Povetele Sfantului Nectarie catre nevoitorii duhovnicesti

Povetele Sfantului Nectarie catre nevoitorii duhovnicesti Mareste imaginea.

Binecunoscutul monah athonit, Teoclit Dionisiatul, ucenic al fericitului stareţ Gavriil Dionisiatul a publicat, în 1979,35 de astfel de scrisori în cartea sa Sfântul Nectarie din Eghina. De curând, aceste scrisori au fost publicate de el într-o carte separată, intitulată 35 de epistole pastorale. Aici aflăm numeroase poveţe duhovniceşti valoroase. Deşi acestea se adresează monahiilor, orice nevoitor duhovnicesc le va găsi de folos şi pentru sine.

Cea dintâi povaţă importantă care apare în această colecţie de epistole ţine de practicarea iubirii creştine. Sfântul Nectarie, în privinţa acestui subiect, spune că Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul Său" spre a ne face părtaşi bunătăţii Lui. Subliniind semnificaţia propoziţiei „după chipul lui Dumnezeu", Sfântul Nectarie spune că aceasta înseamnă faptul că dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele este înnăscută în inima noastră. Ea este cea dintâi lege a eticii creştine.

Dragostea noastră faţă de Dumnezeu, spune el, urmând învăţăturii lui Hristos, trebuie să fie din tot sufletul, din toată inima, cu toată tăria noastră şi cu toată mintea noastră; iar dragostea faţă de aproapele nostru trebuie să fie asemenea cu cea faţă de noi înşine.

Din această lege înnăscută a iubirii izvorăsc, după povaţa sfântului nostru, legile iubirii de frumos, de bine, de adevăr şi dreptate. Ca atare, continuă el, pentru ca o persoană să înainteze duhovniceşte şi să se facă părtaşă la bunătatea şi fericirea dumnezeiască, trebuie să respecte aceste legi ale iubirii.

Respectarea acestor legi, remarcă Sfântul Nectarie, se leagă direct de conştiinţă. Această importantă facultate, ne îndeamnă să respectăm cu stricteţe poruncile lui Dumnezeu. Dacă procedăm aşa sau nu o aflăm prin cercetarea de sine.

Din această pricină, el povăţuieşte practica cercetării de sine făcută zilnic. Sfântul Nectarie spune: „Cercetează-ţi inima şi descoperă-i starea ei morală. Te osândeşte ea pentru încălcarea legilor morale? Protestează ea fiindcă tu o înnăbuşi? Te ceartă ea pentru că ţi-ai neglijat îndatoririle? Observi tu în inima ta vicii, greşeli, patimi sau cugete rele?".

In ceea ce priveşte îndatoririle, Sfântul Nectarie deosebeşte trei feluri de îndatoriri: 1) către Dumnezeu, 2) către aproapele şi 3) către noi înşine. Indatoririle noastre către Dumnezeu sunt de a-I respecta poruncile, de a-I mulţumi şi de a-L slăvi. Indatoririle noastre către aproapele sunt acelea de a-L iubi ca pe noi înşine, de a-l ierta când ne nedreptăţeşte şi de a ne ruga pentru el. Indatoririle faţă de noi sunt acelea de a ne îngriji de sănătatea sufletului şi a trupului.

In ceea ce priveşte viciile, el pune mai ales accentul pe nevoia de a lupta să dezrădăcinăm mândria din sufletul nostru. „Să lucrăm prin a ne cerceta inima dacă nu cumva zace într-însa mândria, precum un şarpe otrăvitor". Mândria, spune el, este un viciu care dă naştere la alte vicii. Ea otrăveşte şi amorţeşte orice virtute. Din această pricină trebuie văzut ca nu cumva acest şarpe otrăvitor să nu se afle în inima noastră.

Această cercetare de sine, continuă el, trebuie făcută neîncetat, zi şi noapte. Căci, precum un şarpe, mândria stă la pândă pretutindenea şi otrăveşte totul. Trebuie să o căutăm pe ea şi viciile ce răsar din ea. Trebuie să i ne împotrivim şi s-o alungăm. Dacă reuşim să ne eliberăm de mândrie şi să dobândim virtutea opusă ei, smerenia, şi s-o întronăm pe aceasta în inima noastră, „totul este al nostru". Motivul este acela că smerenia aduce cu sine toate celelalte virtuţi. Smerenia a fost caracterizată drept „înălţătoare", deoarece împreună toate virtuţile, înalţă sufletul „de la pământ la cer". Sfântul Nectarie îşi încheie povaţa cu privire la viciul mândriei şi virtutea smereniei spunând: Iubiţi smerenia, luptaţi să o dobândiţi şi puneţi-o pe tronul inimii voastre.

Intr-unele dintre scrisorile sale, sfântul analizează egoismul. El îl socoteşte drept o grozavă boală a sufletului şi pune accentul pe trebuinţa de a lupta împotriva lui şi de a-l dezrădăcina. Egoismul este, limpede, o faţetă a mândriei. El se manifestă prin neascultare, auto-mulţumire, cârtire, slavă deşartă, ambiţie şi cele asemenea.

Dezrădăcinarea egoismului, spune el, este „cea dintâi treaptă a virtuţii. Fără această biruinţă nu este cu putinţă vreun progres în bunătate". E necesară o luptă grozavă pentru aceasta, deoarece egoismul este precum hidra cu multe capete din mitologia greacă antică. Căci dacă tai un cap al acestui monstru, creşte un alt cap, sub o altă formă. Şi explică: deşi reuşim să ne retragem din lume şi să lipsim trupul de orice plăcere şi să-l silim să nu-şi facă voia, deodată vedem egoismul apărând ca o boală a sufletului, cel mai adesea sub forma neascultării, auto-mulţumirii, cârtirii etc. In toate acestea stă ascunsă urâţenia egoismului. Cercetaţi fiecare dintre acestea şi îi veţi vedea urâţenia. Mai rar, egoismul se manifestă ca o cerinţă, necesitate, drept, dorinţă, deşertăciune, ambiţii.

Toate acestea sunt forme de egoism. Să se cerceteze fiecare pe sine, remarcă Sfântul Nectarie, şi să vadă dacă are multe dintre acestea. Dacă află că are, trebuie să se îngrijească să le dezrădăcineze, ca nu cumva să crească în patimi mai mari, făcând ca nevo-inţa sa duhovnicească să fie neroditoare.

Vorbind despre „patimi", el deosebeşte două feluri ale acestora: „ale sufletului" şi „ale trupului". în scrierile Sfinţilor Bisericii, următoarele sunt adesea citate drept „patimi ale sufletului": mândria, slava deşartă, deznădejdea, întristarea, mânia şi lăcomia. „Patimi ale trupului" sunt lăcomia pântecelui şi desfrânarea. Aceleaşi nume sunt date viciilor care răsar din ele. „Patimile" sunt simţăminte, emoţii sau impulsuri care se îndepărtează de la scopul pentru care Dumnezeu le-a dăruit omului. Atunci când simţămintele sunt în concordanţă cu scopul dumnezeiesc, se spune despre ele că sunt „după fire". Când ele se îndepărtează de la scopul divin, când sunt deformate, ele sunt „împotriva firii". Aceasta este opinia ortodoxă tradiţională, pe care o urmează Sfântul Nectarie. El spune că Dumnezeu a creat toate lucrurile „bune foarte" (Fac. 1, 31). El ne-a dăruit simţămintele cu un scop sau ţel definit. Când ele lucrează în acord cu Dumnezeiasca Lege, conform cu raţiunea existenţei lor, acestea constituie forţa morală şi nu tulbură pacea sufletului. Ele contribuie la lucrarea virtuţilor.

Totuşi, atunci când simţămintele nu lucrează după scopul pentru care ele ne-au fost dăruite de Dumnezeu, ci împotriva Lui, împotriva firii, pentru satisfacţiile noastre iraţionale, ele iau un caracter păcătos şi tulbură pacea sufletului. Astfel de simţăminte sunt corect denumite „patimi".

Sfântul Nectarie dă poveţe pentru a ne ocupa eficient de patimi. Mai presus de orice, trebuie să avem o atentă trezvie lăuntrică. Trebuie să observăm şi să vedem dacă vreo patimă este prezentă în inima noastră, în sufletul nostru. Dacă există, trebuie să luptăm, şi să ne războirii cu ele, împotriva păcatului.

Sfântul nu dă pilde. Eu voi oferi câteva care să ne ajute să căpătăm o idee mai clară a deosebirii dintre simţămintele care sunt „după fire" şi „cele împotriva firii" şi care se numesc „patimi". Mânia este după fire, şi deci, bună atunci când o îndreptăm împotriva vreunui obicei rău de-al nostru, pentru a scăpa de el. Mânia este împotriva firii atunci când o îndreptăm împotriva semenilor noştri. Acelaşi lucru este valabil în cazul urii. De asemenea, întristarea poate fi, ori după Dumnezeu, ori după lume „întristarea după Dumnezeu lucrează pocăinţa", în vreme ce „întristarea după lume lucrează moartea", după cum spune Sfântul Apostol Pavel (II Cor. 7,9-11). Sfântul Nectarie spune că întristarea, când este excesivă, este neraţională şi vine de la diavol.

In ceea ce priveşte rezultatul luptei noastre cu patimile, el spune: „Dacă în luptă ieşi biruitor, răscoala patimilor devine un motiv de nouă bucurie şi pace.

Pe de altă parte, dacă eşti înfrânt - fie ca aceasta să nu se întâmple - apare întristarea şi agitaţia. Totuşi, dacă te întorci la luptă şi persişti într-însa, pacea dinlăuntrul tău va reveni". Mai departe, el povăţuieşte: „Nu deznădăjduiţi. Treptat, cu ajutorul lui Dumnezeu, patimile vor fi dezrădăcinate".

Luptătorul cu patimile reuşeşte atunci când, pe lângă trezvia lăuntrică şi luptă, recurge la rugăciune. El îi aminteşte cititorului despre cuvântul Mântuitorului: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită" (Mt. 26,41).

Fericitul Nectarie dă poveţe legate şi de „cugete". Atât patimile, cât şi viciile îşi au drept punct de pornire „cugetele". Mai întâi ne vine în minte vreun cuget simplu, de natură rea. Atunci când un astfel de cuget este primit în minte el devine „pătimaş", fiind încălzit de un simţământ de consimţire. Această analiză apare în Scara şi în Filocalia, lucrări care fuseseră cercetate de sfântul nostru.

Atunci când unei astfel de patimi i se îngăduie să se manifeste în mod repetat deschis, în fapte, ea devine obicei, o trăsătură fixată de caracter, şi se numeşte viciu. Viciile sunt foarte greu de dezrădăcinat.

„Cugetele" au diferite origini: Dumnezeu, simţurile, mai ales văzul şi auzul, sugestiile diavoleşti, etc. în ceea ce le priveşte pe acestea din urmă, Sfântul Nectarie povăţuieşte: „Nu le lăsaţi să lâncezească în mintea voastră, nu consimţiţi cu ele, ci alungaţi-le de îndată şi rugaţi-vă neîncetat".

Această povaţă este urmată de un îndemn la Spovedanie, în scrisorile sale către maicile de la Eghina, îndemnul său este scurt, dar hotărât. Intr-o carte publicată de el cu mult înainte să fi scris scrisorile şi care era la îndemâna maicilor, el a închinat 2 capitole unei analize a Spovedaniei. Titlul cărţii este: Cu privire la grija faţă de suflet. Intr-însa, el spune, în debutul ei: „Spovedania este necesară deoarece: a) este o Poruncă a lui Dumnezeu şi b) ea aduce pacea între Dumnezeu şi om şi c) ea îl foloseşte pe om din punct de vedere moral şi duhovnicesc".

In ceea ce priveşte cel de-al treilea punct, el remarcă: „Cel ce se spovedeşte înaintează duhovniceşte, mai întâi, deoarece, prin învăţăturile duhovnicului, cunoaşterea sa este în mod treptat transmisă celui ce se spovedeşte, şi, în al doilea rând, deoarece mintea acestuia din urmă, fiind curăţită de întunericul păcatului şi de înşelăciune, este luminată, primeşte minunile lui Dumnezeu şi înaintează".

Văzută în această lumină, remarcă Sfântul Nectarie, Spovedania „este doctoria mântuitoare a societăţii, deoarece ea poate izbăvi numeroase suflete de la pierzanie, eliberându-le de înşelare, de imaginile nepotrivite şi de cugetele rele... Deci duhovnicul este medicul moral al societăţii. Numai el are puterea de a preveni toate relele care astăzi bântuie omenirea".

Aş putea adăuga aici, incidental, faptul că eficienţa Spovedaniei în vindecarea şi păstrarea sănătăţii minţii a fost, de asemenea, subliniată de fericitul stareţ Gavriil Dionisiatul (1886-1983). Astfel, el spune: „Noi ne îngrijim atent de trup şi neglijăm sufletul până la nesimţire. Dacă ne îmbolnăvim uşor sau dacă ne intră în cap ideea că ceva nu este în regulă cu trupul nostru, fugim la medici, la radiografii şi băi cu ape calde. Nu cruţăm nici eforturi, nici timp, nici bani până ce nu aflăm că suntem bine. Şi toate acestea pentru trupul nostru muritor. Dar pentru sufletul cel nemuritor, nu ne îngrijim deloc, nu căpătăm vreun diagnostic, nu facem vreo vizită la spitalul cel duhovnicesc... Spovedania conferă curăţie sufletului, care este zilnic poluat de păcat, fie prin faptă, cuvânt sau cuget. Ea este curăţirea sufletului care pregăteşte omul spre a primi marea Taină a Dumnezeieştii împărtăşanii. Aceasta este hrană pentru suflet, Pâinea Vieţii".

Din ceea ce am spus despre vicii, patimi şi cugete, este limpede faptul că după Sfântul Nectarie, cei ce vor să înainteze în viaţa duhovnicească „trebuie", după cuvântul său „să lupte cu ei înşişi". Trebuie să lupte cu viciile şi patimile lor, mai ales cu mândria, şi cu cugetele lor rele şi nefolositoare. Această luptă este parte a ceea ce în sensurile sale ortodoxe se numeşte asceză, care constă din anumite practici mentale şi trupeşti.

Practicile trupeşti sunt instrumente valoroase pentru a dobândi virtuţile sufletului. Sfântul Nectarie se referă la post, privegheri, metanii, lectura lucrărilor religioase şi psalmodiere. El subliniază faptul că „practicile trupeşti" sunt mijloace de atingere a scopului nevoitorului duhovnicesc, şi nu ţelul însuşi. Ţelul îl reprezintă desăvârşirea, sfinţenia, unirea cu Dumnezeu, mântuirea.

El povăţuieşte să se evite excesele în cazul practicilor trupeşti de post, privegheri, metanii. Nevoile trupului pentru a-l menţine într-o stare de sănătate bună trebuie luate în consideraţie. Trebuie să fim atenţi spre a nu vătăma trupul. El îi previne pe începători să nu-şi asume o prea mare asceză trupească, una egală cu cea descrisă în vieţile celor ce au ajuns la desăvârşire sau la o mare treaptă de înălţare duhovnicească. Marea asceză trupească, spune el, presupune mari virtuţi morale, care susţin trupul nevătămat. Incepătorii trebuie mai întâi să-şi întărească sufletul prin cultivarea virtuţilor sufleteşti şi mai apoi să purceadă la o mai intensă asceză a trupului. Altminteri există pericolul de a submina sănătatea trupului, ori de a cădea duhovniceşte prin mândrie, din pricina unei extreme asceze trupeşti.

Drept pildă a modului în care excesele trebuie evitate, sfântul îi oferă stareţei următoarea povaţă cu privire la hrană: „Dacă vreunei maici îi este foame seara, să ia puţină pâine cu apă, fiindcă aceasta încă mai creşte trupeşte şi nu trebuie lipsită de hrana necesară, ca nu cumva trupul să-i fie vătămat".

In ceea ce priveşte Privegherile, el o sfătuieşte pe maica stareţă: „Slujbele bisericeşti sunt bune, şi mă rog lui Dumnezeu să vă întărească. Dar poate că maicile sunt extenuate din pricina lor. Dacă observaţi că unele dintre ele sunt slăbite din pricina acestora, scurtaţi cumva slujbele.

El conferă o mare importanţă psahnodierii sau cântării, care este rugăciune ce implică trupul. Prin conţinutul său sublim, frumuseţea cântărilor şi imnelor, psalmodierea înalţă intelectul şi emoţiile noastre, dăruindu-ne bucurie duhovnicească. Astfel ea înviorează sufletul şi trupul. Intr-unele scrisori ale sale, el pomeneşte faptul că a compus unele imne Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi le-a trimis maicilor, crezând că acestea le vor umple inimile de bucurie. Acestei bucurii el îi atribuie o mare importanţă ca şi Sfinţii Vasile, Ioan Hrisostom, Ioan Scărarul şi alţi Părinţi ai Bisericii.

Conferinta sustinuta in mai, 1995 la seminarul „Holy Cross” din Brookline

Constantin Cavarnos
Sfintenia - rostul suprem al omului, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Sfintenia - rostul suprem al omului"

02 Decembrie 2015

Vizualizari: 780

Voteaza:

Povetele Sfantului Nectarie catre nevoitorii duhovnicesti 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE