Puterea mea se desavarseste in slabiciuni

Puterea mea se desavarseste in slabiciuni Mareste imaginea.

«Când trupul pătimeşte, atunci sufletul se sfinţeşte. Odată cu boala ne doare trupul, această casă de lut, dar aşa se îmbogăţeşte pe veci îngrijitorul lui, sufletul nostru, iar în cer Hristos ne-a pregătit un palat. Cu această gândire sufletească, care este absurdă pentru cei lumeşti, mă bucur şi mă mândresc cu neputinţele pe care le am.

Singurul lucru la care nu mă gândesc este că voi avea răsplată cerească. Ştiu că îmi răscumpăr întristarea pe care i-am adus-o lui Dumnezeu, devreme ce nu am răspuns la marile Lui daruri şi binecuvântări, întrucât toată viaţa mea a fost ca o petrecere, şi călugăria şi bolile pe care le traversez: doar binecuvântări mi-a dat Dumnezeu. Rugaţi-vă, însă, să nu îmi răsplătească cu ele în această viaţă, deoarece va fi vai de mine. Mare cinste îmi va face Hristos să sufăr şi mai mult din iubire pentru El, ajunge doar să mă întărească atât cât să rezist şi altceva nu îmi mai trebuie.»

«Omul când este foarte sănătos de fapt nu e foarte bine. Mai bine să aibă ceva. Eu, cât m-am folosit din boală, nu m-am folosit din toată asceza pe care am făcut-o până acum. De aceea spun, dacă cineva nu are obligaţii mai bine să prefere bolile decât sănătatea. Din sănătate este dator, pe când din boală, dacă o înfruntă cu răbdare, are doar de câştigat.»

«Era odată un episcop bătrân cu viaţă sfântă, pe care îl chema Ierothei şi care se nevoia la Chilia Sfânta Ana. Intr-o zi, când a vrut să se coboare într-un tare la animale,
i s-au ridicat pantalonii lăsând să se vadă picioarele care îi erau foarte umflate. Părinţii care au mers să îl ajute le-au văzut şi s-au speriat. Bătrânul episcop a înţeles aceasta şi le-a spus: acestea sunt cele mai de preţ daruri -pe care mi le-a făcut Dumnezez şi îl rog să nu mi le ia.

«Când ne îmbolnăvim de ceva, bine este să ne predăm în mâinile lui Hristos cu toată încrederea. Să ne gândim că sufletul nostru are o mai mare nevoie de răbdare şi slăvire a lui Dumnezeu decât să avem un trup sănătos tun, cu care putem să facem mari nevoinţe trupeşti, care poate ne vor face să ne mândrim fără să ne dăm seama, deoarece vom crede că prin lupta noastră vom dobândi Raiul.»

«Ştiţi câţi ani de durere suportabilă şi câţi ani de durere insuportabilă am avut? Durerea suportabilă este, însă, o situaţie permanentă. Câte am mai tras mai întâi cu bronşiectazia, apoi cu operaţia pe care am avut-o, apoi cu întâmplarea cu intestinele, apoi jumătate de an m-am luptat cu discopatia, m-a durut foarte tare. Nu am putut face nici metaniile pe care le făceam. Aveam, însă, probleme şi la ascultare şi mai trebuia să primesc şi oamenii care veneau. Apoi mi-a apărut ceva la burtă despre care mi-au spus că e din cauza herniei. Când mă odihneam mă durea şi se umfla foarte tare. Intr-o zi, chiar de Sfântul Pantelimon, era umflat acel loc şi trebuia să merg la Schit pentru priveghere. Am spus că fie ce o fi, voi merge. In timpul slujbei am vrut să mă aşez puţin, dar m-am gândit că dacă mă voi aşeza eu şi ceilalţi se vor aşeza, deci am preferat să nu stau jos deloc. După douăsprezece ore de priveghere am crezut că s-a înrăutăţit mult locul unde mă durea. Când m-am întors la chilie, nici nu am intrat bine înlăuntru că a şi sunat clopoţelul: «Părinte, deschide!», am auzit pe cineva strigând. Am zâmbit. In regulă, acum vom continua, mi-am spus. Şi, într-adevăr, în puţin timp au venit alţii şi alţii. Seara, când am terminat de primit lumea, am văzut că acea umflătură dispăruse cu desăvârşire. In ziua următoare, în timp ce mă odihneam, iar a apărut. Mă incomoda şi mă durea, dar mă şi bucura pe de o parte. Daca Hristos a îngăduit asta, ştia El că mă va ajuta, îmi va fi de folos. Cinci ani am avut umflătura aceea. Ştiţi ce suferinţă? Incercări au şi mirenii şi monahii.»

La un moment dat a venit la Panaguda un călugăr ca să ia binecuvântare de la părintele Paisie. Gheronta, tăcut, l-a luat într-o parte şi i-a spus:

- Părinte, să rămâi la mănăstirea ta.

Monahul când a auzit s-a speriat. Şi-a ridicat sprâncenele mici şi negre, iar inima a început să îi bată cu repeziciune. Gheronta, liniştit, a continuat:

- Vei trece peste ispite, dar trebuie să ai răbdare. Să ai nobleţe duhovnicească. De exemplu când vorbeşti cu cei tineri să nu îi obligi. Aceasta înseamnă să ai nobleţe duhovnicească. Să-l respecţi pe celălalt, fără să-l constrângi. Dacă Dumnezeu ar fi vrut, ar fi putut într-o clipă să facă tot pământul să se pocăiască. Ar fi întors un buton la 360 de grade şi să fi văzut lumea ce cruci mari ar fi făcut. Dar aceasta nu e pocăinţă adevărată, ci de nevoie, deci nu are valoare. De asta nici tu să nu forţezi pe alţii.
«Fiecare are înclinaţia lui. Bunul Dumnezeu a lăsat omul liber. Are nobleţe, respectă libertatea omului şi lasă pe fiecare liber să urmeze drumul care îl odihneşte. Nu îi bagă pe toţi în aceeaşi linie cu o disciplină militărească.

De aceea tinerii trebuie să fie lăsaţi în pace, în spaţiul libertăţii lui Dumnezeu. Nu îi ajută dacă li se spune despre viaţa pe care au ales-o unul şi altul. Din acest punct de vedere nu trebuie influenţaţi de către nimeni.

Părinţii, de asemenea, dascălii şi duhovnicii trebuie să îi ajute pe tineri să aleagă ceea ce este pe măsura puterii lor şi să urmeze adevărata lor chemare, fără să îi forţeze sau fără să înăbuşe dorinţa acestora, deoarece această decizie le aparţine doar lor. Noi, ceilalţi, le putem spune din experienţele noastre, singurul drept pe care îl avem este să îi ajutăm să îşi găsească adevărata lor chemare.

Sincer, orice drum ar alege un tânăr pe care îl cunosc mă voi bucura şi mereu voi avea acelaşi interes pentru mântuirea sufletului său. Ajunge să fie lângă Hristos, în Sfânta Biserică. Il voi considera fratele meu pentru că este copilul Maicii noastre, Biserica.

Eu niciodată nu i-am spus vreunui tânăr nici să se căsătorească, nici să se călugărească. Dacă mă întreabă cineva îi răspund: să faci ceea ce te odihneşte, ajunge să fii cu Hristos.

Şi dacă îmi spune că nu îl odihneşte lumea, atunci îi vorbesc despre monahism ca să îl ajut să îşi găsească drumul.»

Gheronta când era singur îl slăvea pe Hristos, iar în predicile către credincioşi nu contenea nicio clipă să arate calea Domnului, drumul către lumina Preaputernicului Dumnezeu. Toată viaţa lui a fost o jertfă continuă în multe feluri şi cu fiecare ocazie. Susţinea cu ardoare că «omul, atâta timp cât face binele, este în întregime bun şi renunţă la sinele său».

Gheronta mai spunea: «Vin oamenii şi îmi spun suferinţele lor şi simt cum mi se umple gura de amărăciune de parcă aş fi mâncat ceapă. Dar când vine cineva care merge mai bine sau s-a rezolvat o problemă pe care o avea, spun slavă Domnului!, atunci e ca şi cum mi-ar fi dat o bucată de halva. Când aud de durerea cuiva, pe cioburi dacă aş sta sau pe spini dacă aş călca, tot nu simt. Când celălalt suferă cu adevărat, pot să şi mor doar ca să îl ajut».

Ii spunea unui monah: «Ieri au adus un copil aici, cam de zece ani, cu desăvârşire orb. Cum l-am văzut, l-am întrebat: copilul meu, ce vrei să îţi dăruiască Hristos? Iar el a răspuns: vreau să fiu un copil cuminte. Atunci, până să încep să mă rog, copilul şi-a recăpătat vederea. Dacă cerem un lucru de la Dumnezeu fără să jertfim şi noi ceva, nu are valoare. Dacă stau şi zic: «Doamne, Te rog, fă-l bine pe cutare care e bolnav», fără să fac şi eu o mică jertfă, e ca şi cum spun doar vorbe bune. Hristos va vedea dragostea mea, jertfa mea, şi atunci va îndeplini şi cererea mea, dacă, desigur, ea este spre binele duhovnicesc al celuilalt.

«Unii oameni vin şi îmi spun: fă-mă bine, am auzit că poţi ajuta. Vor să fie ajutaţi fără ca ei să facă nici cea mai mică încercare. Spui, de exemplu, unuia: nu mai mânca dulciuri, fă jertfa asta ca să te ajute Dumnzeu, şi mă întreabă: de ce. Nu poate Dumnezeu să mă facă bine? Nu fac nicio jertfă pentru ei înşişi, d'apăi pentru alţii. Sunt, însă, unii care nu mănâncă dulciuri ca să îi ajute Hristos pe cei care nu au voie să mănânce dulce, sau nu dorm ca să îi ajute Hristos pe cei care suferă de insomnii. Astfel se înrudeşte omul cu Dumnezeu. Atunci El îi dăruieşte Harul Său.»

«Eu, când îmi spune cineva că nu se poate ruga pentru cineva apropiat lui care este bolnav, îi spun să facă şi el o jertfă pentru cel bolnav. De obicei îi spun să facă ceva ce va fi de folos şi pentru sănătatea sa.»

«A venit la un moment dat la colibă un bărbat din Germania, care avea o fetiţă care începuse să sufere de paralizie. Medicii nu îi mai dădeau nicio şansă. Era, săracul, cu totul dezamăgit.

- Fă şi tu o jertfa pentru sănătatea copilului tău, îi spun. Să faci metanii nu poţi, să te rogi nu poţi. Câte ţigări fumezi pe zi?

- Patru pachete jumate, îmi spune.

- Să fumezi o singură cutie, iar banii pe care îi cheltuiai pe restul cutiilor să îi dai unui om nevoiaş.

- Să se facă bine copilul, părinte, şi eu voi renunţa la ţigări, îmi zice. - E, atunci nu va mai avea valoare, acum trebuie sa renunţi la fumat. Nu îţi iubeşti copilul?

- De la etajul cinci mă arunc pentru el, îmi spune.

- Eu nu îţi zic să te arunci de la etajul cinci, o să îţi laşi copilul pe drumuri, iar tu îţi vei pierde sufletul. Eu îţi spun să faci ceva uşor. Uite, renunţă acum la ţigări. Sub nicio formă nu a vrut să renunţe. In cele din urmă a plecat plângând. Cum să fie ajutat acest om? Doar cei care ascultă primesc ajutor.»

Un tată, cu desăvârşire deznădăjduit, l-a vizitat pe Gheronta. Primul său fiu se născuse cu o problemă respiratorie foarte gravă. Medicii i-au dat puţine şanse de supravieţuire. Dar, la un moment dat, cineva îi propune să meargă la părintele Paisie. Plin de durere ajunge la Panaguda. L-a găsit pe Gheronta bolnav, odihnindu-se lângă portiţa din metal a curţii, aşteptându-l. Cum l-a văzut i-a şi spus:

- Copilul meu, nu pot să te văd, sunt foare bolnav. Du-te să îţi iei copilul de la spital, nu mai are nimic.

Uimit, tatăl a plecat, neapucând nici măcar să mulţumească. L-a luat plânsul. A sunat-o pe soţia sa, iar aceea i-a confirmat vindecarea minunată a fiului lor.

Un tănăr băiat suferea de treizeci de ani de un sindrom neurologic cronic cu paralizie şi era imobilizat într-un scaun cu rotile. In 1981 a vizitat Mănăstirea Grigoriu din Sfântul Munte. Acolo l-a întâlnit un mare om de afaceri, spunându-i că vrea să îl ajute şi îi va plăti transportul până în America şi transplantul de celule nervoase. Dorinţa tânărului bolnav de a sta pe picioarele sale şi a putea merge din nou s-a aprins înlăuntrul său. Până să se hotărească, însă, a vrut să îl întrebe pe părintele Paisie despre aceasta.

Intâlnirea lor a fost la ora 17:00 după-amiază, în curtea vechiului spital din Kareya. Părintele a ascultat ce i-a spus tânărul, apoi l-a binecuvântat făcând semnul Sfintei Cruci cu Moaştele Sfântului Arsenie Capdocianul, pe care le avea cu sine. In timp ce i-a îmbrăţişat picioarele i-a spus:

- Picioruşe, picioruşe, acestea te vor duce în Rai şi tu nu înţelegi. Să nu mergi în America, te vor folosi ca pe un cobai.

Apoi l-a privit în ochi, spunându-i cu afecţiune:

- Ridică-te să mergem! Tânărul a crezut că părintele glumeşte.

Atunci i-a spus cu nerăbdare:

- Hai, copile, te ridici odată?

- Părinte, nu pot, nici nu ştiu cum e să mergi, i-a spus tânărul.

Plin de curaj, părintele l-a sprijinit de braţele sale şi a început să meargă cu el, în timp ce se ruga cu lacrimi. Apoi l-a ajutat să se aşeze înapoi în cărucior. S-a aşezat lângă el pe un scaun şi i-a spus:

- Ascultă, copilul meu, nu te vei face bine. Mai rau îţi va fi dacă te vei duce în America, mai bine nu. Dar să ştii că toţi oamenii care vor sta în preajma ta şi te vor ajuta, se vor mântui. Şi tu devii astfel mijloc de mântuire a sufletelor. Dumnezeu asta cere de la tine.

Părintele a continuat să spună despre slujirea celor bolnavi:

«Cei care au grijă cu iubire şi răbdare de oamenii bolnavi, de cei cu handicap, şi de alţii asemenea, dacă au păcate, acestea se şterg prin jertfa pe care o fac, iar dacă nu au păcate, se sfinţesc.»

«Odată, o femeie mi-a povestit câteva întâmplări din viaţa ei minunată. M-am întrebat de ce un om simplu ca ea a avut parte de situaţii cum întâlnim în vieţile sfinţilor. Când mi-a mărturisit cum şi-a petrecut majoritatea anilor, mi-am dat seama că întreaga ei viaţă a fost o jertă. încă de tânără a avut grijă de oameni bolnavi, deoarece în casa părintească i-a avut pe ambii bunici bolnavi. Când s-a căsătorit, i-a avut, de asemenea, pe socrul şi soacra sa bolnavi. După s-a îmbolnăvit şi soţul ei, care a rămas imobilizat la pat, şi astfel a trebuit să se îngrijească şi de el. însetase în toţi aceşti ani să citească ceva duhovnicesc, să meargă la o priveghere, dar nu a avut timp. Dar, deoarece era îndreptăţită, Dumnezeu, la finalul vieţii, i-a dat din belşug Harul Său.»

«Câte suferinţe are lumea! Câte probleme!

Şi vin unii aici să mi le spună la picioare în câteva cuvinte, să se mai mângâie puţin. O mamă foarte chinuită mi-a spus: «părinte, am momente când nu mai pot şi spun: Doamne, fă o pauză, apoi să continue aceste suferinţe ale mele». Câtă nevoie de rugăciune au oamenii. Dar fiecare încercare este un dar de la Dumnezeu, este o notă pentru viaţa viitoare. Această speranţă a răsplatei din cealaltă viaţă îmi dă bucurie, mângâiere şi curaj, şi pot să suport durerea pentru încercările pe care le au cei mai mulţi dintre oameni.

Dumnezeul nostru nu este Baal, ci Dumnezeul iubirii. Este ca un Tată care vede suferinţa copiilor Săi venită din diferite ispite şi încercări pe care le au, dar pe care, cu siguranţă că ni le va răsplăti. Ajunge să avem răbdare în micul nostru martiriu al încercării, sau, mai degrabă, al binecuvântării.»

«La Chilia Sfintei Cruci nu am putut să stau nicidecum în picioare din cauza bolii. Când venea lumea mă chinuiam să îi ajut. Am terminat cu oamenii, apoi a venit hemoragia. Colită ulcerativă, mi-au spus medicii. Altă istorie. Au trecut şapte ani cu hemoragii, cu dureri. Dar nu vă întristaţi, doar să vă rugaţi pentru sufletul meu. Eu mă bucur că m-a învrednicit Dumnezeu dându-mi acest dar, şi nu vreau să mi-l ia. Slavă Domnului! El îngăduie ca să mă folosesc în acest fel. Aşa dăm examene de răbdare. Acum unul, mai târziu altul. Avem mare nevoie de răbdare! Deoarece, noi, cei care avem puţină frică de Dumnezeu, nu avem răbdare, ce vor face cei lumeşti? Şi totuşi văd destui oameni din lume care ne întrec în virtuţi.»

«Imi spuneau părinţii mei că farasioţii, când se îmbolnăveau, nu mergeau degrabă la doctor să îi vindece. Suportau durerile cât puteau, în funcţie de dragostea şi răbdarea pe care le aveau, deoarce considerau o binecuvântare să accepte bolile. Să sufăr şi eu, spuneau, de vreme ce Hristos a suferit atât de mult ca să mă mântuiască. Şi când vedeau că le sunt afectate muncile şi, astfel, familia avea de suferit, atunci mergeau la doctor ca să îi ajute. Deci dacă ei, care erau mireni, gândeau aşa şi aveau răbdare în suferinţe, eu ca şi călugăr cum ar trebui să gândesc? In răbdare se curăţă sufletele noastre. Vedeţi, Dumnezeu nu s-a bucurat atât de mult de binefacerile pe care le făcea Iov, care avea toate bunurile, cât s-a bucurat de răbdarea pe care a avut-o în timpul încercărilor.»

«Până să îngăduie Dumnezeu o încercare, o rânduieşte spre binele nostru, dar nu noi nu o înţelegem, de aceea se întoarce încercarea. Vedeţi, chiar şi un copil când este mai răsfăţat, tatăl lui, la început îl ia cu binişorul, îi face poftele, dar dacă vede că nu se schimbă, atunci devine mai exigent, ca să îl corecteze. Aşa şi Dumnezeu uneori, când cineva nu înţelege cu binele, îi dă o încercare ca saşi revină. Dacă nu ar există puţină durere, boli şi altele asemenea, oamenii ar deveni fiare, nu s-ar apropia deloc de Dumnezeu.»

«Viaţa aceasta este deşartă şi scurtă, puţin sunt anii ei. Şi bine că sunt puţini deoarece repede vor trece şi amărăciunile, cele care vor vindeca şi sufletele noastre, întocmai ca medicamentele amare. Vezi, medicii, în timp ce bieţii bolnavi suferă, le dau medicamente amare, deoarece cu amar, nu cu dulce, se vor face bine. Vreau să spun că aşa cum durerea dispare prin medicamente amare, aşa şi mântuirea sufletului se obţine prin amărăciune.»

Sfântul Paisie Aghioritul, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Sfântul Paisie Aghioritul"

16 Noiembrie 2016

Vizualizari: 1381

Voteaza:

Puterea mea se desavarseste in slabiciuni 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE