Pacatele parintilor...

Pacatele parintilor... Mareste imaginea.

Unde vom găsi răspuns la toate acestea?

Intrebare: Păcatele părinţilor îi chinuiesc pe copii? Multe exemple din actualitate duc la concluzia că acest lucru poate fi luat în calcul. Oare este aşa? Invăţătura creştină ortodoxă ce spune?

Vorbitorul: Voi spune încă odată că nu am asemenea probleme şi nelămuriri şi cred că nimeni nu trebuie să şi le facă referitor la acest subiect, nu în sensul că cineva gândeşte pe ascuns şi de aceea nu are probleme, ci pentru că nu există motiv să aibă probleme referitor la aceste lucruri. Ca să vadă cineva corect lucrurile, ca să le priceapă cât mai bine trebuie să le vadă din perspectiva lui Dumnezeu şi nu din perspectiva omului.

Desigur, omul de astăzi nu ştie ce spune Dumnezeu, cunoaşte doar ceea ce sesizează el însuşi. Aşa s-a obişnuit, aşa s-a învăţat, cum să priceapă altfel lucrurile?

Problema, însă, nu este ce suntem noi, ce facem noi şi unde am ajuns, ci care este adevărul, ce spune Dumnezeu, care este adevărul lui Dumnezeu. Noi trebuie să facem totul ca să aflăm acest adevăr şi să ne împărtăşim din el, iar după aceea toate vor fi clare.

Nu există - ca să revenim la întrebare - doar acest aspect, faptul că păcatele părinţilor duc la pedepsirea copiilor. Să vedem şi din alt punct de vedere problema, pentru că apare şi această realitate: se naşte un copil, săracul, cu beteşuguri şi aceasta nu se datorează păcatelor părinţilor. Adică, nu s-a născut aşa pentru că părinţii au făcut păcate. Nu. Câteodată şi duhovnicii fac greşeala în anumite situaţii, când apare o familie în care s-a născut un copil cu defecte, se grăbesc imediat să spună că ceva s-a întâmplat şi de acea s-a născut astfel copilul. Nu se poate să fie întotdeauna aşa, adică acest lucru este valabil în multe situaţii, dar nu întotdeauna şi este o greşeală să-i împovărăm pe părinţi. Deci, trebuie să vedem problema în general: un copil se naşte cu defecte şi se va chinui toată viaţa, fără să fi greşit cineva. Ce se întâmplă? Altul a fost foarte sănătos, însă s-a întâmplat un accident pe drum şi, fără să greşească, l-a lovit o maşină sau o motocicletă şi a rămas invalid şi astfel se va chinui întreaga lui viaţă. Un altul, poate dintr-o operaţie greşită pe care a făcut-o medicii va rămâne şchiop. Şi se poate nu numai să nu aibă sănătate, adică să-i lipsească jumătate de picior, jumătate de mână, sau orice altceva, ci poate să sufere, să pătimească în continuare. Cum vom găsi răspuns la toate acestea?

De aceea, oamenii când vor să dea o explicaţie, sau se încurcă atunci când dau răspunsul sau se revoltă împotriva lui Dumnezeu şi zic: „Cum îngăduie Dumnezeu toate aceste lucruri, nu este Dumnezeul iubirii! Nu este un Dumnezeu bun!" Alţii chiar îi tăgăduiesc existenţa, zicând: „Nu poate să existe Dumnezeu!"

Doar multa iubire, marea iubire poate să se manifeste astfel

Cum va putea cineva să simtă toate acestea, cum va putea să le înţeleagă? Dacă ne gândim că Dumnezeul nostru este Dumnezul iubirii, al milostivirii, vom crede că în nici o situaţie n-a vrut să-l chinuiască pe om. Dar în cele din urmă, omul este chinuit şi nu putem să spunem că aceasta se întâmplă fără ca Dumnezeu să ştie. Nimic nu se întâmplă fără ştiinţa Lui, El le cunoaşte pe toate.

Dacă cineva cugetă asupra acestor probleme, va afla aici o mare taină. Acestui Dumnezeu al iubirii Ii este cu neputinţă să vrea să sufere făptura Lui, dar în cele din urmă o lasă să sufere şi să se chinuiască. Doar multa iubire, marea iubire poate să se manifeste astfel, oricât de ciudat ni s-ar părea. Amintiţi-vă de exemplul acela cu femeia sensibilă, miloasă la care ne-am referit de curând.

Aşadar, înlăuntrul iubirii lui Dumnezeu, înlăuntrul milostivirii Lui vom putea să înţelegem toate acestea şi să ni le explicăm. Noi, când socotim că totul se reduce la această viaţă, acceptăm cu greu să vedem astfel lucrurile. Ce este această viaţă? Intr-adevăr ce este? Câţi nu au fost înainte de noi şi au trăit ca şi noi, adică nu au avut sentimentul că trebuie să plece din această lume!? De regulă puţini oameni au sentimentul că viaţa se sfârşeşte, şi oricum, în orice loc am fi, plecăm de aici. Cei mai mulţi, ca şi noi acum, trăiesc ca şi cum viaţa nu se încheie niciodată. Ea se va sfârşi. După şaizeci de ani poate nici unul dintre noi cei care suntem la acest ceas aici, în aceasta sală, nu va mai fi. Toţi vom pleca şi vor fi alţii. Şaizeci de ani nu sunt mulţi, ce înseamnă şaizeci de ani? Iau situaţia în care vom trăi şi vom ajunge până la vârsta de optzeci de ani, şi peste.

Omul a păcătuit, a intrat singur în acest necaz pe care îl aduce păcatul care este moartea, distrugerea, durerea, dar Dumnezeu le foloseşte pe toate acestea ca să-l mântuiască pe om. Trebuie să le privim pe toate acestea cu ochii credinţei. Şi vom întâlni în lumea cealaltă oameni, printre care şi copiii betegi, care s-au chinuit într-un mod sau altul şi ei ne vor spune: „Eu, dacă m-am mântuit şi mă aflu în Rai, este pentru că acolo jos pe pământ am fost beteag şi am pătimit. La început l-am socotit ca pe un rău mare, până când am înţeles adevărul, şi am crezut în Dumnezeu şi El m-a mântuit!" Vom găsi în Rai pe foarte mulţi dintre aceştia care suferă aici, care se tânguiesc, care au probleme înfricoşătoare. Ii vom găsi pe unii ca ei, dacă Dumnezeu ne va învrednici să mergem acolo, dar nu vom afla pe nici unul dintre cei care petrec, care se distrează, care îşi trăiesc chipurile viaţa şi pe care poate noi îi fericim aici. Nici unul dintre aceştia nu va fi acolo!

Noi fiind mici la suflet, mici la minte, daca doriţi, vedem lucrurile în mod pueril şi în puţinii ani pe care-i trăim în lume, ne întristăm de cel care suferă şi zicem: „Păcat de el, săracul!" Dar Dumnezeu nu vede doar aceşti puţini ani pe care îi trăim în această viaţă, nici anii mulţi de când durează lumea, ci eternitatea. Şi ştie că dacă nu rânduieşte ceea ce este necesar pentru fiecare suflet ca să se mântuiască, sufletul însuşi îi va reproşa: „Dumnezeul meu, eu nu am ştiut, dar Tu ai ştiut... De ce ai îngăduit să-mi pierd veşnicia"? Aşadar, toţi s-au mântuit pentru că Dumnezeu a igăduit necazurile şi acum îl vor preamări şi îl vor lăuda.

Dragostea lui Dumnezeu se foloseşte de orice pentru binele omului

Pentru ca să revenim acum la întrebare, în acest duh să cercetăm „păcatele părinţilor care-i chinuie pe copii".

Prin păcatele părinţilor, când se face referire la ele, se iţeleg toate păcatele noastre, păcatele tuturor. Câteodată zic câte unui necunoscut: „Suntem rude"! „De unde"? întreabă el. „Nu avem amândoi strămoşi pe Adam si pe Eva"? îi răspund. Aceştia sunt protopărinţii noştri şi din cauza păcatelor lor suntem pedepsiţi. Aşa cum am spus, a pedepsi nu iseamnă a tiraniza, iar pedeapsa îngăduită de Dumnezeu rebuie privită ca pedagogie, ca îndreptare.

Când vorbim despre educaţie, despre formare, înţe-jlegem întotdeuna că unii sunt puşi la treabă, siliţi să citească, zoriţi şi asudă, veghează în lucrarea aceasta. Nu poate să iveţe cineva altfel. Cu mult mai mult, nu-şi îndreaptă cineva caracterul, viaţa sa, nu devine om corect dacă nu este silit, dacă nu este pedepsit.

Când spunem „păcatele părinţilor" să nu ne treacă prin minte această întrebare: „Cu ce greşesc copiii care sunt |chinuiţi pentru păcatele părinţilor lor?" Nu greşesc aşa cum iu greşim toţi în relaţia noastră cu Adam şi cu Eva. Cu ce greşeşte toată omenirea? Greşeşte dintr-un alt punct de vedere. Se poate ca anumiţi copii, ca să vedem problema mai de-aproape, să moştenescă ceva de la străbunii lor. Astăzi ştim foarte bine că un copil poate să aibă probleme psihologice pentru că a moştenit predispoziţia aceasta care, însă, nu s-a manifestat la părinţi, ci la bunici, pentru că această expresie: „vor fi pedepsiţi copiii", se referă la urmaşi până la al şaptelea neam. Nu doar copiii îi moştenesc pe părinţi, ci şi nepoţii de gradul al doilea, al treilea, şi mai sus.

Adică, se poate ca cineva să aibă probleme sufleteşti şi predispoziţia aceasta să nu o manifeste copilul sau nepotul, ci strănepotul sau stră-strănepotul. Dar există şi situaţii când păcatele părinţilor îi chinuie pe copii, adică dacă cineva a trăit o viaţă desfrânată şi din pricina acesteia a dobândit anumite boli, ca de exemplu sifilis, sau altele, acestea au urmări asupra copilului, fără ca acesta să greşească în vreun fel. Dumnezeu, însă, va schimba acest rău în bine. Şi există multe împrejurări asemănătoare. De exemplu, în cel de al doilea război mondial au fost ucişi atâţia oameni nevinovaţi, milioane. Au greşit? Nu! Responsabili sunt Hitler şi alţii câţiva împreună cu el. Dumnezeu a îngăduit, însă, să se întâmple acestea. Totuşi, în Rai îi vom întâlni pe foarte mulţi dintre aceştia, morţi în război, care ne vor spune: „Dacă nu s-ar fi întâmplat nenorocirea, eu nu m-aş fi mântuit!"

Desigur, aceasta nu înseamnă că este bine să se întâmple război, sau că urmărim să se întâmple catastrofe, dar ele au avut loc. De asemenea nu vom urmări să ne îmbolnăvim, dar odată ce suntem bolnavi, trebuie să dobândim ceva bun. Nu vrem să avem un copil handicapat, dar odată ce-l avem, să tragem foloasele, să urmărim binele.

Iubirea lui Dumnezeu se foloseşte de orice pentru binele omului, şi vreau să mă credeţi! Unii dintre noi poate au alte răspunsuri înlăuntrul lor, dar nu cugetă bine. Să pătimeşti cel mai rău lucru, fie moştenit de la părinţi, fie din altă pricină, în cele din urmă te vei bucura de bine, dacă te porţi cu cuviinţa cuvenită.

Când te smereşti şi te căieşti, te izbăveşti

Cunosc suflete care au asemenea probleme şi sunt chinuite de gândul că cineva a greşit, că celălalt a păcătuit. In cele din urmă ajung să cugete, chiar dacă nu o spun, că Dumnezeu a greşit. Această cugetare este diavolească. Şi de ce diavolul rămâne diavol? De ce rămâne nepocăit? De ce în cele din urmă nu se va mântui? Oare nu-l iubeşte Dumnezeu, sau nu vrea să se mântuiască? Nu! Pricina este că diavolul poartă în minte cugetul că Dumnezeu greşeşte pentru starea lui. De aceea, nici acesta nu se va mântui, nici cei care cugetă ca el. Este lucru înfricoşător să intre mândria înlăuntrul omului, să se identifice cineva cu mândria. Aceasta-l va doborî. Diavolul acum nu mai poate să se smerească, nu vrea să se plece şi să spună: „Da, Dumnezeul meu, de vreme ce Tu spui că eu greşesc, aşa este, chiar dacă nu înţeleg!"

Se creează o asemenea stare înlăuntrul făpturii stăpânite de mândrie, încât nu poate să vadă că nu Dumnezeu greşeşte pentru starea lui, ci el însuşi. Nu poate s-o facă, şi ceea ce trebuie să spună este: „De vreme ce Tu spui, Dumnezeul meu, aşa trebuie să fie!" De aici se pleacă. Dacă pizma dinlăuntrul tău, faptul că arunci vina pe altul, este alungată, atunci vine smerenia, izbăvirea.

De ce nu lucrezi aşa, ci arunci pricina stării tale pe altcineva? Pentru că vrei să-ţi salvezi şinele tău şi nu înţelegi acest lucru. Sunt unii care atât de mult s-au extenuat în viaţa lor, încât socotesc că nu mai au mândrie în timp ce încăpăţânarea, nepocăinţa lor vădesc şinele nesmerit, nemilos. Când omul se smereşte, când alungă pisma cum am spus, când se căieşte, vine numaidecât mântuirea şi omul se izbăveşte.

In situaţii nu tocmai grele, în repetate rânduri am auzit suflete dându-mi dreptate: „Când m-am gândit că nu fac bine dând vina pe alţii şi mi-am dat seama că eu greşesc, atunci m-am izbăvit!" Nu este un sentiment de moment acesta, luaţi aminte, ci o izbăvire reală. In cazurile dificile, însă, cu tentă psihopatologică este greu să se întâmple acest lucru.

Prin urmare, suntem sau nu suntem vrăjmaşii noştri când nu ne înţelegem pe noi înşine şi socotim că alţii au păcătuit greu împotriva noastră? Duhul întreg al Părinţilor exprimă aceste învăţături. Sfântul Ioan Gură de Aur a scris în mod special despre această problemă: dacă noi nu ne vătămăm pe noi înşine, nimeni nu poate să ne vatăme.

(06.02.1994)
De ce arunci cauza stării tale asupra altuia? Pentru că vrei să-ţi salvezi şinele şi nu înţelegi acest lucru.

Arhim. SiMEON KRAIOPOULOS

Taina suferintei, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Taina suferintei"

08 Aprilie 2016

Vizualizari: 5332

Voteaza:

Pacatele parintilor... 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE