Pretuirea si acceptarea sinelui

Pretuirea si acceptarea sinelui Mareste imaginea.

După cunoaşterea de sine, este nevoie de preţuirea şi acceptarea sinelui. Cel care are sentimentul inferiorităţii şi a simţit aceasta de multe ori îşi construieşte despre sine părerea că este un om mort, că nu se crede în stare să reuşească ceva, deşi în realitate are capacitatea să o facă prin talanţii ci care este înzestrat. Nu dă nicio importanţă acestui aspect, ca şi cum ar spune: „Eu nu sunt bun de nimic, nu pot să fac nimic, nu valorez nimic".

Prin urmare, un astfel de om are nevoie să fie ajutat să preţuiască ceea ce are. Atenţie, însă! Aici nu este vorba despre mândrie. Trebuie să-l încurajăm, să-l ajutăm, aşadar, să descopere harismele pe care i le-a dăruit Dumnezeu.

Am spus că în astfel de situaţii nu este vorba despre mândrie. Un astfel de om nu face altceva decât să-şi îngroape singurul talant, ajungând să creadă că nu are niciunul. Potrivit parabolei din Evanghelie, cel care a primit un singur talant l-a îngropat, iar când i s-a cerut să dea socoteală, a răspuns: „Te-am ştiut om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. De aceea, m-am dus şi am îngropat talantul în pământ, ca să te duci să-l iei singur, atunci când o să vii. Eu nu am nimic să-ţi dau înapoi". Ca şi când i-ar fi spus cu amărăciune, cu răutate, cu invidie, văitându-se: „Eu nu aveam nevoie nici măcar de acel singur talant".

Acest om trebuie, aşadar, să-şi recupereze preţuirea de sine. Ce înseamnă preţuirea de sine? Să ia talantul îngropat, să-l scoată şi să spună: „Eu am acest talant. Nu am cinci sau doi, ca alţii. Am unul singur. Pe acesta mi l-a dat Dumnezeu. Il scot de unde este îngropat şi văd ce pot face cu el". Aceasta vrea să zică preţuirea de sine.

Iar după această etapă este nevoie de acceptarea sinelui; adică de acceptarea lui aşa cum este.

Să explicăm acest lucru mai bine. Va veni clipa în care preotul sau psihologul va descoperi ceea ce zace în sufletul omului bolnav: „Fiule, se pare că suferi de complexul inferiorităţii. Aşa cum prezinţi lucrurile şi cum le-am descoperit în copilăria ta, ai suferit experienţe pentru care ai ajuns în situaţia aceasta". Persoana în cauză nu trebuie să exclame: „Vai de mine, ce-am păţit! Sunt terminat! Toate-s pierdute, s-a sfârşit cu viaţa mea!", ci să-şi accepte şinele aşa cum este. Acceptarea sinelui este să ajungă să-şi spună: „Am trăit aceste experienţe în viaţa mea, mi s-a întâmplat cutare lucru, am făcut cutare greşeli şi am ajuns unde am ajuns. Acesta sunt! Aşa am trăit, aşa am făcut. Acum însă voi scoate talantul îngropat şi voi vedea ce pot face cu el. Nu voi cere să fiu altcineva. Sunt traumatizat, sunt rănit, sunt complexat". Aşa trebuie să-şi accepte cineva şinele. Aşa cum îşi cunoaşte sinele, cum şi-l acceptă şi cum se autopreţuieşte, aşa se va şi vindeca.

Mândria a fost mereu condamnată de teologi ca fiind un păcat grav. Este una dintre cele mai comune tulburări duhovniceşti. După toate cercetările, este evident că ceea ce numim mândrie nu este, în general, nimic altceva decât o metodă lucrată de a camufla complexul de inferioritate şi eşecurile.

Poate că nu am şti ce este în esenţă mândria dacă nu ne-am fi ocupat de complexul de inferioritate. Da, aceasta este mândria.

Vedem un om mândru, foarte mândru, foarte egoist. In adâncul său are un grav complex de inferioritate. Dacă nu ar avea acest complex, n-ar avea nici egoism şi nici mândrie. Omul smerit nu este complexat şi, prin urmare, nu este nici mândru. Pe când cel complexat ajunge în extrema cealaltă şi devine mândru, tupeist, egoist.

Prin cunoaşterea completă a sinelui celui afectat dispar camuflarea complexului şi cele înrudite cu ea, iar trauma eşecului revine în zona conştientului.

Pe măsură ce bolnavul îşi află sinele, il cunoaşte şi îl înţelege, trauma revine în conştient; o are înaintea lui. Aşa cum doctor spală rana, ca s-o aibă curată şi să o poată îngriji, tot aşa cel complexat îşi poate readuce în conştiinţă traumele.

Atunci omul trebuie să fie încurajat, ca să-şi preţuiască capacităţile şi reuşitele. Trebuie să i se aducă aminte că nu este bine nici pentru el, nici pentru societate şi că este păcat înaintea lui Dumnezeu să se complacă în desconsiderarea de sine.

Una este defăimarea sinelui cea întru Dumnezeu, alta este defăimarea care provine dintr-o situaţie de boală - adică defăimarea sinelui din partea celui care suferă complexul de inferioritate.

Trebuie să-l sfătuim să consemneze în scris cele cu care a fost sau nu a fost de acord în viaţa sa, reuşitele şi eşecurile sale. Trebuie să i se explice în mod satisfăcător că există o mare diferenţă între sentimentul inferiorităţii şi realitatea existenţei acestui fenomen.

Adică, este posibil să nu fii mai prejos decât alţii, dar să crezi că eşti, tocmai pentru că acest sentiment se manifestă înlăuntru ca o boală. Una este să ai acest complex, alta este să fii în realitate mai prejos decât alţii.

De regulă, oamenii care suferă de complexul inferioritate, în realitate nu sunt deloc mai prejos decât alţii.

Au abilităţile lor, au calităţile lor, au talanţii lor. Dumnezeu a dăruit talanţi tuturor oamenilor. Dar au fost traumatizaţi din anumite cauze, iar traumele au născut înlăuntrul lor stări anormale.

ARHIM. SIMEON KRAIOPOULOS

PĂCATUL ŞI STĂRILE PSIHOPATOLOGICE, EDITURA BIZANTINA

Cumpara cartea "PĂCATUL ŞI STĂRILE PSIHOPATOLOGICE"

08 Noiembrie 2016

Vizualizari: 776

Voteaza:

Pretuirea si acceptarea sinelui 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE