Randuiala vietii din afara potrivit cu duhul vietii noi

Randuiala vietii din afara potrivit cu duhul vietii noi Mareste imaginea.

Trairea si oranduirea vietii din afara in duhul vietii noi se poate numi "fuga de lume" si inseamna de fapt izgonirea duhului lumesc din intreaga desfasurare a vietii. Eu v-am ales pe voi din lume (Ioan 15, 19), adica ne-a scos din ea. Acestea sunt cuvintele Mantuitorului catre Apostoli, dar acelasi lucru il face si tuturor credinciosilor prin harul Sau: scoate duhul Lui din lume. Insasi desteptarea prin har este o avertizare a constiintei despre desertaciunea lumii si deschi­derea ei catre o alta lume - cea duhovniceasca. Insa ceea ce la inceput s-a aratat in chip nevazut in suflet trebuie marturi­sit mai apoi prin fapte, pentru a deveni o regula permanenta. Cine il cauta pe Domnul trebuie sa se desparta de lume.

Prin "lume" se intelege tot ceea ce e patimas, desart sau intinat de pacat si care patrunde in viata sociala, familiala si personala, salasluindu-se acolo sub forma de obicei si lege. Iata de ce a parasi lumea nu inseamna catusi de putin a ne rupe de societate sau de familie, ci a parasi toate naravurile, obiceiurile, indeletnicirile, deprinderile si cerintele care sunt cu totul potrivnice Duhului lui Hristos, pe Care l-am primit Si Care creste in noi. Societatea si familia sunt binecuvantate de Dumnezeu, de aceea nu trebuie sa le respingem sau sa le dispretuim, nici pe ele si nici pe cele ce tin de temelia si de buna lor intocmire; ci trebuie sa dispretuim si sa fugim de tot ce este patima si pofta, caci acestea se prind de acelea ca o tumoare maligna, vatamandu-le si stricandu-le. A fugi de lume inseamna a te stabili in adevarata familie si societate.

Iar toate celelalte sa le faci ca si cum ti-ar fi straine, ca si cum n-ar fi treaba ta: "Si cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca si cum nu s-ar folosi deplin de ea" (I Corinteni 7, 31).

Este evident de ce se impune sa lucram asa. Lumea cea desarta si imbibata de patimi patrunde in suflet, starnind si varsand in el patimile. Asa cum cel ce umbla prin funingine se innegreste, sau cel ce baga mana in foc se frige, tot astfel cel ce se implica in lucrurile lumesti se umple de patimi urate lui Dumnezeu; de aceea penitentul care se intoarce in lume cade iar in robia pacatului, iar cel nevinovat se strica. Este un deznodamant aproape inevitabil. Mintea se intuneca; se afunda in uitare si nesimtire, devine slaba, inrobita pacatului, despuiata de toate cele bune. De indata ce inima este ranita, urmeaza patima si faptuirea si omul a cazut. Cei ce s-au po­cait si si-au schimbat viata si care fug de obiceiurile lumesti ca de foc stau marturie pentru intregul proces de pervertire a firii umane in contact cu duhul lumesc si pentru faptul ca este necesara si inevitabila parasirea lumii.

Ce anume sa lepadam si cum - acestea le aflam mult mai usor prin propria experienta decat prin citirea lor dintr-o carte.

Legea suna asa: paraseste de indata tot ce este primejdi­os pentru buna sporire a vietii duhovnicesti, tot ce atata pa­timile, seamana desertaciune si stinge duhul. Si cate nu sunt cele care implinesc aceste conditii! Masura si barometru pentru ele sa fie inima fiecaruia din cei care cauta cu since­ritate mantuirea, fara a se amagi pe sine sau de ochii lumii. Acum e timpul sa incetam a mai avea de-a face cu toate acele teatre, baluri, dansuri, cantari necuvincioase, petreceri, muzici, calatorii, hoinareli, glume, ironii, rasete si cunostinte care ne irosesc timpul fara vreun folos. Este timpul sa modi­ficam si ora scularii, si durata somnului, si ora de masa s.a.m.d. in alte locuri si la vremi diferite, schimbarile pot fi altele, insa unitatea de masura este mereu aceeasi: rupe-te de tovarasia persoanelor si lucrurilor care pricinuiesc rau vietii duhovnicesti si de orice stinge duhul. Dar ce anume stinge duhul? Pentru unii poate fi ceva lipsit de importanta, cum ar fi o plimbare intr-un loc familiar cu o persoana familiara. Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos (I Corinteni 6, 12).

Din acestea intelegem ca a parasi lumea nu inseamna altceva decat a curati toata viata cea din afara prin inlocuirea oricarei intinaciuni si urme a patimilor cu lucrurile cele cu­rate, care nu stingheresc viata duhovniceasca, ci o ajuta sa sporeasca; fie ca acest lucru se intampla in viata personala, familiala sau obsteasca - reoranduieste-ti comportamentul exterior in casa si in afara ei, cu prietenii si partenerii, in du­hul noii vieti pe care o traiesti. Stabileste-ti reguli si pune ordine in fiecare indeletnicire de acasa, la munca sau cand esti cu prietenii; sa stii precis cand, cum si cu cine iti petreci timpul.

Cum se pot pune in practica toate acestea? Ori in ce fel poti, dar sa lucrezi cu sfatuire si discernamant, dupa cum te indruma parintele duhovnicesc sau altcineva in care ai incre­dere. Unii fac asta dintr-o data si se pare ca este mai bine ast­fel, altii treptat. Trebuie doar sa uram din prima clipa, cu toata inima, tot lucrul lumesc si pacatos, sa ne instrainam de el, sa nu-l dorim si sa nu ne indulcim cu el. Sa nu va potriviti cu acest veac (Romani 12, 2).

Dupa instrainarea launtrica de lume, ruperea vazuta de ea poate urma fie de indata, fie treptat. Cel slab duhovniceste nu va suporta lepadarea facuta intr-un interval mai lung de timp - nu va sta cu tarie, va slabi Si va cadea. Unii ca acestia sunt inrobiti mai ales de patimile trupesti, care le sunt ca o a doua natura, si de aceea trebuie sa se lepede fulgerator de lume, fugind cat mai departe de locul in care s-au tavalit in noroiul pacatului. Omul tare cu duhul suporta lepadarea de lume facuta in etape.

Dar atat pentru primul cat si pentru al doilea este absolut necesar, de la pri­ma miscare a prefacerii launtrice, sa curme orice legatura cu lumea pacatoasa si cu orice lucru lumesc pana cand vlastarul noii vieti va prinde radacini puternice. Este ca si cum am im-prejmui cu un gard un puiet de-abia pus in pamant; desi vantul nu bate tare, el poate smulge copacelul fiindca radaci­nile lui sunt inca firave.

Gandul ca poti duce o viata crestina si in acelasi timp sa mentii si legaturile cu lumea si lumescul este desart si inse­lator. Cine se hraneste cu gandul acesta nu va fi nicicand mai mult decat un fariseu si un crestin inchipuit, adica va fi cres­tin numai dupa parerea sa si nu aievea. La inceput va strica cu o mana ceea ce a facut cu cealalta, adica tot ceea ce va fi adunat el prin indepartarea de lume va risipi la reintrarea in ea.

De aici nu mai este decat un pas pana la parerea de sine, intrucat ceea ce a fost rapit din inima poate ramane in memo­rie si in imaginatie. Aducandu-si aminte cum era inainte, omul poate crede lesne ca lucrurile stau tot la fel; insa intre timp cele bune au pierit ca fumul si numai urmele lor au ra­mas in memorie. El va crede ca are ceea ce de fapt nu are, iar judecata lui aceasta este: de la cel ce n-are si ce are i se va lua (Matei 25, 29).

De la parerea de sine la fariseism nu este decat un pas. Iar fariseismul invartosat sau nesimtirea de sine este o stare groaznica. Cu toate acestea, aceasta reprezinta o perspectiva inspaimantatoare: "Cum pot sa parasesc lumea?" - se poate intreba cineva. Este numai in aparenta inspai­mantator, pentru ca parasirea lumii inseamna patrunderea in paradisul cel launtric. Din afara ne vin numai lipsuri, ura si suferinte.

Ce e de facut? inarmeaza-te cu rabdare. Ce e mai de pret - lumea sau sufletul tau, vremelnicia sau vesnicia? Lipseste-te de cele putine si sarace, ca sa castigi revarsarea nemasurata a celor multe si bogate. Se intampla de altfel ca lumea sa ne imbranceasca furioasa la inceput si apoi incetul cu incetul sa nu ne mai dea nici o atentie; cel ce a parasit lumea este lasat in pace, pentru ca rareori sunt crestinii pretuiti in lume. Oamenii flecaresc o vreme si apoi uita, socotindu-l pe cel ce a parasit lumea ca pe un mort. De aceea nu trebuie sa te temi de batjocora si vrajmasia lumii, fiindca din pricina desertaciunii si le iubeste numai pe cele ce le vede ca fiind de fata si uita restul. Lumea este un balci care ii intereseaza si ii tine ocupati pe cei din ea, pasandu-i prea putin de cei­lalti.

Astfel, fie prin indeletnicirile indreptate spre zidirea puterilor sufletului, fie prin stramtorarea trupului in toate madularele lui si mai ales in acele organe care sunt cele mai apropiate de suflet, fie prin curatirea vietii exterioare, cel ce cauta o pavaza buna si tare isi va apara de primejdii viata duhovniceasca. intarindu-se launtric prin indeletniciri du­hovnicesti si sufletesti in singuratate, si insotindu-le de stramtorari si munciri ale trupului, se reintoarce la treburile sale familiale sau obstesti, la indeletniciri care sunt curate si mantuitoare, dupa voia lui Dumnezeu, prin care duhul se zi­deste, sau cel putin nu se lasa pradat.

Un singur lucru il mai poate risipi si acela este neconte­nita privire si auzire a lucrurilor, fie lumesti, fie firesti, care au inraurire asupra sufletului, risipindu-l de la lucrarea man­tuirii prin distragerea atentiei si inrobirea ei. Daca ar pune straja acestor ferestre spre inauntru, pacea launtrica nu i-ar fliai fi tulburata. Bineinteles ca cea mai eficienta si mai te­meinica lucrare de acest fel este paza simturilor; numai ca aceasta nu poate fi lesne savarsita si nu trebuie s-o faca oricine.

De aceea Sfintii Parinti au gasit o cale mantuitoare prin care sa ne deschidem impresiilor exterioare si totusi sa nu fim imprastiati de ele, zidindu-ne in acelasi timp duhul laun­tric. Aceasta cale spune sa gasim cate un sens duhovnicesc pentru orice lucru vazut si auzit si sa ne intiparim cat mai adanc in memorie acest "inlocuitor" duhovnicesc, astfel in­cat, de fiecare data cand vedem sau auzim un anumit lucru, "inlocuitorul" sa se impuna cu mai multa evidenta simturilor noastre decat obiectul insusi. Cel ce face asa cu toate pe care le intalneste este permanent pe bancile unei scoli duhovni­cesti. Lumina si intunericul, omul si fiara, pietrele si plante­le, casa si campul - totul pana la cel mai mic amanunt va fi o carte pentru el, pe care trebuie s-o citeasca, sa o talcuiasca si sa se intareasca intru ea. Si cat de mantuitoare este aceasta lucrare!

"De ce plangeti?" a intrebat ucenicul pe batranul sau care vazuse o femeie desfranata, frumoasa foarte. "Plang", a raspuns batranul, "pentru ca vad cum se pierde faptura ratio­nala a lui Dumnezeu si pentru ca eu nu ma ingrijesc de su­fletul meu pe cat se ingrijeste aceasta de trupul ei ca sa-l dea spre desfranare." Altul, auzind o femeie care plangea la un mormant, a zis: "Asa ar trebui sa-si planga crestinul pacate­le."

Sfantul Teofan Zavoratul

09 Iulie 2009

Vizualizari: 3918

Voteaza:

Randuiala vietii din afara potrivit cu duhul vietii noi 1.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE