Rugaciunea si cererea fara raspuns

Rugaciunea si cererea fara raspuns Mareste imaginea.

In episodul cu femeia canaaneancă (Mt. 15,22), îl vedem pe Hristos, cel puţin la început, refuzând să răspundă unei rugăciuni. Acesta este un caz de rugăciune încercată într-un mod extrem de dur. Femeia a cerut ceva întru totul potrivit, a venit cu o credinţă desăvârşită şi nici măcar nu a spus „dacă poţi", doar a venit, sigură că Hristos poate şi că va fi dispus, iar copilul ei va fi tămăduit. La toată această credinţă, răspunsul a fost „Nu".

Şi nu pentru că rugăciunea nu merita atenţie, ori credinţa n-a fost îndeajuns de puternică, ci pur şi simplu pentru că persoana era nepotrivită. Hristos a venit pentru evrei, iar ea era o femeie dintre neamuri. Hristos nu venise pentru ea. Dar ea insistă, spunând, „Da, nu sunt din stirpea cea bună, dar până şi câinii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânului." Şi a rămas, crezând în dragostea lui Dumnezeu, în ciuda a ceea ce Dumnezeu spusese, cu încredere smerită, în ciuda argumentului Lui. Nici măcar nu a invocat dragostea lui Dumnezeu, doar expresiile Sale în viaţa cotidiană: nu am dreptul la o pâine întreagă, dă-mi doar câteva firimituri. Refuzul clar şi tăios al lui Hristos îi încearcă credinţa şi rugăciunea ei e ascultată.

Atât de des Il implorăm pe Dumnezeu, spunând, „O, Doamne, dacă. dacă Tu vrei. dacă Tu poţi.", întocmai ca acel tată, care I-a spus lui Hristos: „Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut [.] Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi" (Mc. 9, 18-22). Hristos i-a răspuns cu un alt „dacă": dacă crezi, oricât de puţin, orice e posibil cu credinţă. Apoi bărbatul a spus: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele." Cei doi „dacă" sunt corelativi, fiindcă dacă nu există credinţă, nu există nici prilejul pentru Dumnezeu de a pătrunde în situaţie.

Gestul întoarcerii spre Dumnezeu ar trebui să fie o probă a credinţei, dar nu este decât într-o anumită măsură; credem şi nu credem în acelaşi timp, iar credinţa îşi arată măsura depăşindu-şi propriile îndoieli. Când spunem: „Da, mă îndoiesc, dar cred în dragostea lui Dumnezeu mai mult decât în propriile îndoieli", Dumnezeu poate acţiona. Dar dacă credem în lege şi nu în har, dacă credem că lumea, aşa cum o cunoaştem, cu legile sale mecanice, e mecanică fiindcă Dumnezeu a vrut să fie doar o maşină, atunci nu mai este loc pentru Dumnezeu. Cu toate acestea, experienţa inimii, ca şi ştiinţa modernă, ne învaţă că această lege absolută în care au crezut oamenii secolului al XlX-lea nu există. De fiecare dată când, prin credinţă, împărăţia lui Dumnezeu este recreată, există un loc unde legile împărăţiei funcţionează, unde Dumnezeu poate interveni cu înţelepciunea Sa, cu capacitatea Sa de a face binele într-o situaţie rea, fără a bulversa prin asta întreaga lume. „Dacă"-ul nostru se referă mai puţin la puterea lui Dumnezeu, cât la iubirea şi solicitudinea Sa; iar răspunsul lui Dumnezeu, „dacă poţi crede în dragostea mea, orice este cu putinţă", presupune că nicio minune nu se poate produce dacă, cel puţin într-o formă incipientă, împărăţia lui Dumnezeu nu este prezentă.

O minune nu înseamnă încălcarea legilor lumii căzute, ci reinstaurarea legilor împărăţiei lui Dumnezeu; minunea nu se produce decât dacă credem că legea nu depinde de puterea, ci de dragostea lui Dumnezeu. Ştim bine că Dumnezeu este Atotputernic, dar atâta timp cât considerăm că nu se îngrijeşte de noi, nicio minune nu e cu putinţă; pentru a o împlini, Dumnezeu ar trebui să-Şi impună voinţa, iar El nu face asta, căci în miezul relaţiei Sale cu lumea, chiar şi căzută, se află respectul Său absolut pentru libertatea omului şi pentru drepturile sale. Când spuneţi: „Cred şi de aceea m-am întors spre Tine", asta implică: „Cred că vei fi dispus, că în Tine e dragoste, că de fapt eşti interesat de orice situaţie particulară". In clipa în care sămânţa de credinţă este acolo, relaţia se stabileşte şi o minune devine posibilă.

Alături de acest tip de „dacă", care se referă la îndoiala noastră faţă de dragostea lui Dumnezeu şi care e greşit, există o categorie legitimă de „dacă". Putem spune: „Cer asta, dacă este potrivit voinţei Tale, sau dacă este cel mai bun lucru, sau dacă nu se află vreo intenţie rea tăinuită în mine când cer" şi tot aşa. Toţi aceşti „dacă" sunt mai mult decât legitimi, fiindcă implică o atitudine de neîncredere faţă de noi înşine; şi fiecare rugăciune de cerere ar trebui să fie o rugăciune astfel condiţionată.

Intrucât Biserica este o prelungire a prezenţei lui Hristos în timp şi spaţiu, orice rugăciune creştină ar trebui să fie rugăciunea lui Hristos, chiar dacă asta ar implica o curăţie a inimii pe care n-o avem. Rugăciunile Bisericii sunt rugăciunile lui Hristos, cu precădere în canonul liturgic, unde peste tot, Hristos este cel ce se roagă; dar orice altă rugăciune în care cerem ceva ce presupune o situaţie concretă stă sub semnul lui „dacă". In majoritatea cazurilor, nu ştim care ar fi fost rugăciunea lui Hristos într-o astfel de situaţie şi astfel, introducem un „dacă", care presupune că, pe cât putem înţelege, pe cât cunoaştem voinţa lui Dumnezeu, aceasta e ceea ce dorim să se întâmple, în acord cu voia Sa. Dar acest „dacă" înseamnă, de asemenea: pun în aceste cuvinte întreaga mea dorinţă de a se întâmpla ce-i mai bine şi de aceea, poţi schimba această cerere concretă în orice alegi, ţinând cont de intenţia mea, de dorinţa mea ca voia Ta să fie împlinită, deşi sunt lipsit de înţelepciune declarând eu însumi ce aş dori să se întâmple (Rom. 8, 26). Când, de pildă, ne rugăm pentru tămăduirea unei persoane, pentru revenirea dintr-o călătorie, la un anumit moment sau pentru orice lucru care ni se pare esenţial, intenţia noastră profundă e binele acestei persoane, dar ne lipseşte clarviziunea, astfel încât timpul ales sau planul poate fi greşit. „Dacă" înseamnă că, în măsura în care pot eu discerne ceea ce este bine, să se întâmple astfel, dar de mă înşel, să nu se ţină cont de cuvintele, ci de intenţiile mele. Stareţul Ambrozie al Optinei avea acest fel de clarviziune, care-i permitea să vadă adevăratul bine al persoanei în cauză. Iconarul mănăstirii urma să primească o importantă sumă de bani şi se grăbea să plece acasă. Probabil s-a rugat să poată pleca imediat; dar stareţul l-a reţinut deliberat timp de trei zile şi astfel l-a salvat de la omorul şi jaful urzite de unul din lucrătorii săi. Când în cele din urmă plecă, ticălosul renunţase la ambuscadă; şi doar după ani, iconarul a aflat de ce pericol l-a păzit stareţul.

Uneori ne rugăm pentru o persoană iubită, care e în necaz şi pe care n-o putem ajuta. Foarte des nu ştim ce ar fi bine, nu găsim cuvintele potrivite pentru a o ajuta, oricât am iubi-o. Uneori ştim că nu putem face nimic altceva decât să tăcem, deşi suntem gata să ne dăruim viaţa spre folosul său. In acest duh ne putem întoarce spre Dumnezeu, să lăsăm întreaga situaţie în grija Sa, spunând: „O, Doamne, care pe toate le cunoşti şi a cărui iubire e desăvârşită, fă ceea ce eu aş dori să fac, dar nu reuşesc." Rugăciunea fiind un angajament, nu ne putem ruga cu adevărat pentru cei pe care nu suntem noi înşine gata să-i ajutăm. Impreună cu Isaia, trebuie să fim gata să auzim pe Domnul întrebând: „Pe cine îl voi trimite şi cine va merge pentru Noi?" şi să-i răspundem: „Iată-mă, trimite-mă pe mine!" (Is. 6, 8).

Pe mulţi îi revoltă ideea rugăciunii pentru morţi şi se întreabă la ce ar putea folosi şi la ce s-ar putea nădăjdui făcând asta. Poate fi schimbată soarta mortului dacă ne rugăm pentru el, Il va convinge rugăciunea pe Dumnezeu să fie nedrept şi să-i acorde ceva ce n-a meritat?

Dacă crezi că rugăciunea pentru cel viu îi e de folos, de ce nu te-ai ruga pentru cel mort? Viaţa e una, după cum spune Sf. Luca: „Nu este Dumnezeu al morţilor, ci al viilor" (Le. 20, 38). Moartea nu e un sfârşit, ci o etapă în destinul omului, iar acest destin nu împietreşte în clipa morţii. Iubirea exprimată de rugăciunea noastră nu poate fi în zadar; dacă dragostea are putere pe pământ şi n-o mai are după moarte, aceasta ar contrazice în mod tragic cuvântul Scripturii că dragostea e tare ca moartea (Cânt. 8, 6), precum şi mărturia Bisericii că dragostea e mai puternică decât moartea, căci Hristos a înfrânt moartea prin iubirea Sa pentru oameni. Este o greşeală să considerăm că legătura omului cu viaţa pământească se sfârşeşte odată cu moartea. In decursul vieţii, un om seamănă sămânţa sa. Aceasta creşte în sufletele altor oameni şi le pecetluieşte destinul, iar roadele acestor seminţe aparţin nu doar celor ce le poartă, ci şi celor ce le-au semănat. Cuvintele scrise ori spuse, care schimbă o viaţă de om sau destinul umanităţii, precum cuvintele predicatorilor, filosofilor, poeţilor ori politicienilor, rămân responsabilitatea autorilor, nu doar pentru răul făcut, ci şi pentru binele făcut; soarta autorilor lor este legată de modul în care acestea îi influenţează pe cei de după ei.

Viaţa fiecărei persoane continuă să aibă urmări până la Judecata de Apoi şi soarta finală şi veşnică a omului e determinată nu doar de scurtul răstimp trăit pe pământ, ci şi de rezultatele vieţii sale, de consecinţele bune ori rele. Cei ce au primit o sămânţă semănată într-un pământ bun pot influenţa soarta celui adormit, implorându-L pe Dumnezeu să-l binecuvinteze pe cel ce le-a schimbat vieţile, pe cel ce a dat un sens existenţei lor. Intorcându-se spre Dumnezeu într-un gest de dragoste răbdătoare, de fidelitate şi recunoştinţă, ei pătrund în această împărăţie veşnică care transcende limitările timpului şi pot influenţa soarta şi situaţia celui plecat dintre cei vii. Nu cerem ceva nedrept lui Dumnezeu; nu cerem, pur şi simplu, în ciuda faptelor sale, ci pentru a-l binecuvânta pentru binele făcut, despre care mărturisesc alte vieţi.

Rugăciunea noastră e un gest de recunoştinţă şi iubire, în măsura în care existenţa noastră este continuatoarea celor în care acesta a crezut. Nu-I cerem lui Dumnezeu să fie nedrept şi nu ne închipuim că suntem mai compătimitori şi mai iubitori decât El, nici nu-I cerem să fie mai milostiv decât ar fi fost oricum; doar aducem noi dovezi la jude-cata lui Dumnezeu şi ne rugăm ca aceste probe să fie luate în considerare şi ca binecuvântarea lui Dumnezeu să vină din belşug asupra celui ce a însemnat atât de mult în viaţa noastră. E important să înţelegem că nu ne rugăm pentru a-L convinge pe Dumnezeu de ceva, ci pentru a aduce mărturie că acest om n-a trăit în van, fără a iubi ori a insufla dragoste.

Fiecare persoană care a fost izvorul dragostei, în orice chip, are ceva de adus în apărarea sa, dar cei ce rămân sunt chemaţi să depună mărturie despre ce a făcut pentru ei. Aici, de asemenea, nu e vorba doar de bunăvoinţă ori de emoţie. Sf. Isaac Şirul spune: nu reduce rugăciunea ta la cuvinte, fă din întreaga ta viaţă o rugăciune către Dumnezeu. De aceea, dacă vrem să ne rugăm pentru cei adormiţi, viaţa noastră trebuie să susţină rugăciunea. Nu e suficient să trezim în noi, din când în când, un anumit sentiment pentru ei şi apoi să-I cerem lui Dumnezeu să facă ceva. E esenţial ca fiecare sămânţă a binelui, adevărului şi sfinţeniei care a fost semănată de cineva să aducă rod, căci atunci putem sta în faţa lui Dumnezeu şi să spunem: a semănat bine, era în el o calitate care m-a inspirat să acţionez bine şi aceasta fărâmă de bine nu este a mea, ci a lui şi, într-un fel, este slava şi mântuirea lui.

Biserica Ortodoxă are vederi ferme cu privire la moarte şi înmormântare. Slujba înmormântării începe cu „Binecuvântat este Dumnezeul nostru"; trebuie să realizăm ce greutate au acestor cuvinte, căci le rostim în ciuda morţii, în ciuda absenţei, în ciuda suferinţei. Slujba e întemeiată pe Utrenie, care-i o slujbă a laudei şi a luminii, cei ce jelesc poartă în mâini lumânări aprinse, ca simbol al învierii. Ideea de bază a slujbei este aceea că ne confruntăm cu adevărat cu moartea, dar moartea nu ne mai îngrozeşte, când o privim prin prisma învierii lui Hristos.

Mitropolitul Antonie de Suroj
Articol preluat din cartea "Rugaciunea vie", Editura Theosis

Cumpara cartea "Rugaciunea vie"

 

.

03 Decembrie 2014

Vizualizari: 3525

Voteaza:

Rugaciunea si cererea fara raspuns 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE