direct, ci indirect, celor sprinteni la minte" (Ibidem, p. 468), care pot descoperi ascuns „în adâncul lor, mai mult înţeles" (Ibidem).

Să ne dovedim şi noi „sprinteni la minte" şi să mergem şi la înţelesurile mai adânci, adică la semnificaţia metaforelor. Exegeţii (vezi de ex. Nichifor Teotokis în Kiriacodromion, Bucureşti, 1987, pp. 442-443) spun ca prin cei care şi-au cumpărat ogor sau ţarină, cum se spune frumos în alte traduceri, trebuie să-i înţelegem pe cei care s-au lăsat prinşi în mrejele deşertăciunilor şi slavei lumeşti. Prin cei care şi-au cumpărat cinci perechi de boi trebuie să-i înţelegem pe cei căzuţi în sclavia simţurilor, în număr de cinci. Numărul, tocmai acest lucru a intenţionat să-l prefigureze în limbajul parabolei. Prin cel care a motivat absenţa prin faptul că s-a căsătorit trebuie să-i înţelegem pe cei căzuţi în patimile trupeşti. Pretextele lor erau deci încercări de îndreptăţire prin păcatele lor.

Că o astfel de interpretare e mai mult decât posibilă ne-o spune chiar faptul că avem de-a face cu o parabolă, alcătuită deci în mod firesc din simboluri. Nu era prima oară când Mântuitorul folosea acest mijloc de exprimare. In sinagoga din Caperaaum le-a vorbit odată de trupul şi sângele Său, care trebuiau mâncate! Nici ucenicii nu L-au înţeles: Ciudate sunt vorbele acestea, au zis ei. Cine le poate asculta? (Ioan 6, 60). Le vor înţelege mai târziu când, renunţând la pilde, Iisus le va vorbi de-a dreptul (cf. Ioan 16, 25). Dar unele parabole şi unele simboluri erau mai simple şi mai uşor de înţeles. In cazul nostru, dacă metaforele aveau în vedere într-adevăr categoriile de împătimiţi identificate de exegeţi, înţelesul refuzului Mântuitorului de a-i primi la Cina Sa e şi mai limpede.

La o singură întrebare m-aş mai simţi chemat să răspund, în legătură cu textul acestei parabole. Ce se înţelege prin: Siliţi-ipe toţi să intre, cum au tradus unii versetul 23? Alţi exegeţi traduc: „îndeamnă-i să intre" (Noul Testament, Bucureşti, 1949), ceea ce e cu totul altceva. Acest verset a stat la baza unei instituţii scandaloase din trecutul Occidentului romano-catolic: Inchiziţia. Pe baza lui au fost condamnaţi la moarte toţi cei care refuzau dogmele romano-catolice. Erau arşi sau înecaţi, pentru a-i mântui cu sila. Ruşinea unei epoci!

Iată ce poate ieşi dintr-o strâmbă interpretare a Scripturii! Căci nu putea să fie acesta înţelesul. Blândul Păstor Iisus nu S-a putut gândi la Inchiziţie. O răstălmăcire ca aceasta nici n-ar trebui să ne reţină atenţia. Dar dacă ne gândim că totuşi o asemenea tălcuire a textului a dus la condamnarea la moarte, după torturi groaznice, a sute de mii de oameni, a încerca să lămurim problema nu mai este o treabă inutilă. Poate că şi tunurile generalului Bukow, după anul 1700, când au distrus cele 200 de mănăstiri din Transilvania, pentru că monahii şi călugăriţele ortodoxe n-au vrut să treacă la Catolicism, vor fi plecat tot de la o asemenea exegeză, încă în vigoare la Viena în secolul al XVIII-lea, deşi Viena avea o Universitate de prin secolul al XlV-lea (1365)! Viena ar fi trebuit să fie mai luminată!

Textele Sfintei Scripturi se citesc în context, se coroborează, nu se interpretează sectar. Cum ar fi putut să se gândească la Inchiziţie Cel care spusese: Cel ce voieşte să vină după Minei Aşadar: „Cel ce voieşte"! Nesilit. Marele dar al Providenţei pentru om a fost libertatea voinţei, libertatea de alegere.

In text se presupune chemarea prin argumentare, prin logică, prin convingere, prin propovăduire, nu prin constrângere. Aşa au înţeles şi aşa au făcut apostolii când au chemat neamurile la creştinism. Căci prin cei chemaţi astfel în parabola Mântuitorului sunt prefigurate neamurile, după cei ai casei, iudeii, care au refuzat chemarea. Sfântul Pavel n-a ars pe nimeni pe rug. Şi nici alţi propovăduitori, până nu i-a venit ideea unui Torquemada, mare inchizitor din Evul Mediu. Dar şi Romano-catolicismul a trebuit în scurt timp să renunţe la o astfel de „mântuire" a oamenilor. Şi protestantul Calvin l-a ars pe Miguel Şervet! Dar şi protestanţii s-au căit. I-au ridicat un monument lui Şervet, pe care au scris: Erravi! Am greşit!

Impărăţia cerurilor, în gândirea Mântuitorului şi în învăţătura Sfintei Scripturi, este de două feluri. Cea dintâi e cea dinlăuntrul nostru, cealaltă e cea esha-tologică, adică împărăţia în care ne vom duce după moarte, în viaţa de dincolo. Dar nu ajunge în împărăţia lui Dumnezeu, în viaţa de dincolo, la Cina Domnului, cel care nu intră în ea de aici, care nu o aduce în sufletul lui aici. Fiindcă ce înseamnă, de fapt, împărăţia cerurilor? E ca o cină, cum o compară Mântuitorul în această parabolă. O cină ce este? Un prilej de bucurie, un prilej de armonie între prieteni, un prilej de comunicare, pentru că la o cină sunt totdeauna mai mulţi, împărăţia cerurilor este, prin urmare, comuniune. A fi în bune relaţii cu toată lumea şi a fi în armonie cu tine însuţi. Dacă realizezi această armonie cu tine însuţi şi cu ceilalţi, atunci eşti în împărăţia cerurilor şi împărăţia cerurilor este în tine. Şi, dacă ai intrat de aici în împărăţie, eşti în armonie şi cu Dumnezeu.

In parabolă, Mântuitorul spune că toţi sunt chemaţi la Cina Domnului. Ne dă însă libertatea să ne ducem sau nu. Textul parabolei se termină cu o vorbă intrată în tezaurul de sintagme celebre din istoria omenirii: Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi. Fericiţi cei puţini! Şi să ne ajute Dumnezeu ca noi să fim printre cei puţini. Şi să ne rugăm lui Dumnezeu ca cei puţini să fie cât mai mulţi!

MITROPOLITUL ANTONIE PLĂMĂDEALĂ

TÂLCURI NOI LA TEXTE VECHI, EDITURA SOPHIA
 
Cumpara cartea "TÂLCURI NOI LA TEXTE VECHI"

• Imparatia Cerurilor si iadul
  Publicat in : Dogma
• Drumul spre Imparatia Cerurilor
  Publicat in : Pilda zilei
• Drumul spre Imparatia Cerurilor
  Publicat in : Pilda zilei
• Pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor
  Publicat in : Predici - Predica
• Ce fel de fapte putem face ca sa intram in imparatia cerurilor
  Publicat in : Credinta