„Aţi auzit că s-a zis: «Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte». Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două. Celui care cere de la tine, dă-i; şi de la cel ce voieşte să se împrumute de la tine nu întoarce faţa ta". (Mt. 5, 38-42)

O idee fundamentală a Predicii de pe Munte este expresia „să nu vă împotriviţi celui rău". De aici, oamenii ajung la concluzia nechibzuită şi grăbită că fiecare creştin nu trebuie să se opună răului deloc, adică ar trebui să se resemneze în faţa oricărui tip de rău şi să fie răbdător. Pe această idee a fost fondată învăţătura sistematică şi bine pusă la punct a bine-cunoscutului şi talentatului scriitor Contele Lev Tolstoi, Despre neîmpotrivirea în faţa celui rău. Pornind de la cuvintele Mântuitorului „Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău", Contele Tolstoi susţine că orice împotrivire în faţa răului, orice suprimare a răului din societatea umană, manifestată pe altă cale decât pe cea verbală, este contradictorie faţă de Evanghelie şi astfel este de neacceptat într-o societate creştină.

Altfel, s-ar părea că orice om rău intenţionat poate să facă nestingherit tot ceea ce vrea - să înşele, să tâlhărească, să fure, să violeze - şi noi ar trebui să acceptăm acest lucru şi să îl lăsăm să facă tot ce crede de cuviinţă. Unii oameni cred cu tărie că Evanghelia predică o astfel de „neîmpotrivire [totală] în faţa răului", şi astfel consideră Evanghelia nepotrivită şi de neaplicat în viaţa de zi cu zi. Aceştia o resping, spunând că este cu neputinţă de practicat, este utopică, dăunătoare chiar, şi că este una ce tinde să subestimeze ordinea şi disciplina din societatea umană. Şi ar fi îndreptăţiţi să aibă această atitudine negativă dacă Evanghelia ar fi învăţat ceea ce a interpretat Contele Tolstoi.

De fapt, învăţătura Evangheliei nu este aceea pe carej o susţine Tolstoi sau cum au interpretat-o susţinătorii teoriei „neîmpotrivirii celui rău". Căci un creştin, dacă acesta! este creştin cu adevărat şi nu un şarlatan, nu va puteai niciodată să privească nepăsător triumful răului şi nu îl! va putea accepta, sub orice chip ar apărea. Nu degeaba! Biserica lui Hristos a fost numită „militantă", iar creştinii „luptători ai lui Hristos". Lupta împotriva răului, în toate formele sale, este sarcina principală a oricărui creştin. Un creştin este demn de numele său numai dacă se luptă cu toate mijloacele şi în orice chip posibil împotriva răului, pentru izbânda adevărului veşnic al lui Dumnezeu.

Este adevărat că sarcina fundamentală a unui creştini este de a se lupta cu răul din propriul său suflet şi de a-şi înlătura impulsurile şi dorinţele rele din el. Cu toate
acestea, în acelaşi timp, ar trebui să ne luptăm cu răul prin toate mijloacele posibile, atunci când acesta se manifestă. Noi, creştinii, nu putem rămâne indiferenţi în faţa răului, oriunde şi oricum ar apărea el. Este nevoie doar ca lupta cu răul să fie independentă de componenta personală. Această luptă trebuie întotdeauna să fie bazată „strict pe baza principiilor şi nu pe considerente personale sau pentru câştig sau profit". Mai mult decât atât, lupta noastră împotriva răului trebuie să fie lipsită de răzbunare, de dorinţa de a ne răzbuna pe cei care ne sunt dezagreabili sau pe duşmanii noştri. Cuvintele Mântuitorului, menţionate mai sus, trebuie să fie înţelese întocmai în acest fel. Fără referinţă la lupta cu răul în general, aceste cuvinte ne previn doar împotriva răzbunării, împotriva dorinţei de a ne răzbuna pe alţii din motive personale.

Este de datoria creştinului să uite de disputele personale, căci, precum putem citi în rugăciunea Tatăl Nostru - „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri" - Dumnezeu ne iartă greşelile doar cu condiţia ca şi noi să îi iertăm pe cei din jur. „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre" (Mt. 6, 14-15). Domnul doreşte să ne prevină, pentru a nu fi purtaţi de impulsul unei duşmănii personale, bazate pe motive proprii. Acesta ne învaţă să ne iubim unii pe alţii, adică nu numai pe prieteni, ci şi pe duşmanii noştri. Pentru aceasta, trebuie să alungăm dorinţa de răzbunare şi să ne iertăm unii altora greşelile.

Dacă învăţăm să facem aceasta, atunci răul va dispărea de pe faţa pământului. Oamenii care îşi vor ierta unii altora greşelile vor înceta să mai fie purtătorii şi semănătorii răului pe pământ: răul va fi distrus, iar împărăţia binelui şi iubirea reciprocă a oamenilor se va instaura, însă, pentru acest scop, omul trebuie să lucreze asupra sinelui propriu, pentru stârpirea răului din sufletul său. In primul rând, trebuie să biruiască dorinţa de răzbunare, care este firească pentru natura noastră afectată de păcat. Tot aşa trebuie să înţelegem şi cuvintele Mântuitorului de mai sus, cu referire la principiul „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte". Adică în Vechiul Testament s-a făcut o anumită concesie pentru răzbunarea iudeilor, însă în Noul Testament, în împărăţia iubirii, nu poate exista loc pentru răzbunare. De aceea se spune: „Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt" (Mt. 5, 39). Căci pe pământ acestea se petrec din duşmănie şi, în special, dintr-o duşmănie personală, comună, adesea cauzată de motive dintre cele mai banale. Mândria s-a înmulţit şi s-a răspândit, devenind atât de răutăcioasă, încât adesea nu numai un cuvânt ursuz, ci chiar şi o privire sau un gest care pare ofensator este destul să îi înrăiască pe oameni, să îi transforme în duşmani de neîmpăcat: „Cum a îndrăznit să îmi spună lucrul ăsta?"; „Cum a îndrăznit să se uite aşa la mine?"; „Cum a îndrăznit să se întoarcă cu spatele?". Acestea sunt cele mai răspândite şi generale cauze ale ofenselor personale care nu sunt iertate niciodată şi care dau naştere unor sentimente şi fapte de răzbunare. Din această duşmănie comună, care adesea ajunge să ia proporţii de necrezut, sufletul devine din ce în ce mai posedat şi întunecat de ura şi răutatea diavolească, iar viaţa devine un iad de nesuportat. Aceasta este cauza durerii, a ghinionului şi a necazului cu care se confruntă omul.

Cum putem evita această răspândire a răului? Există o soluţie oferită în Evanghelie: iertarea greşelilor celorlalţi, stârpirea din propriul suflet a dorinţei de răzbunare. Cel care poate ierta jignirile la adresa lui va trăi în pace şi linişte, fără să se înverşuneze împotriva altora sau să împrăştie răutate, discordie sau nelinişte. Şi, dacă ar fi să trăim cu toţii astfel, adică dornici de a uita ofensele adresate nouă, personal, atunci nu ar mai exista duşmănie în lume şi nici păcatul nu s-ar mai înmulţi. Cel care este plin de iubire creştină nu va păcătui, căci „a păcătui" înseamnă „a face rău", iar iubirea adevărată nu gândeşte răul. Creştinul adevărat este un purtător al „păcii lui Hristos" în suflet.

Cu toate acestea, nu orice tip de pace este pe placul lui Dumnezeu şi nici nu este nevoie să preţuim toate felurile de pace. Sfinţii Părinţi, sfătuitori ai vieţii duhovniceşti, spun că aşa cum poate exista „dezacord glorios", aşa poate exista şi „unanimitate dezastruoasă". Ar trebui să iubim doar pacea cea bună, una care are intenţii bune şi uneşte cu Dumnezeu. Insuşi învăţătorul iubirii, Domnul Iisus Hristos, ne învaţă că nu toate tipurile de pace sunt pe placul lui Dumnezeu şi că nu este nevoie să preţuim toate felurile de pace: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sa-bie" (Mt. 10,34). In acelaşi timp, Domnul i-a învăţat tot timpul pe ucenicii Săi despre pace, smerenie şi blândeţe, iar la Cina cea de Taină Şi-a revărsat pacea asupra lor, zicând: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu" (In 14, 27). Această „pace a lui Iisus", care merge dincolo de puterea noastră de a înţelege, potrivit Apostolului, este o pace deosebită, care nu are nimic de-a face cu alte tipuri de pace de pe pământ. Acesta este tocmai acel tip de pace numit „pacea cea bună", care, potrivit Sfinţilor Părinţi, „are un scop bun şi ne uneşte cu Dumnezeu". Orice alt tip de pace, oricât de atrăgătoare ar putea părea, ar trebui să fie respins ca pe o înşelăciune diavolească. Astfel, potrivit Sfinţilor Părinţi, în cazul unei uri evidente, trebuie să apelăm la „foc şi sabie" şi să nu „luăm parte la plămada răului, ca să nu fim I adăugaţi la numărul celor otrăviţi". Aşadar, creştinul nu poate fi în pace cu Satana, cu ateii declaraţi, cu apostaţii, cu teomahif şi nici cu ereticii răutăcioşi. Nu poate exista pace atât cu persecutorii credinţei cât şi cu Biserica, cu cei care defăimează şi întinează lucrurile sfinte şi nici cu cei care seamănă ateismul şi nelegiuirea.

Un creştin nu poate fi în pace şi nu are voie să lege j prietenii cu hoţii, criminalii, violatorii sau cei corupţi. Ini general, creştinii nu pot trăi în pace şi prietenie cu toţii acei oameni care încalcă în mod clar Legea lui Dumnezeu, care strică pacea şi bunăstarea societăţii umane, care îi împiedică pe oameni să se apropie de Dumnezeu şi care aduc discordie şi dezordine în suflet. Este nevoie să amintim cu statornicie că, atunci când Evanghelia vorbeşte despre iertarea păcatelor şi a greşelilor, se referă la păcatele şi afronturile personale. "Cu toate acestea, adesea înţelegem şi facem totul tocmai invers. Mândria de a tej auto-impune iartă totul, cu excepţia jignirilor aduse pro-; priei persoane. Poţi să fii atât ateu cât şi calomniator, numai să nu te iei de mine. Poţi să fii hoţ, criminal, numai să nu te legi de mine. Poţi să fii un ticălos, dar dacă nu mi-ai făcut nimic personal sau dacă îmi faci pe plac, deja eşti un om mai bun. Opusul este, de asemenea, valabil: dacă cel mai bun om ne atinge în vreun fel mândria, chiar şi neintenţionat, atunci este o problemă, duşmănia dintre noi devine inevitabilă şi, dintr-odată, acesta se transformă în duşmanul nostru de moarte. Iată cum se distorsionează totul. Aceasta este legea după care noi funcţionăm: cel care ne tolerează această mândrie de auto-impunere a propriei persoane, cel care ne satisface patimile este bun şi e cel mai bun prieten al nostru, iar cel care ne spune chiar numai un cuvânt de reproş, deşi el conţine adevărul mântuitor, acela devine îndată duşmanul nostru.

Aşadar, toţi liberalii vremurilor noastre, începând cu Lev Tolstoi, ei înşişi fiind răi şi mândri din fire, incapabili să ierte afronturile personale, iubesc cu toate acestea să vorbească despre „iertarea tuturor", distorsionând cu totul înţelesul acestei iertări. Mai mult decât atât, aceştia atacă toate convenţiile şi rânduielile civile şi guvernamentale menite să înlăture răul din societate şi îi scot nevinovaţi pe cei care fac rău aproapelui. Aceşti oameni ignoră complet pasajele din Sfânta Scriptură în care se vorbeşte despre nevoia de a lua măsuri decisive în vederea înlăturării răului care s-a răspândit în societatea umană. Hristos însuşi, învăţătorul Iubirii, a luat biciul, i-a alungat din templu pe vânzători, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi le-a împrăştiat pe jos agoniseala.

Dacă vorba bună şi convingerea nu au efect, când oamenii s-au cufundat atât de mult în rău, încât nu se opresc în faţa unui amendament şi continuă să facă rău, creştinul nu trebuie să se izoleze în această învăţătură a iertării tuturor, să stea indiferent, cu braţele în sân, privind apatic la modul în care răul profită de bunătatea binelui, cum devine din de în ce mai puternic şi cum distruge oamenii, pe cei dragi lui. A privi cu nepăsare la ruinarea celor dragi de către cineva care şi-a pierdut simţurile şi a devenit un semănător al răului nu este nimic altceva decât o încălcare a poruncii de a ne iubi aproapele. Toate tipurile de rău ar trebui să fie contracarate imediat prin măsuri decisive, inclusiv sacrificarea sinelui într-o luptă nedreaptă. Cuvintele ce urmează reprezintă tocmai această idee: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi". Acestea sunt cuvintele pe care Biserica noastră le-a folosit în legătură cu ostaşii iubitori de Hristos, care au murit eroic pentru mântuirea aproapelui.

Atunci când un cuvânt blând de învăţătură nu îl aduce în simţiri pe omul rău, trebuie să se ia măsuri decisive pentru învingerea răului. Din acest motiv, există în societate persoane a căror îndatorire este să păstreze ordinea. Sfântul Apostol Pavel spune: „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivesc îşi vor lua osândă. Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voieşti deci să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea. Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui, asupra celui ce săvârşeşte răul" (Rom. 13,1-4).

Astfel însuşi cuvântul lui Dumnezeu binecuvântează, în caz de nevoie, folosirea săbiei pentru stârpirea răului de către autorităţile de drept. însă aceste autorităţi trebuie să îşi amintească de faptul că sunt „slujitori ai Domnului" şi astfel ar trebui ca sub nici o formă ea să nu fie folosită pentru împlinirea scopurilor personale, ci pentru apărarea adevărului lui Dumnezeu. Sabia poate fi scoasă numai pentru apărarea lui Dumnezeu şi pentru pedepsirea celor „care fac rău". Din acest punct de vedere, şi Biserica justifică războiul ca măsură extremă, de neevitat, pentru stârpirea unui rău şi mai mare. Faptul că războiul nu este o simplă crimă, aşa cum s-a interzis prin porunca a şasea, reiese din faptul că, atunci când soldaţii au venit la Sfântul Ioan Botezătorul pentru a se căi şi a primi botezul, acesta nu i-a condamnat pentru că purtau arme şi slujeau în armată, ci i-a îndemnat: „Să nu asupriţi pe nimeni, nici să nu învinuiţi pe nedrept, şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră" (Lc. 3,14).

Mulţi soldaţi, chiar şi cei care slujeau unui rege păgân, ca de exemplu, Sfântul Gheorghe Purtătorul de Biruinţă, Sfântul Dimitrie din Tesalonic etc, au fost slăviţi pentru sfinţenia vieţii lor şi s-au numărat în rândul sfinţilor şi al celor pe placul lui Dumnezeu. Ce rămâne de făcut atunci când nu mai rămâne nici un mijloc pentru înlăturarea unui rău mare, decât luarea armelor? Vom fi nevoiţi să îngăduim un rău mai mic pentru a evita un rău mai mare. Insă a sta indiferenţi, pasivi şi privind cum masele de oameni pier este contrar duhului creştin al iubirii aproapelui. In acest caz, puterea armelor ar putea salva pe cei nevinovaţi de la moarte din mâna răufăcătorilor.

Cel care acoperă un răufăcător sau un hoţ de meserie îl ajută să facă rău. Refuzând să îl dea pe mâna legii, făcându-l să pară nevinovat, încalcă porunca iubirii aproapelui.

Cu alte cuvinte, dragostea creştinească ar trebui săi fie precum iubirea lui Dumnezeu. Domnul îi iubeşte pe! toţi omenii, însă pedepseşte şi înăbuşă răul prin mijloace adesea foarte dure şi stricte. Astfel iubirea creştină ar trebui să îndure răul numai în măsura în care ne priveşte pe noi, personal, şi rămâne mai mult sau mai puţin inofensiv faţă de slava lui Dumnezeu şi faţă de ceilalţi oameni. In caz contrar, datoria iubirii creştine nu este să îndure, ci să suprime şi să pedepsească răul, încredinţată în special puterii de conducere.

Dacă un hoţ încalcă proprietatea altcuiva, sunter nevoiţi să îl predăm legii spre judecată, pentru a evita el să mai facă rău în continuare. Aceasta, dacă vreţi, este chiar o dovadă de iubire faţă de tâlhar, căci necorectarea la timp îi face pe oamenii răi şi mai adânc înrădăcinat în răutate, pe când, prin pedepsirea lor şi împotriviree în faţa răului, ar putea fi corectaţi.

Insă, dacă fratele vostru, mânat de deznădejde şi foame, uitând de simţul ruşinii şi al conştiinţei, îşi întinde mâna asupra proprietăţii voastre, atunci ce pot să vă spun în acest caz? Nu vă spune propria inimă că nu este vreme de pedeapsă, ci de compasiune şi milă? Nu vă spune judecata că el nu este un tâlhar de rând, care trebuie pedepsit, ci o persoană nefericită, care trebuie salvata de la foamete, un om amărât, a cărui inimă întărită trebuie înmuiată de compasiune şi iubire? In acest caz, împliniţi porunca lui Dumnezeu: pe cel ce-ţi ia haina, nu-l împiedica să-ţi ia şi cămaşa, adică dă-i mai mult decât îţi cere. Potrivit legii, un asemenea om se deosebeşte de infractori, iar pedeapsa lui este diminuată.

Astfel, cuvântul lui Dumnezeu „nu vă împotriviţi celui rău" este îndreptat exclusiv împotriva răzbunării şi dorinţei de a răscumpăra de unul singur jignirile, şi nu interzice în nici un fel lupta împotriva răului, în general. Nu numai că putem, dar ar şi trebui să ne luptăm neîncetat cu răul, ca ostaşi adevăraţi ai lui Iisus. Insă este nevoie să ne amintim de faptul că, în această luptă, inimile noastre ar trebui să fie lipsite de prejudecăţi şi sentimente ostile faţă de purtătorii răului. Iar în lupta cu cei care fac rău ar trebui să ne amintim întotdeauna că nu ne luptăm cu oamenii în sine, ci cu răul care vine din lăuntrul lor. Aşadar, sentimentele de milă şi compasiune, prezente întotdeauna în inima unui creştin adevărat, ar trebui să ne ghideze întotdeauna în această luptă. „Nu confundaţi omul, chipul lui Dumnezeu - spune Sfântul Ioan de Kronstadt -, cu răul din lăuntrul său: trebuie să urâm răul, dar trebuie să îl iubim pe om şi să îl compătimim".

Aşadar, lupta noastră cu oamenii care s-au transformat în purtători ai răului ar trebui să aibă ca scop înlăturarea răului săvârşit de aceştia şi în nici un caz nu ar trebui să fie răzbunătoare. Dreptul la răzbunare îi aparţine lui Dumnezeu, Singurul şi Dreptul Judecător Care cunoaşte inima tuturor oamenilor. De aceea, Sfântul Apostol ne-a spus: „Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: «A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul»" (Rom. 12,19).

Luptându-ne cu manifestările răului aflate în unelel dintre persoanele din jurul nostru, ar trebui ca, în acelaşii timp, să ne îngrijim cu aceeaşi fervoare de stârpirea răului din propriile inimi. Altfel lupta noastră va fi prefăcută şi ipocrită şi, astfel, fără rod, căci ea nu are binecuvântarea lui Dumnezeu. Numai cel cu mâinile curate şi o inimă pură poate învinge cu succes răul, iar nu cel „a cărui mână se află în borcanul cu prăjituri" şi nici ale cărui interese personale sunt implicate în luptă, luptă mânată de motive personale nu va face bine nimănui - iar istoria ne poate da mărturie despre aceasta.

Trebuie doar să ne gândim la sensul faptelor care se petrec în jurul nostru pentru a putea înţelege acest ade văr. Numai „un bun soldat al lui Iisus" poate să se lupte cu răul, unul care nu se leagă de „lucruri lumeşti", adică unul care nu se încurcă în aceste interese sau obsesi personale, ci unul care se gândeşte la apărarea adevărului lui Dumnezeu ce se urmăreşte a fi întinat şi la izbânda Evangheliei. O asemenea luptă cu răul este binecuvântată şi va fi cu siguranţă încununată de victorie, căci Dumnezeu însuşi va învinge pentru cei ce se luptă.

Arhiep. Averchie Tausev

Nevointa pentru virtute. Asceza intr-o societate moderna secularizata; Editura Doxologia

Cumpara cartea "Nevointa pentru virtute. Asceza intr-o societate moderna secularizata"


 

• Raul ca irealitate
  Publicat in : Editoriale
• Raul are multe fete
  Publicat in : Editoriale
• Binele, raul si liberul arbitru
  Publicat in : Religie