Pacatul si metanoia[2]

Este absolut necesar sa incepem de la a lamuri ce intelegem atunci cand spunem „pacat” si metanoia, pentru ca de la acest punct vom putea inainta spre esenta temei de care ne preocupam; iar acest lucru este necesar pentru ca astazi domnesc multe idei ciudate si neortodoxe despre tema pacatului si a metanoiei.

Potrivit conceptiilor filosofice, pacatul este esecul omului de a se pune in legatura cu arhetipurile, cu Ideile lui Platon. In gandirea filosofica, destinatia omului este pe de-o parte, hedonismul, iar pe de alta, fericirea. In conformitate cu ideile hedonismului, placerile sunt inevitabile si au scopul de a-l scapa pe om de insistentele nevoi de ordin inferior. Potrivit eudemonismului, placerea este o stare amagitoare care il satisface doar aparent pe om, pentru ca toate cele materiale sunt schimbatoare. Din acest motiv, in filosofia eudemonismului, eliberarea omului consta in orientarea acestuia catre cele neschimbatoare, care sunt arhetipurile. In acest sens, caderea de la arhetipuri este pacat si, prin urmare, indepartarea omului de timp si de materie, precum si cunoasterea arhetipurilor, dar si apatheia (nepatimirea) si nemiscarea ce vine prin dobandirea lucrurilor celor neschimbatoare, reprezinta lucrarea prin care se realizeaza eliberarea, iar aceasta poate fi izbutita prin metanoia[3].

In acord cu conceptia legalista, pacatul este doar incalcarea unei porunci a lui Dumnezeu si, in consecinta, metanoia este iertarea acestei incalcari. Desigur, potrivit relatarii biblice din Cartea Facerii odata cu pacatul se produce incalcarea unei porunci, dar aceasta incalcare este explicata de Sfintii Parinti ai Bisericii diferit fata de perspectiva legalista. In acest sens, potrivit Sfantului Maxim Marturisitorul, legea lui Dumnezeu poseda in launtrul ei harul dumnezeiesc. In cazul de fata, atunci cand vorbim despre conceptia legalista a pacatului, intelegem in principal acea opinie conform careia, relatia noastra cu Dumnezeu este perceputa in mod juridic. Asadar, constientizam faptul ca Dumnezeu este manios si furios din cauza incalcarii poruncii Lui si din acest motiv este nevoie de impacarea dreptatii dumnezeiesti. Aceasta nu este in nici un caz o atitudine ortodoxa. Desigur, trebuie sa observam ca exista locuri in Sfanta Scriptura in care se vorbeste despre mania lui Dumnezeu, dar si aceasta trebuie s-o vedem din interiorul erminiei si perspectivei patristice asupra Scripturii. Astfel, potrivit conceptiei legaliste, pacatul este incalcarea unei porunci, iar pocainta este iertarea si impacarea dreptatii dumnezeiesti si a maniei lui Dumnezeu.

In concordanta cu conceptia etica, si as putea adauga chiar religioasa, pacatul inseamna anumite actiuni de suprafata, referitoare doar la manifestari „grosiere” exterioare, care se produc fie intr-un plan etic, in sensul restrans al cuvantului, fie intr-un plan interpersonal. Astfel se explica cum, de cele mai multe ori, simtim pacatul doar atunci cand cadem intr-o greseala trupeasca exterioara, insa nu-l simtim atunci cand se produce in planul interior[4]. Iar aceasta situatie se reflecta si in conceptia etica a metanoiei. In acord cu aceasta conceptie, metanoia este doar purificarea trupului si din acest motiv, atunci cand nu avem pacate trupesti nu simtim nevoia pocaintei.

In acord cu conceptia sociala si politica, pacatul este perturbarea relatiilor sociale ale omului care traieste intr-o comunitate mai mica sau mai mare. In conformitate cu aceasta perspectiva, incalcarea unor legi ale vietii sociale, reactia altor oameni fata de lucrarea noastra, creeaza o vinovatie care ne conduce spre disperare. Iar potrivit acestei conceptii, pocainta este redresarea relatiilor noastre cu oamenii si regasirea comuniunii initiale cu ei. In acest fel, o buna relatie interpersonala cu oamenii de langa noi este aceea pe care o instituie metanoia (pocainta), asa cum este ea inteleasa in conceptia sociala.

In acord cu conceptia psihologica, pacatul este o vinovatie personala, care se afla in legatura cu tulburarea echilibrului nostru psihologic si, in mod firesc, in restaurarea acestei vinovatii, pocainta joaca un rol important. Nu putem nega, desigur, rezultatele vinovatiei psihologice, dar trebuie sa constientizam ca aceasta vinovatie psihologica, atunci cand ramane doar ca vinovatie negativa, sau cand incercam s-o depasim doar prin mijloace omenesti, creeaza multe anomalii[5]. Caderea omului are si consecinte psihologice, adica ea s-a reflectat si in universul psihic al omului, insa vindecarea de aceasta vinovatie trebuie integrata in cadrul intregului proces terapeutic al Bisericii. Daca vinovatia nu este integrata in cadrul procesului terapeutic al Bisericii, atunci aceasta nu poate fi abordata dintr-o perspectiva ortodoxa.

Dupa ce am vazut conceptia filosofica, legalista, etica, sociologica si psihologica despre pacat, trebuie sa urmarim, in continuare si conceptia teologica despre pacat si, prin extensie, despre metanoia. Ma voi limita in principal la invataturile Sfantului Simeon Noul Teolog si ale Sfantului Grigorie Palama.

Dintru inceput, trebuie sa relatez un pasaj clasic din scrierile Sfantului Vasile cel Mare, care caracterizeaza pacatul ca alienare a omului. Diferiti sociologi reformatori au folosit termenul de alienare cu semnificatii sociologice. Insa, Sfantul Vasile cel Mare (330-379) a vorbit primul despre alienarea (instrainarea) omului[6]. Vorbind despre pacat el il caracterizeaza ca fiind „scadere a celor bune, instrainare de Dumnezeu, amestecare a randuielilor, rasturnare a tuturor celor ce se afla in armonie cu viata cea adevarata”[7].

Intr-un alt loc, vorbind despre absenta iubirii de Dumnezeu, care constituie pacatul, o numeste, de asemenea, alienare. El scrie in acest sens: „Caci instrainarea de Dumnezeu si departarea de El, este mai greu de suportat decat chinurile gheenei si, pentru cel ce patimeste aceasta, este mai apasatoare decat lipsa luminii soarelui pentru vedere, chiar daca acest lucru nu aduce unei fapturi durere sau neputinta de a trai”[8].

Pacatul il duce pe om la o lipsire de Dumnezeu, asa cum pentru ochi, lipsirea de lumina este produsa de intuneric. In acest fel, potrivit Sfantului Vasile cel Mare, pacatul este lipsirea de Dumnezeu, iar in realitate, asa cum vom vedea mai departe, el este intunecarea mintii.

Aceasta intunecare produsa de pacat este subliniata si de Sfantul Simeon Noul Teolog. El scrie: „Acum insa suntem atat de stapaniti de patimi, si am ajuns intr-o asemenea intunecare si nestiinta, incat nu mai simtim nici macar lucrurile in care ne aflam si nu mai cunoastem nici macar ca faptuim cele rele”.

Prin urmare, potrivit Sfantului Simeon, pacatul este intunecare si necunoastere a lui Dumnezeu, iar aceasta are drept consecinta necunoasterea noastra de sine[9]. In aceasta intunecare consta necuratia omului. Doar si numai din aceasta cauza pacatul il face pe om sa cada din curatia sa duhovniceasca.

„Iar cel ce se lasa dus in chip constient spre un pacat oarecare cade cu totul din curatie”.

Si el aduce ca exemplu un pahar de apa care se infecteaza in intregime din cauza unei singure picaturi de murdarie[10].

Sfantul Simeon merge mai departe in analiza sa si accentueaza faptul ca pacatul este, in realitate, cadere din slava lui Dumnezeu si pierdere a demnitatii ceresti. Viata fireasca a omului este sa imbrace vesmantul care este stralucirea Sfantului Duh; sa ramanem in Dumnezeu si Dumnezeu in noi, sa fim dumnezei dupa har si copii ai lui Dumnezeu si sa fim insemnati in lumina cunoasterii lui Dumnezeu. Astfel, a nu pacatui nu este „lucrarea legii, ci pazirea nealterata a chipului si demnitatii ceresti”[11]. Prin acestea se intelege ca pacatul este de fapt caderea din comunitatea si unitatea cu Dumnezeu.

Din aceeasi perspectiva priveste lucrurile si Sfantul Grigorie Palama. Vorbind despre pacatul lui Adam si, desigur, despre orice pacat – care inseamna repetarea pacatului lui Adam – el scrie ca „pacatul este lipsirea persoanei omenesti de cuvantul lui Dumnezeu, si apoi de relatia cu soborul ingerilor si cu viata vesnica”.

Si scriind aceste lucruri el spune: „Cine nu se va tangui, constient fiind de lipsa acestora?”[12].

Prin urmare, pacatul este lipsirea de viata vesnica, adica lipsirea de harul necreat al lui Dumnezeu. Insa, aceasta lipsire nu este una abstracta, ci boala organului cunoscator al omului care este mintea (nous). Din acest motiv, Sfantul Grigorie Palama vorbeste despre abaterea mintii de la Dumnezeu, in realitate despre intunecarea mintii.

„Mintea cazuta de la Dumnezeu devine sau demonica, sau animalica”.

Si, desigur, subliniaza faptul ca mintea omului „a fost creata de Dumnezeu imparat si stapanitor[13] al patimilor, atunci cand, rapita fiind ea de Acesta, este trasa de la lucrarile cele nefiresti si de la faptele cele necuvenite”[14].

Observand pacatul din aceasta perspectiva, putem intelege ce este metanoia[15] (pocainta). De vreme ce pacatul este intunecarea mintii si lipsirea de slava dumnezeiasca, metanoia este luminarea mintii si intoarcerea la slava originara. Sfantul Simeon Noul Teolog ne spune ca „metanoia este usa care ne scoate din intuneric si ne introduce in lumina”[16].

Iar Sfantul Grigorie Palama, referindu-se aceasta stare, spune ca metanoia este intoarcerea la slava cea dintai si prin urmare, vindecarea omului. El scrie: „Nascandu-se metanoia in suflet, ne intoarcem mintea de la obisnuinta vicleana si de la cunostinta cea iubitoare de pacat… vindecand rautatea noastra, iar nu lasandu-ne omorati de rautate”[17].

Prin urmare, pacatul nu este caderea din lumea ideilor, pierderea arhetipurilor, ci intunecarea mintii, prin care omul pierde comuniunea si unitatea cu Dumnezeu. Iar atunci cand, in scrierile Sfintilor Parinti, intalnim o terminologie legalista, etica, sociologica si psihologica, aceasta este, de fapt, o extindere a conceptiei teologice, intrucat, cu adevarat, atunci cand se intuneca mintea, acest lucru are consecinte si in domeniul psihologic, sociologic si etic.

Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos

Spovedania si vindecarea sufletului, Editura Doxologia

Note:
[2] Cuvantul grecesc (metanoia) – exprima atat starea de pocainta a omului, cat si o stare mai complexa care presupune o schimbare de fond a mintii, a existentei umane in integralitatea ei. Din acest motiv, pentru a pastra semnificatia deplina a cuvantului din limba greaca, am optat pentru termenul metanoia, fara insa a elimina cu totul termenul pocainta, care are un sens clar si bine determinat in literatura ascetica in limba romana (n. tr.).
[3] Vezi Pr. Ioannis Romanidis, Pacatul stramosesc, Ed. Pournaras, Tesalonic, 1970, pp. 36-37.
[4] Cu siguranta, la multele pacate pe care le facem cu gandul, dar pentru care nu avem o simtire clara a faptului ca reprezinta un pacat. Insa, faptul ca aceste ganduri nu sunt intrupate in fapte, nu le face mai putin grave pentru starea sufleteasca a celui ce le cultiva (n. tr.).
[5] In acest caz, anomaliile sufletesti apar datorita faptului ca sentimentul de vinovatie nu este urmat imediat de pocainta. Centrarea exclusiva pe sentimentul de vinovatie poate duce la moarte, asa cum s-a intamplat in cazul lui Iuda (n. tr.).
[6] Nu doar ca Sfantul Vasile cel Mare a vorbit primul despre pacat ca instrainare (alienare), ci a inteles primul termenul in cauza ca instrainare de Dumnezeu, Cel ce este izvorul vietii celei vesnice si adevarate, iar nu o instrainare fata de un anumit mediu sau de o anumita stare, asa cum intelege psihologia si sociologia moderna (n. tr.).
[7] PG 31, 385B. Vezi si Olimpiada Papadopoulos-Tsananas, Antropologia Sfantului Vasile cel Mare, Tesalonic, 1970, p. 60.
[8] Sfantul Vasile cel Mare, Opere, col. Parintii Greci ai Bisericii, (EPE), vol. 8, p. 190.
[9] SC 96, Cateheza a II-a, p. 296; Sfantul Simeon Noul-Teolog, Cateheze, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Deisis, Sibiu, 1999, p. 47.
[10] SC 104, p. 146; Cateheze, p. 155.
[11] SC 51, p. 58.
[12] Sfantul Grigorie Palama, Opere, EPE, vol. 10, p. 246.
[13] Mintea (nous) in limba greaca este un cuvant de genul masculin; din acest motiv este asemanata cu un imparat ce stapaneste cuprinsul sufletului, pe care-l conduce cu pricepere spre sensul sau desavarsit, indumnezeirea (n. tr.).
[14] Sfantul Grigorie Palama, op. cit., p. 534.
[15] Asa cum am mai amintit, metanoia inseamna, etimologic, „schimbarea mintii”. Acest termen a fost tradus, in mod just de altfel, si prin pocainta, sens continut in termenul grecesc. In cazul nostru, vom pastra cuvantul metanoia in sensul sau de baza, pentru a putea urmari subtila analiza a mitropo-litului grec, care, pe baza observatiilor Sfintilor Parinti, vede pacatul ca o intunecare a mintii, iar vindecarea de consecintele pacatului ca o venire a mintii in sine, o schimbare a mintii, care este metanoia. Ar mai fi de adaugat aici si faptul ca metanoia nu este un simplu proces intelectual ci, asa cum vom vedea din expunerea ce urmeaza, un profund proces existential, de a carui reusita va da marturie in final harul Duhului Sfant (n. tr.).
[16] SC 113, p. 138.
[17] Sfantul Grigorie Palama, op. cit., p. 534.

• Ce este pacatul?
  Publicat in : Editoriale
• Pacatul
  Publicat in : Religie
• Pacatul
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti