Pacatele se repeta, sa nu-l lasam sa se impartaseasca?

Pacatele se repeta, sa nu-l lasam sa se impartaseasca? Mareste imaginea.

Păcatele se repetă. Omul vine iar şi iar cu ele la Spovedanie. Este oare îndreptăţit să nu-l lăsăm să se împărtăşească?

Mitropolitul Antonie: In primul rând, care sunt cu adevărat criteriile după care îl poţi lăsa sau nu? Intrebarea se pune astfel: voi opri eu de la Sfânta împărtăşanie, îl voi întoarce eu de la aceasta pe om pentru că într-însul se află un păcat sau altul ori pentru că nu se află într-însul pocăinţă? Dacă este să iei doi oameni care au săvârşit acelaşi păcat, unul se căieşte, iar altul ridică din umeri: „Asta e...". Pe primul îl poţi primi la Sfânta împărtăşanie, pe celălalt, nu se poate. Sau un om care a săvârşit un păcat cu adevărat mare, dar se căieşte fierbinte, cu toată fiinţa lui - acesta se află într-o stare mai bună decât altul care a săvârşit un păcat mai mic, dar îşi spune: „Lasă că trece", „Nu-i nimic". Preotul ar trebui cu adevărat să fie nu judecător, ci, cumva, să poată descifra ce este de folos şi ce nu pentru om. Nu există nişte criterii foarte aspre, că, adică, pentru aceste şi aceste păcate omul trebuie sau nu oprit de la Sfânta împărtăşanie, dar trebuie să ţii cont de raportarea pe care o are el cu privire la păcatul pe care l-a lucrat. Să spunem şi aceasta: In scrierile Sfinţilor Varsanufie şi Ioan este un loc unde unul dintre ei spune: „Dacă ai păcătuit şi ţi-ai plâns păcatul şi ştii acum că acel păcat a devenit pentru tine cu neputinţă de săvârşit din nou, să nu mergi nici măcar să te mai spovedeşti, pentru că preotul nu poate adăuga nimic la ceea ce a săvârşit deja asupra ta Dumnezeu..." - acesta este un cuvânt foarte greu.

Iar pe de altă parte, este necesar să-ţi pui întrebarea: de ce oare păcatul s-a repetat? Cred că noi săvârşim în cea mai mare parte o greşeală. Venim la Spovedanie, mărturisim un păcat sau altul, ne căim cu totul serios şi adevărat şi cu hotărârea de a ne îndrepta, iar apoi se arată că noi nu avem în noi înşine ştiinţa de a ne îndrepta. Nu se pune problema lipsei dorinţei de a o face - dorinţă este din belşug, dar ştiinţă, nu. Şi iată că mie mi se pare că între două Spovedanii, omul ar trebui să facă cu sine o cu totul altfel de muncă. Nu să se lupte din toate puterile lui: „Nu mai fac, nu mai fac, nu mai fac!", ci să se întrebe: „Cu ce au început toate acestea? Unde este rădăcina? De ce am o asemenea înclinaţie, o asemenea atracţie către acest păcat anume şi nu faţă de altul? Unde a început toată această poveste?". Adică, dacă eu am un oarecare păcat pe care îl tot fax:, nu este îndeajuns să mă silesc să nu-l mai repet - pentru că îl voi repeta - căci indirect se va întoarce cu sălbăticie... Dacă, să zicem, omul bea şi, mergând cu maşina loveşte pe cineva, aceasta îi poate cu adevărat rămâne în minte, dar este un preţ mult prea mare. Aşa încât trebuie să te pui înaintea acestei întrebări: „lată, repet mereu acest păcat. De ce? Unde a început toată această poveste, starea aceasta? Cum a intrat el în viaţa mea? De ce a fost nevoie ca acest păcat să intre în viaţa mea?".

Eu am încercat să fac lucrul acesta cu o serie de oameni: să ne adâncim în trecutul nostru precum arheologii. Mai întâi cureţi ce este mai la suprafaţă, apoi te adânceşti mai mult, mergi din ce în ce mai adânc şi ajungi la nişte descoperiri cu adevărat mari. Abia atunci păcatul poate să dispară din viaţa omului. Dar noi ce facem? Noi retezăm frunzele, sau roadele, sau florile, dar pomul rămâne întreg, cu rădăcină cu tot. De ce oare nu dau vlăstare noi acest pom cu rădăcinile pe care le are? Astfel încât aici avem o cu totul altă problemă. Iar când spunem că pocăinţa ar trebui să alunge păcatul: da, este adevărat, dar nu pocăinţa aceea pe care o facem noi! Noi facem o pocăinţă cam de felul: „O, vai, ce neplăcut!", „O, vai, am o astfel de neputinţă, aşa un neajuns!". Numai că problema nu stă în neplăcere, ci în stricarea, în urâţirea sufletului, în aceea că în el a ajuns de se petrec tot felul de anomalii. In ordinea trupească, este ca şi curn acesta ar pierde o mână sau un picior, sau s-ar îmbolnăvi de o boală fără leac şi alte lucruri de felul acesta. Şi trebuie căutată pricina, momentul începutului. Acesta poate fi în copi-lăria mică, poate fi oricând între momentul când ne-am născut pe această lume şi cel în care ne spovedim, ori în care ne-am dat seama de păcatul respectiv. Aşa încât, nu este deloc de ajuns numai să te spovedeşti şi să speri că Spovedania însăşi va suprima păcatul.

Şi, în afară de aceasta, eu cred că noi uităm foarte des că Spovedania se referă la două dimensiuni ale timpului. Pe de o parte, ea priveşte în trecut, aduce înaintea feţei Domnului tot trecutul, iar pe de altă parte, atunci când toate acestea au fost arătate Domnului, ea devine un fel de program de luptă pentru viitor. Dacă am spus că fur, mint etc, iertarea nu înseamnă că acestea, în chip magic/dispar de la mine. Aceasta înseamnă că eu m-am lepădat de ele, iar acum trebuie să mă „achit" de ele. Aşa încât fiecare Spovedanie apare ca propriul program de luptă: lupta cu păcatul. Şi aceasta, în cea mai mare parte, noi o uităm. Iar iertarea care ni se dă, şi pe aceasta o primim cu mare uşurătate. Cuviosul Serafim de Sarov spunea unuia dintre oaspeţii săi: „Dacă te rogi Domnului pentru un lucru oarecare, El poate să ţi-l dea, dar aminteşte-ţi cu ce preţ a primit puterea şi dreptul de a face acest lucru: cu preţul întregii Sale vieţi şi al întregii Sale morţi...". De aceea, a spune Domnului cu uşurătate „Fă aceasta pentru mine" înseamnă „Răstigneşte-Te din nou!". Nu este chiar aşa simplu.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Adierea Duhului, purtarea de grija fata de suflet; Editura Doxologia

Cumpara cartea "Adierea Duhului, purtarea de grija fata de suflet"

Pe aceeaşi temă

25 Septembrie 2015

Vizualizari: 12730

Voteaza:

Pacatele se repeta, sa nu-l lasam sa se impartaseasca? 5.00 / 5 din 6 voturi. 2 review utilizatori.

Comentarii (2)

  • CRISTIAN POPESCUPostat la 2015-09-29 08:58

    Abordarea problemei spune totul despre noi.Apelam la metoda psihologica-nu suntem in dragostea de Dumnezeu si un trup cu Dumnezeu.Antiteza pacatului e sfintenia-o stare a fiintei dincolo de minte si instrumentele ei.Sunt si elemente tehnice ,adevarat,dar marginal si optional,o incununare a triumfului sufletesc si a dragostei de Dumnezeu.Puterea personala e patronata de existenta pura ,dincolo de minte.Apropierea de Dumnezeu e tocmai jertfa individualismului si a personalitatii solitare-manoperele individualiste e separare de Rai.La spovedanie trebuie tintuita nepasarea si usuratatea.Nu exista pacat mic.

  • CRISTIAN POPESCUPostat la 2015-09-29 08:54

    Abordarea problemei spune totul despre noi.Apelam la metoda psihologica-nu suntem in dragostea de Dumnezeu si un trup cu Dumnezeu.Antiteza pacatului e sfintenia-o stare a fiintei dincolo de minte si instrumentele ei.Sunt si elemente tehnice ,adevarat,dar marginal si optional,o incununare a triumfului sufletesc si a dragostei de Dumnezeu.Puterea personala e patronata de existenta pura ,dincolo de minte.Apropierea de Dumnezeu e tocmai jertfa individualismului si a personalitatii solitare-manoperele individualiste e separare de Rai.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE