Ridicarea Harului

Ridicarea Harului Mareste imaginea.

Această stare nu este, însă, una care să dureze mult. Răstimpul rămânerii Harului după cea dintâi cercetare a sa diferă de la om la om, depinzând de diferiţi factori: râvna omului, modul său de viaţă, iconomia lui Dumnezeu etc. In orice caz, după o anumită perioadă de timp, Harul se împuţinează.

Este o stare despre care vorbesc toţi Sfinţii Părinţi. Diferă, însă, termenii folosiţi: „împuţinare", „ridicare", „părăsire", „părăsirea de Dumnezeu" etc. Totuşi, este vorba despre acelaşi lucru, care se petrece din diferite pricini.

Ce este, însă, ridicarea Harului? Este într-adevăr ridicare şi părăsire? Şi cum este cu putinţă ca Dumnezeu să-l părăsească desăvârşit pe om?

Cu privire la aceasta, cuvântul Părinţilor este deosebit de grăitor: „Desigur, nu este vorba de o îndepărtare totală, obiectivă a Harului, ci sufletul trăieşte, subiectiv, micşorarea lucrării Harului drept părăsire din partea lui Dumnezeu.

Vederea - contemplarea (theoria) slăbeşte treptat şi această slăbire este trăită de om drept părăsire din partea lui Dumnezeu.

Sfântul Diadoh al Foticeii vorbeşte despre retragerea povăţuitoare a Harului şi despre retragerea sa ca lepădare. Prima are loc din pricini cunoscute numai lui Dumnezeu, spre mântuirea şi înţelepţirea noastră, iar a doua, ca urmare a păcatelor noastre.

Din acestea reiese limpede faptul că Harul nu se îndepărtează cu totul de la om, ci se ascunde, mai bine zis se împuţinează pentru a-i da omului prilejul să lupte cu păcatul, să-şi războiască patimile şi să tânjească după venirea sa din nou. Această luptă, aşa cum vom arăta în continuare, este dureroasă şi se deosebeşte ca durată de la om la om. Totuşi, mulţi ani omul se află în pustiu... Are simţământul că străbate un pustiu duhovnicesc, o ţară unde nu există suflarea dătătoare-de-viaţă a Harului Dumnezeiesc.

Care este raţiunea împuţinării Harului? Sfântul Diadoh scrie: „Credem că suntem prunci adevăraţi ai Harului lui Dumnezeu, alăptaţi de el prin mici retrageri şi dese mângâieri, pentru ca, prin bunătatea lui, să ajungem la [starea] bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei (Efeseni 4:13)." In acest fel, creştem duhovniceşte şi din prunci „ţinuţi la sân" ajungem la vârsta plinătăţii lui Hristos, dobândim, adică, părtăşia cu Hristos. Iar această părtăşie este însăşi mântuirea omului.

De altfel, nu putem păstra Harul lui Dumnezeu fiindcă suntem pătimaşi. Harul ne arată drumul şi sfârşitul alergării, iar apoi ne lasă să ne curăţim, aşa încât să ne învrednicim de acest „sfârşit". De multe ori, în viaţa noastră duhovnicească, simţim că trupul nu poa-te urma sufletului pe calea îndumnezeirii: „Căci duhul este osârduitor, dar trupul, neputincios" (Matei 26:41). Prin această pedagogie a lui Dumnezeu, i se dă într-o oarecare măsură şi trupului putinţa de a păşi pe calea străbătută de suflet.
Referindu-se la drumul făcut de magi pentru a se închina lui Hristos şi cu deosebire la pierderea stelei care îi călăuzea, Sfântul Nicodim Aghioritul scrie: „După cum steaua luminoasă ce îi conducea şi îi mângâia pe magi în calea lor s-a ascuns de la ei pentru a le pune la încercare răbdarea şi bărbăţia, iar arătându-li-se apoi iarăşi, mai mult decât prima dată i-a bucurat: «Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte» (Matei 2:10), tot astfel obişnuieşte să facă şi Harul lui Dumnezeu cu robii şi prietenii Săi, după cum spun dumnezeieştii Părinţi, cei aşa-numiţi niptici şi, desigur, Sfântul Diadoh.

Ca o mamă iubitoare de fii, acesta îi mângâie şi îi bucură pe copiii săi cu strălucirea, cu dumnezeieştile sale energii şi daruri, luminându-le mintea, străpungându-le nespus de dulce inima, încălzind-o şi înălţându-i la dragostea lui Dumnezeu; alteori se ascunde de la ei şi se îndepărtează, lăsând, adică, ispitele să vină asupra lor, aşa cum face şi o mamă de multe ori, ascunzându-se de copiii ei ca să le pună la încercare răbdarea şi bărbăţia inimii, ca ei să se arate, prin ispite şi necazuri, bărbaţi, iar nu să rămână pentru totdeauna prunci, ca să plângă şi să caute fierbinte Harul Dumnezeiesc pe care l-au pierdut. Şi ca, iarăşi desfătându-se de el, să se bucure mai mult, asemenea unui copil care, pierzându-şi mama, o caută cu bocete şi cu lacrimi, iar când o vede ivindu-se din vreun ungher, aleargă cu o nespusă bucurie şi se aruncă în braţele ei, plângând şi râzând deopotrivă.

Această perioadă este una în care omul se străduieşte să dobândească statornic înlăuntrul său Harul pe care l-a gustat la cea dintâi cercetare a sa. Odată cu această lucrare, ce pentru atletul şi nevoitorul pe calea duhovnicească poate dura ani îndelungaţi, ia naştere conştiinţa dogmatică.

Deşi întru totul binecuvântată, perioada aceasta nu este una uşoară. Omul trece prin mari suferinţe şi este cuprins de o întristare negrăită. Tocmai asupra acestui aspect stăruie în scrierile lor dumnezeieştii Părinţi, ca unii ce au trăit ei înşişi, prin cercare, cele pe care le descriem.

Sfântul Isaac Şirul descoperă în parte această suferinţă: „Câteodată sufletul nostru se sufocă şi este ca potopit de valuri. Fie că citeşte cineva din Scriptură, fie că liturghiseşte, fie că se apropie de orice alt lucru, primeşte întuneric peste întuneric. Unul ca acesta se retrage şi adesea nu este lăsat nici măcar să se apropie. Şi nu crede nicidecum că se va schimba şi va fi în pace. în acest ceas e plin de deznădejde şi de frică, iar nădejdea în Dumnezeu şi mângâierea credinţei au părăsit cu totul sufletul, care este plin numai de îndoială şi frică.

Suferinţa este nespus de mare. Sufletul L-a cunoscut pe Dumne-zeu, iar acum a pierdut această părtăşie cu El. înainte de a-L cunoaşte, toate erau mulţumitoare. Viaţa omenească cu mărunţişurile şi cu clipele ei plăcute îl bucurau. Acum însă, toate acestea nu-i mai aduc bucurie. Omul a pierdut Harul lui Dumnezeu şi este fără de mângâiere. Cade în deznădejdea cea după Dumnezeu. Acesta este, de altfel, un privilegiu al deznădejdii. Plânsul este un mod de viaţă. Pocăinţa nu cunoaşte limite. Harul lui Dumnezeu, care în chip tainic se află în inimă, îl face pe om să nu deznădăjduiască, aşa încât acesta începe să se dedea rugăciunii fierbinţi, suspinelor necontenite, iar ochii îi devin izvoare nesecate de lacrimi. Strigă neîncetat către Dumnezeu. Viaţa sa este adăpată de suferinţă.

Sfântul Simeon Noul Teolog descrie în imagini grăitoare această experienţă:
,,[O, ce lucru ascuns de toată fiinţa cea zidită!]
şi care e lumina [cea gândită] care nu e văzută de nimeni
şi care e bogăţia cea mare, pe care n-a putut s-o afle
sau [să o dobândească nicidecum] cineva din lume?
Ea este de fapt tuturor [neprinsă] şi neîncăpută în lume,
dar mai dorită şi mai poftită decât toată lumea,
întrucât Dumnezeu [covârşeşte] cele văzute pe care le-a creat El însuşi.
Prin aceasta sunt rănit de iubirea Lui
şi întrucât nu mi Se face văzut,
cugetarea mea se usucă,
îmi arde mintea şi inima şi suspin.
Umblu şi caut cu aprindere ici şi colo
şi nicăieri aflu pe Cel iubit de sufletul meu.
Privesc adesea împrejur ca să văd pe Doritul meu
şi Acela, ca nevăzut, nu Se arată nicidecum.

Atunci putem vorbi despre tânguirea lui Adam în însăşi viaţa noastră. Putem să înţelegem întristarea care l-a cuprins pe Adam după ce a săvârşit păcatul. Tot astfel a simţit şi Sfântul Siluan. A simţit pierderea sau împuţinarea Harului asemenea strămoşului Adam. De aceea scrie cu durere şi cu tânguire:

„Nu-mi este dorită pustia. Nu-mi sunt dragi munţii înalţi, nici lunca, nici pădurea, nici cântul păsărilor; nimica îmi este drag. Sufletu-mi zace în mare durere: scârbit-am pre Domnul. Şi de m-ar lua Domnul din nou în Rai, încă şi acolo mă voi mâhni şi voi plânge: pentru ce pre Dumnezeul cel iubit am întristat."

Alungat din Rai, Adam vărsa râuri de lacrimi izvorâte din inima sa rănită. Asemenea lui, tot sufletul care L-a cunoscut pe Domnul se tânguieşte după El şi spune:

„Unde eşti, Doamne? Unde eşti, Lumina mea? Căci Ţi-ai ascuns faţa de la mine, şi sufletu-mi îndelung nu Te vede, şi tânjeşte dupre Tine, şi cu lacrămi caută pre Tine. Unde este Domnul meu? Pentru ce nu îl văd în sufletul meu? Ce îl opreşte a viia întru mine? Nu este dară întru mine a lui Hristos smerenie şi iubirea pentru vrăjmaşi. Dumnezeu este iubire fără saţiu, şi a o înfăţişa este cu neputinţă.

Atunci nevoitorul trăieşte cu toată fiinţa sa moartea, în măsura în care adevărata moarte este tocmai despărţirea omului de Dumnezeu. Dumnezeu este viaţă. Iar îndepărtarea de viaţă aduce inevitabil cu sine moartea. In această perioadă, omul poate simţi pomenirea morţii ca harismă, ca dar. Repetăm, nu este vorba despre acea deznădejde omenească, ci despre „deznădejdea cea după Dumnezeu". Nu despre frica de Dumnezeu înţeleasă omeneşte, ci despre frica lui Dumnezeu după Har.

Cunoaştem aceasta deoarece în cazul din urmă ia naştere însuflarea, rugăciunea! Cu adevărat, potrivit Sfinţilor Părinţi, pomenirea morţii nu este o simplă aducere-aminte de moarte, de altfel la îndemâna tuturor celor care văd caracterul stricăcios al acestei lumi. Este şi aceasta. Insă pomenirea morţii este mai cu seamă o harismă dumnezeiască.

Domnul a murit pentru om. Iar omul, la rândul său, a murit cu adevărat pentru Dumnezeu. Nevoitorul în viaţa duhovnicească vede moartea în toate cele dinlăuntru ale sale, în întreaga sa fiinţă. După cum la simţirea Harului înlăuntrul său trăieşte bucuria Paştilor, văzându-le pe toate cele din afară scăldate în lumină, tot astfel se petrece, la polul opus, odată ce în fiinţa sa se înstăpâneşte simţământul morţii. Toate sunt moarte. Nimic nu îl mulţumeşte. Vede moartea pretutindeni. Pe toţi oamenii îi vede stricăcioşi, muritori. De aceea nici nu caută să aibă stăpânire peste cei muritori. Nu este oare o privelişte sinistră să vezi pe cineva stăpânind peste cei morţi şi muritori, arătându-se pe sine „mai-marele" unui cimitir?

Aceasta este kenoza omului după pilda kenozei lui Hristos. Sfinţii trec, în orice caz, prin această stare. Este un iad, o străbatere a iadului. Flăcările iadului ard totul: dispoziţia lăuntrică, dorinţa, până şi trupul însuşi.

Este important să ne aplecăm asupra acestei perioade a vieţii duhovniceşti şi să încercăm să o explicăm, întrucât mulţi sunt cei care o străbat, fără a cunoaşte, însă, ce este cu adevărat. Ajung până la cea mai de jos treaptă a deznădejdii fiindcă nu cunosc cele ale vieţii duhovniceşti, nici pedagogia lui Dumnezeu. Astfel, îşi pierd minţile, se deznădăjduiesc de mântuirea lor. Există cazuri când unii monahi îşi părăsesc mănăstirea şi pleacă în lume, încălcând făgăduinţele pe care le-au făcut înaintea Domnului la tunderea lor. Alţii aleargă la psihiatri, pentru a primi de la ei o explicaţie cu privire la stările prin care trec, iar alţii ajung chiar la nebunie.

Tuturor le spunem că această stare este firească. Toţi cei care duc lupta cea bună trec prin această ispită şi dobândesc, astfel, experienţă duhovnicească. De aceea, este nevoie de multă răbdare şi de rugăciune fierbinte şi statornică. Apostolul Pavel scrie: „Răbdaţi spre înţelepţire. Dumnezeu Se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi, şi nu fii adevăraţi" (Evrei 12:7-9).

Trebuie spus că puţina rugăciune făcută în acest răstimp echivalează cu multele ore de rugăciune din perioada de mai înainte. Omul învaţă acum să se roage cu mintea. Deprinde felurite moduri de lucrare a rugăciunii minţii. Din multa durere şi din adânca pocăinţă, mintea nevoitorului se adună în inimă. Plânge. După cum corabia aruncă ancora în adâncul mării, tot astfel şi mintea se cufundă în adâncurile inimii şi rămâne acolo. Aceasta este rugăciunea minţii.

De vreme ce ştim că starea aceasta este firească, trebuie să cunoaştem şi felul în care să ne raportăm la ea.

Invăţătura patristică îl povăţuieşte pe om la răbdare, rugăciune şi cercetarea unor astfel de povăţuitori duhovniceşti care să cunoască din experienţă aceste stări cu adevărat binecuvântate. Fireşte, este trebuinţă de oameni care să fi trecut prin treptele rugăciunii, aceştia fiind acei duhovnici adevăraţi şi neînşelaţi, în stare să călăuzească poporul lui Dumnezeu. Tocmai în aceasta constă, în vremurile noastre, marea valoare a monahilor. Ei îi odihnesc, îi povăţuiesc, îi însuflă şi îi liniştesc pe oameni.

Sfântul Diadoh accentuează faptul că este cu neputinţă să dobândim deplinătatea Harului Dumnezeiesc. De aceea sufletul şi rabdă dureri, de aceea şi este trebuinţă de purtarea unei lupte, astfel încât, încetul cu încetul, omul să primească Harul, să dobândească viaţa, iar ceea ce este muritor să fie înghiţit de nemurire.

+ Ierotei Vlahos,
Mitropolit de Nafpaktos

VREMEA LUCRĂRII, Editura Sophia

Cumpara cartea "VREMEA LUCRĂRII"

17 Septembrie 2015

Vizualizari: 1890

Voteaza:

Ridicarea Harului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE