Preotul ca tata si mama

Preotul ca tata si mama Mareste imaginea.

Viziunea asupra Preotului ca părinte - tată este larg răspândită în Sfânta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi. Am putea adăuga, totodată, că această înţelegere este strâns legată de cea a maternităţii duhovniceşti a Preotului. Părintele duhovnicesc trebuie să aibă faţă de fiii săi duhovniceşti deopotrivă purtare de tată şi de mamă.

Termenul Tată desemnează însuşirea ipostatică a Celei Dintâi Persoane a Sfintei Treimi, Care L-a născut în veşnicie pe Fiul şi Care îl purcede pe Sfântul Duh. A Doua Persoană a Sfintei Treimi Se numeşte Fiu după fire al Tatălui; ascultător făcându-Se Tatălui, S-a întrupat de voie ca să mântuiască neamul omenesc. Insă, de vreme ce Hristos este Fiul în Care a binevoit Tatăl, după cuvântul: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit" (Matei 3:17), S-a făcut şi El, la rândul Său, Tată pentru creştinii născuţi din nou prin Taina Sfântului Botez şi a Mirungerii. De altfel, energia-lucrarea Dumnezeului Celui în Treime este comună celor Trei Persoane; dincolo de însuşirile ipostatice ale fiecăreia dintre Ele, energia-lucrarea lor spre cele din afară este comună, ceea ce înseamnă că zidirea şi înnoirea lumii şi a omului, zidirea lor din nou, sunt urmarea energiei-lucrării comune a Dumnezeului Treimic.

Sfântul Grigorie Palama, într-una dintre omiliile sale, vorbeşte despre faptul că, prin Sfântul Botez, Hristos ni Se face Părinte, în vreme ce prin Dumnezeiasca împărtăşanie, Mire. Despre părinţenia lui Hristos scrie: „însă şi Părinte al nostru S-a făcut prin Dumnezeiescul Sau Botez". Invăţând poporul, Hristos reaminteşte că părinte, tată este cel ce îi iubeşte pe oameni şi le poartă de grijă. în Rugăciunea Domnească ne-a învăţat să-L chemăm pe Dumnezeu Tată: „ Tatăl nostru Care eşti în ceruri..." (Matei 5:9). Ne-a îndemnat să fim milostivi aşa cum este şi Tatăl nostru: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv" (Luca 6:36). Ne-a descoperit că Tatăl Cel ceresc hrăneşte păsările cerului (Matei 6:26), de vreme ce ocârmuieşte lumea prin energiile Sale nezidite, iar despre grijile omului - mâncarea, băutura, îmbrăcămintea - a spus: „Ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele" (Matei 6:32). Chipul acesta al tatălui care le poartă de grijă copiilor săi I se potriveşte lui Dumnezeu, Care Se îngrijeşte de copiii Săi, de făpturile mâinilor Sale, pe care i-a şi zidit din nou duhovniceşte. Omul nu este singur pe lume, nu este o jucărie lăsată în voia sorţii.

In Sfânta Scriptură şi în operele Sfinţilor Părinţi Dumnezeu este înfăţişat atât ca Tată, cât şi ca Mamă.

Este cunoscut faptul că în multe locuri Dumnezeu este numit Tată. însă în Cântarea Cântărilor din Vechiul Testament, cu privire la Dumnezeu, este invocat chipul mamei: „Fiii maicii mele s-au mâniat, trimisu-m-au să le păzesc viile" (Cântarea Cântărilor 1:5). Tâlcuind versetul, Sfântul Grigorie de Nyssa întăreşte faptul că în acest caz chipul mamei Ii este atribuit lui Dumnezeu, Ziditorul lumii. Scrie: „(...) că una este cauza tuturor celor ce sunt, sau cauza lucrurilor, ca un fel de tată. Şi de aceea toate sunt între ele în legătură de frate şi frate. Şi anume, cele ce se cugetă ca cele ce sunt". Cu alte cuvinte, toate făpturile au o cauză, pe Dumnezeu, ca mamă-născătoare a lor, de aceea şi toate „cele ce se cugetă" se înrudesc între ele, asemenea fraţilor.

Totodată, într-un alt loc din Cântarea Cântărilor, găsim scris: „Ieşiţi, fetele Sionului, priviţi pe Solomon încoronat, cum a lui maică l-a încununat, în ziua sărbătoririi nunţii lui, în ziua bucuriei inimii lui!" (Cântarea Cântărilor 3:11). Ne este arătat în chip limpede faptul că împăratul (Hristos) este încoronat de către Maica Sa. In tâlcuirea Sfântului Grigorie de Nyssa, ambele nume, Tată şi Maică, se referă la Dumnezeu, ca Unul Ce nu este de parte bărbătească sau femeiască: „Dumnezeirea nu e nici bărbat, nici femeie". De aceea, pentru a-L desemna pe Dumnezeu se folosesc fiecare dintre cele două numiri ale genului, masculin sau feminin, fără ca prin aceasta să se necinstească în vreun fel înţelesul firii Sale nemuritoare. Scrie: „De aceea, orice nume folosit pentru arătarea firii negrăite are acelaşi înţeles, nici numele femeiesc, nici cel bărbătesc neîntinând înţelesul firii pure (neamestecate)".

Din cuvintele Sfântul Grigorie de Nyssa reiese în chip limpede faptul că Dumnezeu nu Se deosebeşte în parte bărbătească sau parte femeiască, nu există în El împărţire după gen, de vreme ce aceasta este o însuşire a omului zidit. Numele Tată, Maică etc. sunt chipuri omeneşti pe care I le atribuim lui Dumnezeu, în funcţie de energiile Sale dumnezeieşti de care ne împărtăşim.

De altfel, când vorbim despre Dumnezeu, pomenim energiile Sale, iubirea, pacea, dreptatea, îndelunga răbdare etc. Vederea celor trei Lumini de care se împărtăşeşte cel îndumnezeit şi comuniunea sa cu Dumnezeu sunt exprimate în cuvinte de învăţătură prin intermediul a felurite imagini din spectrul realităţii zidite. Intr-una dintre omiliile sale, Sfântul Grigorie Palama face referire de faptul că Biserica, asemenea unei maici iubitoare ce îşi alăptează pruncii la pieptul său, ne hrăneşte prin cei doi sâni ai ei, Botezul şi Dumneze-iasca împărtăşanie.

Iubirea de mamă pe care Hristos o arată oamenilor este vădită de cuvântul spus înainte de Patima Sa: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit!" (Matei 23:37). Astfel, prin chipul tatălui este exprimată puterea ocrotirii, în timp ce prin cel al mamei, dragostea plină de afecţiune, grija, gingăşia şi iubirea lui Dumnezeu faţă de om.

Sfinţii Apostoli au acest simţământ al părinţeniei, ca unii ce le sunt credincioşilor tată şi mamă. Apostolul Pavel, de pildă, le scria creştinilor din Thessalonic: „Voi sunteţi martori, şi Dumnezeu de asemenea, cât de sfânt şi cât de drept şi fără de prihană ne-am purtat între voi credincioşii; Ca un părinte pe copiii săi, precum ştiţi, aşa v-am rugat şi v-am mângâiat. Şi v-am rugat cu stăruinţă să umblaţi cum se cuvine înaintea lui Dumnezeu, Celui ce vă cheamă la împărăţia şi la slava Sa" (I Tesaloniceni 2:10-12). Acest fragment vădeşte faptul că Sfântul Apostol Pavel are simţământul de a fi Părinte duhovnicesc al creştinilor pe care i-a născut din nou în Hristos. Vedem, de altfel, cum această legătură duhovnicească poartă şi chipul dragostei de mamă, de aceea vorbim despre alinare şi mângâiere, după cuvântul de mai înainte al Apostolului: „Noi însă am fost blânzi în mijlocul vostru, aşa precum o doică îngrijeşte pe fiii săi" (I Tesaloniceni 2:7). Această legătură este, totodată, plină de curăţie, lipsită de însemnele omului căzut, aşa-numitele haine de piele, de aceea Apostolul spune: „Cât de sfânt şi cât de drept şi fără de prihană [ne-am purtat între voi credincioşii]!" (I Tesaloniceni 2:10).

Deosebit de grăitoare sunt şi binecunoscutele cuvinte adresate prin epistolă galatenilor: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!" (Galateni 4:19). Este vădită aici în chip deplin dragostea de mamă a Apostolului Pavel, care suferă dureri născându-şi fiii duhovniceşti. De altfel, această naştere este strâns legată de întipărirea chipului lui Hristos în cei credincioşi, care înseamnă însăşi îndumnezeirea omului. A dobândi chipul lui Hristos înseamnă a ajunge la plinătatea asemănării, ce desemnează în termeni patristici îndumnezeirea. Inţelesul naşterii duhovniceşti este strâns legat de naşterea din nou a omului, care nu are un caracter static sau magic, ci activ şi centrat pe împărtăşirea cu Tainele Bisericii. Este vorba despre o neîncetată înălţare a omului de la nivelul celor sensibile şi psihologice către cele duhovniceşti şi teologice.

Şi într-un alt cuvânt al său Apostolul Pavel se vădeşte a le fi creştinilor părinte: tată şi mamă. Le scrie corintenilor: „Nu ca să vă ruşinez vă scriu acestea, ci ca să vă dojenesc, ca pe nişte copii ai mei iubiţi. Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos" (I Corin-teni 4:14-15). Face aici deosebire între învăţătorii care instruiesc şi mama care naşte. Sfântul Apostol are adâncul simţământ că a născut fii duhovniceşti, care, desigur, sunt mai cu seamă copiii lui Dumnezeu; de altfel, naşterea lor s-a săvârşit nu prin cuvinte omeneşti şi înţelepciune lumească, ci prin puterea Evangheliei. Astfel, viaţa creştină este naştere în Hristos. Vorbim despre Părinţi ce nasc, în chipul tatălui şi al mamei, fii duhovniceşti.

Părinţenia duhovnicească s-a transmis după Apostoli Episcopilor, care sunt următori acestora în lucrarea de păstorire a credincioşilor. O astfel de Tradiţie, destul de timpurie, întâlnim în epistolele Sfântului Ignatie Theoforul. In epistola sa către Tralieni scrie: „ Toţi să respecte pe diaconi ca pe Iisus Hristos; să respecte şi pe episcop, care este chip al Tatălui, iar pe preoţi ca pe sobor al lui Dumnezeu şi adunare a Aposto Iilor. Fără de aceştia nu se poate vorbi de Biserică". Constituţiile apostolice vădesc acest adevăr, arătând că Episcopul, „învăţător al bunei cinstiri [evlaviei], cu Dumnezeu dimpreună tată al vostru, «v-a născut pe voi din apă şi din Duh» spre înfiere". Părinţenia cea în Hristos este strâns legată de naşterea din nou a celor credincioşi, care se dobândeşte în sânul Bisericii prin împărtăşirea Tainelor. Biserica este o instituţie sfântă, Trupul lui Hristos, chivernisită de Duhul cel Preasfânt prin mijlocirea clericilor, al căror întâistătător este Episcopul.

Cu binecuvântarea acestuia, Preoţii împlinesc la nivelul Bisericii locale lucrarea de părinţi duhovniceşti, săvârşitori ai Sfintelor sale Taine, începând cu cea a Botezului-Mirungerii şi mergând până la cea a Dumnezeieştii Euharistii. Intre acestea aflăm şi Pocăinţa, cu deosebire Taină a părinţeniei duhovniceşti - Preotul ca tată şi mamă -, socotită a fi al doilea botez.

In Biserică s-au arătat a fi Părinţi duhovniceşti şi oameni plini de Har, lăcaşuri ale Duhului Sfânt, care, născându-se pe ei înşişi din nou duhovniceşte, au devenit apoi vase potrivite prin care să se lucreze şi naşterea de fii duhovniceşti. Aceasta întrucât cel ce are vârsta duhovnicească potrivită şi puterea de a naşte ajunge născător al fiilor duhovniceşti, în vreme ce omul sterp duhovniceşte nu poate naşte fii duhovniceşti. Insă şi unul ca acesta îşi va săvârşi lucrarea de Părinte duhovnicesc sub supravegherea şi povăţuirea duhovnicească a Episcopului. De altfel, nici o harismă dăruită de Duhul Sfânt nu poate rodi în Biserică singură de sine sau în dauna altor harisme.

Această părinţenie în chipul tatălui şi al mamei au avut-o şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, astfel purtându-se faţă de fiii lor duhovniceşti, pe care îi socoteau fii ai lui Dumnezeu, iar nu ai lor înşişi. Dacă astfel stau lucrurile cu părinţii cei după trup, cu atât mai mult trebuie să se vădească aceasta în cazul părinţeniei celei duhovniceşti. Este grăitor în acest sens cuvântul Sfântului Simeon Noul Teolog, care pune în legătură chipul tatălui cu cel al mamei în privinţa părinţeniei duhovniceşti.

Intr-o epistolă adresată unuia dintre fiii săi duhovniceşti, face referire la acest înţeles unitar al părinţeniei celei îndoite, în chipul tatălui şi al mamei: „ Te-am zămislit prin învăţătură, am suferit durerile naşterii tale prin pocăinţă, te-am născut prin îndelungă răbdare, prin dureri şi suferinţe grele şi lacrimile cele de fiecare zi". Vedem, astfel, cum toate aceste însuşiri ale zămislirii, purtării în pântece şi naşterii unui copil după trup trec şi asupra lucrării cu fiii duhovniceşti.

Cuviosul Nichita Stithatul notează răspunsul dat de Arsenie, fiul duhovnicesc al Sfântului Simeon Noul Teolog, mamei sale care venise să-l caute în mănăstire: „Il am pe cel ce m-a născut pe mine după Duh, de la care sug în fiecare zi laptele cel fără de vicleşug al Harului lui Dumnezeu, pe cel pe care îl numesc părintele meu după Dumnezeu, care îmi va fi şi mamă, ca unul ce m-a născut în Duh..." Făcând referire la această întâmplare, Cuviosul Nichita se întreabă: Când astfel este fiul duhovnicesc, „în cefei este cel ce l-a născut pe el?".

Există o minunată teză de doctorat redactată de Venizelos Hristoforidis cu titlul Părinţenia duhovnicească, potrivit învăţăturii Sfântului Simeon Noul Teolog, în care autorul analizează cu multă îndemânare tema părinţeniei duhovniceşti în lumina scrierilor acestui mare teolog al Bisericii. Tema este cercetată în cuprinsul a cinci capitole: primul tratează noţiunea propriu-zisă de părinţenie duhovnicească şi încearcă să ofere o definiţie a acesteia, al doilea capitol discută despre Părintele duhovnicesc şi ierarhia bisericească, al treilea despre însuşirile Părintelui duhovnicesc: smerenia, dragostea de Dumnezeu, nepătimirea şi dreapta socotinţă, al patrulea înfăţişează purtarea Părintelui faţă de fiii duhovniceşti, fiind discutate aspecte precum asumarea părinţeniei duhovniceşti, învăţătura, rugăciunea, răspunderea, dragostea ori asprimea, iar cel de-al cincilea capitol, intitulat Purtarea fiilor faţă de Părintele lor duhovnicesc, dezvoltă teme precum alegerea Părintelui duhovnicesc, mărturisirea, ascultarea, credinţa, dragostea şi cinstea.

In Pateric întâlnim chipuri de Părinţi împodobiţi cu harisma dreptei socotinţe, care le-au arătat o dragoste neţărmurită fiilor duhovniceşti. Cuvintele Avvei Pimen m-au impresionat întotdeauna. Redăm mai jos câteva fragmente: „A venit odată un frate la Avva Pimen şi îi zice lui: Ce voi face, părinte, că sunt supărat de curvie? Şi iată, m-am dus la Avva Ivistion şi îmi zice: Nu trebuie să o laşi să zăbovească în tine. Ii zice lui Avva Pimen: Avva Ivistion!... Faptele lui sunt sus împreună cu îngerii, şi nu ştie el că eu şi tu suntem în curvie. De-şi va ţine călugărul pântecele, limba şi străinătatea, îndrăzneşte, că nu moare".

Vedem cum acest om sfânt se socoteşte pe sine în aceeaşi stare cu a celui care îl cercetează, spre a-l mângâia şi, de pe această poziţie de împreună-păcătos, îl îndreptează.

Alt exemplu: „A întrebat un frate pe Avva Pimen, zicând: De voi vedea greşeala fratelui meu, bine este să o acopăr pe ea? îi zice lui bătrânul: în orice ceas vom acoperi greşeala fratelui nostru, şi Dumnezeu o acoperă pe a noastră; şi în care ceas o arătăm pe a fratelui, şi Dumnezeu o arată pe a noastră".

Şi această pildă vădeşte iubirea de oameni a Avvei Pimen.

Insă şi Părintele nostru contemporan, Paisie Aghioritul, deşi nu a fost sfinţit prin Taina Preoţiei, tuturor celor ce se apropiau de el pentru a-l întreba cu privire la diferite aspecte ale vieţii duhovniceşti le răspundea cu multă afecţiune, cu delicateţe şi cu dragoste, cu iubire de oameni, altfel spus, se purta ca un părinte, ca tată şi ca mamă.

Lucrarea lui era, desigur, totdeauna în deplină ascultare de Biserică, faţă de care nutrea o cinstire neţărmurită.

Intr-una dintre cărţile apărute în ultima vreme, ce cuprind biografii ale Stareţului, putem vedea multe elemente care ne încredinţează asupra celor de mai sus. Vom puncta câteva dintre acestea.

Vedem, aşadar, harisma de povăţuitor a Stareţului: „Cuvântul său era simplu, ca cel al pescarilor-apostoli, practic, viu, expresiv, atrăgător, blând şi dulce. El cădea ca o rouă peste sufletele însetate. In povestirile sale era fără seamăn. Impletea istorioare fireşti pline de har, cu glume, pentru ca povestirea să devină mai plăcută, mai expresivă şi să accentueze ceva duhovnicesc. Vorbea adeseori «în pilde», dădea exemple din natură şi din viaţă. Exprimarea sa era totdeauna limpede, poetică şi plină de apophtegme. Putea vorbi liber toată ziua fără să se pregătească, dar cu toate acestea ascultătorii nu-şi puteau dezlipi privirile de la el".

Este important să vedem şi felul în care se purta cu cei ce veneau în preajma sa - pe de o parte privea adânc în ochii lor pentru a le scruta sufletul, în timp ce le asculta problemele, iar, pe de alta, se ruga în taină lui Dumnezeu să-l lumineze. Cele două nu se excludeau reciproc. Aflăm scris: „Dar atunci când era întrebat despre situaţii şi probleme duhovniceşti care privesc mântuirea, îl urmărea cu atenţie pe cel cu care vorbea, privind adânc în ochii lui cu privirea sa pătrunzătoare şi în acelaşi timp rugându-se în taină pentru el. După ce înţelegea exact întrebarea, «spunea cele dăruite lui de har» [Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 76]".

Părintele Paisie avea harisma de a alina sufletele - de atât de mare trebuinţă pentru omul contemporan - şi prin aceasta îi mângâia pe cei ce se apropiau de el, oameni apăsaţi de probleme grave, fie ele trupeşti, psihologice ori duhovniceşti. Iarăşi, în alt loc citim: „Aşa cum soarele de primăvară alungă ceaţa şi încălzeşte, tot astfel şi Stareţul, prin harisma mângâierii, alunga mâhnirea şi mângâia pe orice suflet chinuit care se apropia de el.

Mulţi scăpau la el mai ales pentru a se uşura sufleteşte. Veneau mâhniţi şi plecau cu desăvârşire schimbaţi. Chiar şi numai dacă îl vedea cineva pe Stareţ primea putere şi bucurie. Iar dacă avea binecuvântarea să şi vorbească cu el, atunci simţea o bucurie nemaiîntâlnită şi pleca schimbat. Cam aceleaşi cuvinte ar fi putut spune şi altcineva unui îndurerat, însă cuvintele lui aveau altă putere, transmiteau harul lui Dumnezeu.

Izbutea să ia toată durerea şi mâhnirea omenească şi să pună în loc bucurie şi mângâiere. El gusta amărăciunea, iar oamenii se umpleau de bucurie şi dulceaţă.
Dragostea lui sinceră pentru fiecare om făcea durerea şi problemele celorlalţi ale sale şi sfârşea în rugăciune din inimă pentru cei îndureraţi. Prin el lucra harul dumnezeiesc, un har deosebit al mângâierii.

Oamenii vedeau pilda vieţii lui şi primeau mângâiere, pe când el suferea de multe boli. Insă răbda şi slavoslovea pe Dumnezeu şi nu-L ruga să-i dea sănătate. Totdeauna avea bună dispoziţie şi revărsa în jurul său bucurie, o bucurie care îi mângâia pe cei îndureraţi. Iar aceştia plecau bucuroşi cu toate necazurile pe care le aveau. Şi aceasta pentru că nu le dădea o mângâiere falsă. Stareţul accentua asupra credinţei în Dumnezeu, răbdării, slavosloviei, înfruntării duhovniceşti a încercărilor, după care arăta scopul necazurilor. îndulcea suferinţele acestei vieţi cu nădejdea celor veşnice.

Mergeau la el monahii chinuiţi de gânduri şi ispite, dar după o scurtă discuţie cu el se simţeau uşuraţi, ca şi cum le-ar fi crescut aripi, şi plecau zburând. Işi regăseau râvna lor de la început şi se simţeau ca şi cum în acea clipă ar fi început viaţa lor monahală. Iar când se întorceau în mănăstire, schimbarea lor era atât de vădită, încât era observată de toţi şi-i întrebau: «Nu cumva aţi mers la Părintele Paisie?»".

Este grăitoare o întâmplare amintită de însuşi Părintele Paisie, din care aflăm cum venea întru întâmpinarea oamenilor împovăraţi de dureri şi cum îi ajuta spre folos, dar şi cu multă jertfă: „Odată, a povestit Stareţul, a venit la «Panaguda» un tânăr bolnav, care avea probleme psihologice şi credea că este nebun. Vorbea, vorbea, iar când îi răspundeam, nu auzea, ci se gândea ce să-mi mai spună. Avea o mare dezordine sufletească şi înrâurire diavolească. Vezi, atunci când harul lui Dumnezeu îl părăseşte pe om, intervin diavolii. Acest tânăr se întunecase şi ajunsese la mare deznădejde.

Trecuse destul timp, dar încercam să nu mă mişc nici cât de puţin, ca să nu-i dau impresia că mă îngreuiez de el. Am stat nouă ore şi jumătate şi l-am ascultat. Venisem de la priveghere, aveam probleme cu intestinul şi stăteam pe o placă de piatră şi îmi era frig, dar fiindcă îl primisem, trebuia să termin. Dacă l-aş fi ţinut, să zicem, opt ore şi jumătate şi după aceea l-aş fi alungat, în zadar ar fi fost osteneala celor opt ore şi jumătate.

A doua zi a venit fratele lui să-mi mulţumească. «De ce îmi mulţumeşti ? Ce am făcut?» Acela a suferit opt ani, iar eu, dacă l-am ascultat nouă ore şi jumătate, ce mare lucru am făcut? Tânărul s-a aranjat, iar acum este profesor şi un familist credincios şi adeseori vine în Sfântul Munte să mă vadă".

O astfel de slujire pastorală jertfelnică este mântuitoare. Cu cât se aduce cineva mai mult pe sine jertfă, cu atât oamenii primesc un mai mare ajutor.

Ierótheos, Mitropolitul Nafpaktosului

Isihie si teologie. Calea tămăduirii omului în Biserica Ortodoxă; Editura Sophia

Cumpara cartea "Isihie si teologie. Calea tămăduirii omului în Biserica Ortodoxă"


 

20 Aprilie 2016

Vizualizari: 1530

Voteaza:

Preotul ca tata si mama 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE