Relatiile de incredere - de unde vin ele?

Relatiile de incredere - de unde vin ele? Mareste imaginea.

„...Niciodată n-am crezut în capacitatea mea de a-mi pierde serile de dragul altora... în capacitatea mea de iniţiativă... Uite însă că pot! In vreo două luni am citit o grămadă de cărţi de popularizare a ştiinţei, şi asta fără să fiu presată. Acasă toţi se miră: «Ia uite, te pricepi să lucrezi cu mâinile!» Inainte, mulţi colegi îmi erau indiferenţi, iar unii chiar respingători - dar uite că, nu ştiu cum, aş vrea acum să fiu prietenă cu toţi, vreau să împărtăşesc tot ce ştiu, ce pot, ce îmi place. Simt că pot deveni cu totul alt om. Voi putea sa-i fac mai buni şi pe alţii".

Aşa descrie o elevă din Sankt-Petersburg schimbările pe care le simte în sine însăşi. Chiar şi din această scurtă însemnare de jurnal se vede că în jurul adolescentului în curs de maturizare lumea se transfigurează. La el apare responsabilitatea faţă de ceilalţi şi faţă de sine însuşi pentru ceea ce spune şi ceea ce face, bucuria înţelegerii faptului că viaţa îţi aparţine ţie însuţi şi că felul cum va fi viitorul depinde tot de tine. Unde se află însă părinţii în acest sistem de coordonate? Tocmai la această întrebare are de răspuns acum adolescentul, ca să... devină adult. Dacă relaţiile cu ei vor fi unele de încredere, ca înainte, depinde în mare măsură de poziţia lor: sunt gata să-l accepte pe noul om care este copilul lor, cu necesităţile lui, ce sunt acum schimbate? De obicei, răspunsul la această întrebare depinde de baza pe care şi-au ales-o părinţii în educarea copilului. Respectul faţă de celălalt, dreptul lui de a avea propria lume lăuntrică, părerea lui, de care se ţine totdeauna seama? Iar adolescentul mai are nevoie şi ca ai lui să-l ajute să ia asupra sa noi îndatoriri şi să-i transmită treptat toate „împuternicirile" purtării de grijă pentru propria persoană („dacă poţi face singur, nu cere ajutor”).

Principala problemă care apare la adolescenţi în ce-i priveşte pe părinţi este următoarea: „In ce măsură îi interesez ca om? Ce le pot oferi?” Adolescentul simte că nu îi este simplu să intre în lumea adulţilor, fiindcă nu ştie cum să se comporte în ea, şi în plus adeseori nu este de acord cu structura ei, cu felul cum se poartă în această viaţă adulţii. El descoperă o mulţime de contradicţii, pe care trebuie să le rezolve cumva: „De ce mama trăieşte cu tata, care e un beţiv?” „De ce oamenii spun una şi fac alta?”, „Cum poţi să vorbeşti despre frumuseţe, despre lucruri înalte, şi totodată să cumperi cartofi Ia magazin?” „De ce mi se interzice totul?” ş.a.m.d. Dacă adolescentul nu poate discuta cu părinţii problemele care îl frământă, el va căuta o ieşire singur, fiind gata să depăşească o mulţime de dificultăţi, deoarece simte că altfel nu o să devină matur.

Imi amintesc că la o consultaţie un băiat m-a întrebat: „Dar dacă nu-mi iubesc părinţii, ce să fac? Tot timpul se ceartă şi se mint unul pe altul: tata zice că i-au dat salariu puţin, dar ascunde banii şi pe mine mă roagă să nu-i spun mamei. Mama, după ce vine de la muncă, stă la o prietenă, dar zice că a întocmit bilanţul".

Dacă părinţii văd în copil un martor tăcut al problemelor familiale sau chiar un „judecător de pace” al cărui sprijin îl caută, cel mai degrabă prăpastia care apare între ei nu va face decât să crească. Se pune întrebarea: cine este adultul în acest triunghi, cine poartă răspunderea pentru problemele relaţiei dintre părinţi şi cum poate adolescentul să fie în el pur şi simplu adolescent, cu propriile nevoi şi propriile probleme?

Valorile familiale pe care copiii le acceptă şi le respectă sunt întotdeauna o piedică în calea înstrăinării şi cu atât mai mult rupturii, deşi re- configurarea relaţiilor cu părinţii are loc rapid, cu complicaţii şi chiar conflicte. în mod inevitabil, copiii tind spre independenţă, spre eliberarea de ataşamentul emoţional faţă de părinţi, mai ales dacă e vorba de băieţi. In lupta pentru independenţă, adolescentul este categoric şi ostentativ: „De ce dictaţi voi ce să fac eu? Hotărăsc singur. Totdeauna vă băgaţi în viaţa mea personală.” Şi atunci, relaţiile respective, în care sunt prezente reproşuri şi acuzaţii reciproce, în care nici una dintre părţi nu lasă de la ea, aminteşte cel mai degrabă de un câmp de luptă fără învingători şi învinşi. Şi totuşi, majoritatea absolută a adolescenţilor - 92,6% - spun că au nevoie de înţelegere reciprocă cu părinţii, iar 61,8% dintre copii consideră că familia lor este singura „trambulină” de pe care se pot lansa în viaţă.

De felul relaţiilor stabilite între adolescent şi părinţi - calde şi de încredere sau reci şi dur-poruncitoare - depinde şi ce fel de om va deveni el, cum îşi va structura relaţiile cu ceilalţi în viitor. Psihologii disting câteva tipuri de relaţii:

Dragostea necondiţionată. Independent de succesele adolescentului, părinţii îl acceptă, au compasiune faţă de el şi îl susţin. Comportamentul lui poate să-i indigneze, dar el însuşi - niciodată. „Greşeşti” în loc de „eşti rău” Dacă îl întrebi pe copilul care a crescut în atmosfera unor asemenea relaţii dacă simte că părinţii au nevoie de el, va răspunde ferm: „Da.”

Critica dură. Ostilitatea, lipsa tandreţei şi - principalul - a respectului, a sentimentului că le eşti drag alor tăi şi că ei te acceptă, îl fac pe adolescent agresiv, neîncrezător faţă de lume şi lipsit de siguranţă de sine.

Controlul şi disciplina. Părinţii năzuiesc să-l controleze pe adolescent, îi insuflă sentimentul falsei vinovăţii pentru el însuşi, pentru comportamentul său şi chiar pentru problemele din familie. Aceşti părinţi îşi etalează în mod frecvent „jertfelnicia”. Şi această situaţie provoacă mai des decât altele la adolescenţi protest furtunos, negarea valorilor părinteşti, năzuinţa spre independenţă şi autonomie. Aceşti copii trebuie să înveţe însă ce înseamnă independenţa şi responsabilitatea, căci în familia părintească nu au avut condiţiile necesare pentru aceasta.

Fiecare se descurcă cum poate. In aceste familii, părinţii se cufundă până peste cap în propriile frământări, în problemele relaţiei dintre ei sau în muncă, şi nevoile adolescentului rămân nebăgate în seamă. Adulţii ba se întorc cu faţa spre copil, ba îi întorc spatele, şi el se obişnuieşte cu gândul că nu poate conta pe ei. Adolescentul se simte neocrotit, lipsit de legătura cu familia, simte că părinţii sunt indiferenţi faţă de el. în aceste familii, adolescenţii sunt excesiv de autonomi şi adeseori ajung în situaţii periculoase: se bat cu tovarăşii de vârstă, comit acte de huliganism.

Educaţia „din când în când” îl „sărăceşte” pe adolescent, îl lipseşte de reperul exemplului părintesc după care să verifice propriul comportament şi comportamentul celorlalţi.

Sunt însă şi veşti bune. în cursul unui studiu (la care au luat parte 100 de părinţi de ambele sexe şi 69 de copii - 38 de copii din familii credincioase: 18 fete şi 20 de băieţi, 31 din familii necredincioase: 12 fete şi 19 băieţi) , un psiholog a comparat relaţiile dintre copii şi părinţi în familiile credincioase, respectiv atee, şi a obţinut următoarele rezultate: spre deosebire de părinţii necredincioşi, părinţii ortodocşi din eşantionul studiat nu erau înclinaţi spre relaţii excesiv de strânse, de ataşament excesiv, cu copiii lor; ei educă băieţii în mod diferit de fete; sunt severi cu adolescenţii, iar între soţi sunt mai puţine diferende în ce priveşte viziunea asupra diverselor situaţii din familie - deşi părinţii credincioşi se plâng că nu reuşesc întotdeauna să îşi menţină poziţia cu fermitate în relaţiile cu copiii şi ar dori să aibă cu ei relaţii mai profunde.

In comparaţie cu copiii din familiile atee, copiii din familiile credincioase studiate se simt mai autonomi, mai independenţi, dar nu pierd sentimentul apropierii de părinţi. Ei sunt mai puţini agresiv decât copiii din familii necredincioase (băieţii adolescenţi), nu sunt atât de anxioşi şi suspicioşi (fetele adolescente). In plus, adolescenţii credincioşi sunt mai optimişti, mai activi, mai dispuşi să-i ajute pe ceilalţi, mai corecţi; ei se gândesc mai des la felul cum se comportă şi se străduiesc să-şi aprecieze în mod critic faptele.

Părinţii credincioşi sunt mai dispuşi să colaboreze cu adolescentul şi vin în întâmpinarea nevoilor lui.

In familiile credincioase studiate părinţii sunt respectaţi mai des de copii şi au mai multă autoritate, relaţiile dintre ei sunt în mai mare măsură bazate pe respect.

Cercetătorul care a efectuat respectivul studiu le-a numit „relaţii de tip autoritativ”, când cuvântul „celor mari”, al tatălui sau al mamei, are putere şi este crezut de către copii. Părinţii îi controlează pe copii, dar şi comunică în mod cald cu ei - mai ales mamele.

Interesant este şi faptul că femeile credincioase din eşantionul studiat îşi manifestă mai mult decât cele necredincioase mulţumirea de propria familie şi de relaţiile cu soţul - şi, bineînţeles, această dispoziţie sufletească influenţează mult atmosfera din familie.

Ce-i trebuie adolescentului mai mult decât orice? Bineînţeles, dragoste, îi trebuie să simtă că se află în siguranţă, că este ocrotit. Şi nu e vorba nicidecum numai de ocrotirea fizică. Dacă părintele nu-şi îndeplineşte promisiunile făcute adolescentului, dacă îl ironizează, dacă îl preferă făţiş pe un copil altuia, îl lipseşte de sentimentul lăuntric al siguranţei. La rândul său, adolescentul simte neajutorare, frică, vinovăţie, simte că este „rău”, şi se înfurie.

Prin atitudinea noastră faţă de adolescent, noi stabilim vectorul dezvoltării sale comportamentale: va fi orientat spre oameni, sacrificându-se pe sine şi sacrificându-şi propriile interese (tipul care e gata să cedeze), va începe să le întoarcă spatele (tipul care se izolează) sau chiar să li se opună (tipul ostil).

Adolescenţilor care sunt gata să cedeze le sunt proprii nehotărârea, neajutorarea, dependenţa, năzuinţa de a găsi sprijin şi ocrotire la cineva mai puternic, dorinţa de a fi nebăgaţi de seamă. Adolescentul care se izolează va fi de o indiferenţă ostentativă, va tinde spre însingurare şi autonomie. Ambiţia în orice, grija pentru propriul statut şi dorinţa de a controla vor deveni trăsăturile copiilor dispuşi ostil.

Toate aceste tipuri de comportament al adolescenţilor reprezintă interpretarea experienţei acelor modele pe care li le arată adulţi. Copiii ori le acceptă, străduindu-se să le preia şi să şi le însuşească, ori renunţă la ele, considerând că reprezintă pentru ei nişte fundături şi că sunt inacceptabile.

Adolescentul are nevoie de colaborare cu adulţii, dar candidatul ideal pentru acest rol nu e întotdeauna tatăl sau mama. Câteodată, sfătuitor înţelept, gata să îl asculte pe copil şi să chibzuiască împreună cu el, devine un alt adult: un profesor, un preot, un antrenor. Şi totuşi, nu este cazul să credem că totul e pierdut. Părinţii pot influenţa comportamentul copiilor, dar nu prin directive, ci prin exemplul propriu. Dacă tatăl va sublinia mereu cât de înţeleaptă este mama, la fel o să gândească despre ea şi copiii; şi dacă mama, vorbind despre tată, îi va lăuda în mod sincer calităţile, adolescentul va înţelege, mai devreme sau mai târziu, că a fi ideal şi model presupune ceva mai mult decât un fizic atractiv şi un serviciu bun. Aici e vorba de grijă şi dragoste, de linişte, discernământ şi înţelepciune.

Cum să nu ne amintim aici atât de nimerita observaţie a lui Mark Twain: „Când aveam paisprezece ani, tata era atât de prost, că abia îl suportam, dar când am făcut douăzeci şi unu de ani am fost uimit cât de deştept se făcuse bătrânul în ultimii şapte ani.”

Sufletul adolescentului, Editura Sophia

Cumpara cartea "Sufletul adolescentului"

Pe aceeaşi temă

27 Septembrie 2017

Vizualizari: 1693

Voteaza:

Relatiile de incredere - de unde vin ele? 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

adolosecenta increderea

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE