Sa nu ne inselam pe noi insine

Sa nu ne inselam pe noi insine Mareste imaginea.

Să nu ne înşelăm pe noi înşine! Dumnezeu există cu siguranţă, dar pentru noi nu există atunci când nu avem semne simţite ale Sale, când nu lasă întipăriri asupra noastră.

Dimpotrivă, pe măsură ce viaţa noastră înaintează, lumea, cel viclean şi egoul nostru lasă asupra sufletelor noastre întipăriri. Bineînţeles, suntem plăsmuiţi din ţărână, din lume. Dar această făptură de ţărână este chemată să se refacă, să se renască, la fel ca Nicodim care, bătrân fiind, a fost înştiinţat de Domnul că putea să se nască din nou (cf. In. 3, 4).

Putem şi noi să ne nastem din nou, mai întâi, dacă vom simţi şi vom crede că suntem pământeşti - aceasta este deja începutul unei reuşite -, iar în al doilea rând, dacă ne dezbrăcăm mintea de toate cele. Atunci vom vedea cărui împărat ne închinăm şi al cui chip suntem; atunci vom vedea dacă pentru noi există Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îşi va lăsa întipărirea Sa peste mintea noastră; atunci vom vedea simplitatea fiinţei noastre, unificarea tuturor puterilor noastre lăuntrice, sufleteşti şi duhovniceşti. Dacă nu ne întoarcem în noi înşine şi dacă nu ne descoperim mintea, aşa încât să vedem încotro merge, ca să putem să o dezlegăm de toate lucrurile, să nu spunem că am început ceva.

Ceea ce putem face în viaţa noastră zilnică este ceva foarte simplu. Mai întâi, să fim atenţi la tulburarea legăturilor noastre cu ceilalţi, chiar şi la cea mai mică, aceea care este rezultatul multei iubiri sau al lipsei de iubire, care provine din atitudinea celuilalt sau care arată că suntem dependenţi de ea. Să dăm un exemplu simplu. Când cineva îmi vorbeşte urât, nu pot să-i răspund. Când îmi vorbeşte frumos, pot şi să-l înfrunt. Asta înseamnă că suntem dependenţi de celălalt, că ne putem tulbura în orice clipă, că ne putem pierde liniştea şi echilibrul dintre noi, pentru că celălalt este întotdeauna ceva străin, nu îl avem la dispoziţia noastră.

Dacă legăturile noastre cu oamenii nu sunt echilibrate în întregime, să ştim că „suntem trupeşti" (1 Cor. 3, 1-4); cu atât mai mult dacă există şi o jignire adusă chiar şi unui singur om. Să nu ne îndreptăţim niciodată pe noi înşine atunci când apare fie şi cel mai mic norişor între noi şi aproapele!

Un al doilea lucru la care trebuie să fim atenţi este să ne judecăm cu asprime pe noi înşine, ca să vedem dacă avem păreri, vreo poftă, gânduri şi scop sau planuri. Având ceva din acestea, suntem, la fel, oameni trupeşti. Nu suntem mânaţi de Sfântul Duh, pentru că nu suntem uniţi cu voia lui Dumnezeu. Avem ceva al nostru? Asta înseamnă că eul nostru nu a devenit una cu Dumnezeu, că nu a avut loc lipirea noastră de Dumnezeu. Eul nostru şi Dumnezeu sunt, pe de-o parte, separaţi, dar devin una, se întrepătrund. Când sunt doi, sunt străini unul de celălalt. Trebuie să fie una, dar să se unească fără să se amestece, fără să se piardă fiinţa şi personalitatea fiecăruia.

Prin urmare, eu voi exista ca o entitate, dar voi fi fără poftă, fără părere şi fără interese. Când am interese, înseamnă că sunt încă un om pământesc, pentru că acestea provin fie din partea poftitoare, fie din partea irascibilă, fie din cea raţională. Atunci şi mintea mea, în esenţă raţiunea mea, merge spre ceea ce mă interesează. Acolo revine mereu şi se învârte, la fel ca porcul în necurăţia lui şi în mocirla lui.

Prin urmare, să fiu omul lipsit de interese, aşa încât pentru mine să existe numai Dumnezeu. De asemenea, să urmăresc să nu existe în mine un gol lăuntric, adică o proiecţie a egoului meu, ceva care va ieşi din mine. Dacă găsesc aşa ceva, să îl lepăd. Astfel, voi fi omul întotdeauna liniştit, bucuros, fără izbucniri de bucurie şi fără căderi care îmi vor produce întristare. Nu va exista nimic care să mă mai impresioneze de-a lungul vieţii. Slujirea mea mi-o voi face în chip desăvârşit, dar sufletul meu nu se va lipi acolo. Voi cheltui timpul necesar pentru aceasta, o voi împlini înaintea lui Dumnezeu, dar va fi instrumentul pe care astăzi mi l-a încredinţat Dumnezeu. Nu mă va preocupa, aşa încât, dacă îmi va fi schimbată slujirea sau îmi va fi dată peste cap, pacea nu mi se va risipi. Să fiu întors spre Dumnezeu, ca să fac slujirea mea în chip desăvârşit, dar fără ca fiinţa mea să se lipească de ea.

In al treilea rând, să urmărim ceasurile însingurării noastre cu Dumnezeu, care sunt cele mai roditoare, mai esenţiale şi mai pline de rezultate şi, ca să spunem aşa, ipostatice (consistente), adică au ipostas (consistenţă). Celelalte ceasuri ale zilei noastre sunt aproape inconsistente (fără ipostas). Ceasurile însingurării noastre cu Dumnezeu sunt orele de dinaintea începerii slujbei de dimineaţă. Dacă putem, să ne asigurăm dimineaţa una, două, trei sau patru ore. Dacă nu vom avea la dispoziţie timp ca să fim singuri cu Dumnezeu dimineaţa, vom fi cei mai lipsiţi de învăţătură, fără rădăcină şi, prin urmare, nu vom avea parte nici de slujbă, nici de viaţă mistică. Cel puţin - mai ales iarna - trei, patru ore ne este foarte uşor să le dobândim, aşa încât să fim absolut singuri cu Dumnezeu. Slujba de la biserică este premisa vieţii mistice, pentru că II face pe Dumnezeu prezent. Dumnezeu, Cel-ce-este, devine prezent înlăuntrul meu prin aşteptarea mea în timpul slujbei şi, în continuare, viaţa mea mistică, ea însăşi o continuare a vieţii cultice, II face pe Dumnezeul cel prezent să fie cu adevărat împreună cu mine, pururi împreună cu mine înlăuntrul meu.

Inainte de slujbă, dacă vrei, citeşte, dacă vrei, fă rugăciunea minţii. In sfârşit, fă ce vrei, ajunge să fii tu şi Dumnezeu. Nimic să nu-ţi amintească de lume, nimic să nu te atragă, ci să se înfăţişeze înaintea ta vederea lui Dumnezeu, nădejdea câştigării raiului, această privelişte pe care poţi să o simţi şi să te bucuri de ea, şi care provine dintr-o vedere lăuntrică a lui Dumnezeu, şi care apoi va deveni o contemplaţie curată, o arătare.

Pe lângă acestea, sunt importante şi orele de după slujbă. Intâlniri, vizite, gustări, râsete - toate acestea sunt o rătăcire departe de Tatăl, departe de casa părintească. Să nu ne înşelăm pe noi înşine, nu e întâmplător faptul că nu am rânduit masa îndată după slujbă, în afara zilelor de sărbătoare, când se schimbă rânduiala. Lucrul acesta îl facem tocmai ca să mergem la chiliile noastre. Să fiţi siguri însă că, atunci când simţiţi foame, greutate, somnolenţă, toate acestea se datorează faptului că sufletele voastre rătăcesc pe pământ, şi nu în Dumnezeu. Dacă suntem întorşi către Dumnezeu, atunci nici nu ne este foame, nici nu moţăim, nu ne e nici frig, nici cald, nici nu suferim. Doar suntem foarte mulţumiţi. De aceea, în acele ore de după slujbă, fie du-te să te culci - somnul trebuie îngăduit, este o neputinţă a firii -, fie fă-ţi lucrul tău, şi singurul tău lucru este acesta: să fii cu Dumnezeu. In afara cazului în care nu te poţi îndeletnici cu Dumnezeu, mai bine găseşte-ţi o slujire care te ajută să fii neîmprăştiat, decât să alergi încolo şi-ncoace sau să mănânci şi să bei şi să discuţi. Sapă, coase, scrie, fa ce vrei, ajunge să fie o dăruire, pentru că şinele tău este încă incapabil să rămână întors către Dumnezeu, cel puţin în acele ore.

Seara, după Pavecerniţă, este de preferat să te odihneşti, ca să te poţi trezi dis-de-dimineaţă, cu câteva ore înainte de slujbă, în afara faptului că primeşti o binecuvântare specială ca să faci la chilie o lucrare duhovnicească. Oricum, întâlnirile şi discuţiile nu sunt decât fapte cu totul satanice. Sunt satanice nu în înţelesul că provin direct de la satana, ci că provin din şinele tău sau de la ceilalţi oameni. Doar dacă e dată o binecuvântare specială poţi să discuţi; altfel, odihneşte-te, ca să te poţi trezi noaptea şi să te desfatezi întru Dumnezeul tău.

Intârzierile de seară înseamnă că suntem trupeşti. Discuţiile înseamnă că şinele nostru nu a cunoscut ni- cio trăire duhovnicească. Numai când eşti trimis undeva poţi să discuţi, pentru că atunci îţi tăgăduieşti voia proprie, lucru care este important şi minunat şi te uneşte cu Dumnezeu. Altfel, du-te să te odihneşti - acum asta e treaba ta! -, aşa încât să poţi să priveghezi la noapte.

In timpul zilei, fa-ţi rugăciunile, ai grijă de slujba ta, programează-ţi viaţa în aşa fel încât, pe cât poţi, să nu te împrăştii. Râsetele, discuţiile, alergăturile încolo şi-ncoace ne fac să trăim departe de Dumnezeu, chiar dacă ne aflăm în mănăstire.

Dacă nu vei fi tăcut în timpul zilei, în timpul nopţii vei dormi. Iar dacă vei dormi noaptea, ziua nu vei putea să faci o lucrare duhovnicească, cu atât mai puţin dacă îţi cheltui noaptea cu alte lucruri. De aceea, ziua autentică şi noaptea adâncă sunt rezultatul unei rădăcini lăuntrice adevărate. Să trăim astfel încât să ne găsim mintea şi să vedem dacă rezistă în salturile pe care trebuie să le facă înaintea lui Dumnezeu, aşa încât să-L poată ajunge cândva.

Când ostenim şi avem dureri pentru Dumnezeu, atunci putem să spunem că avem dreptul să-L cerem pe Sfân tul Duh. Altfel, doar vom vorbi despre El, dar nu vom putea spune niciodată că Duhul ne-a rebotezat, că ne-am frământat viaţa cu Duh, cu sare şi cu foc. „Orice jertfa va fi sărată cu sare“ - nu există sare dacă nu avem această prăjire la focul greutăţilor, aceste lovituri primite de la viaţă. Insă „totul va fi sărat cu foc" (Mc. 9, 49) - nu există foc, dacă nu există această suire a minţii. Nu există Duh, dacă nu există sare şi foc, dacă nu există viaţă lăuntrică duhovnicească, trăită cu simţire.

Faptul că toate rugăciunile noastre încep cu cererea ca Mângâietorul să vină, Duhul adevărului, pe Care Fiul ni-L trimite de la Tatăl, să fie ceva care ne va împunge mereu şi ne va aminti de poziţia noastră, adevărată sau mincinoasă, înaintea Sfântului Duh! Dacă poziţia noastră este mincinoasă, atunci, oricât am spune „împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Carele pretutindenea eşti"3, Cel ce este prezent pretutindeni va fi pentru noi inexistent. Vom striga, dar, la fel cu preoţii lui Baal, „nu era nici glas şi nici auzire" (3 împ. 18, 26), la fel se va întâmpla şi cu noi. Dar dacă noi II vom dori, atunci se va petrece tocmai contrariul. înainte să-L cerem, Dumnezeu ne va spune: „Iată, aici sunt!" (Is. 58, 9). Este ceva care îţi întoarce de îndată privirea către Dumnezeu, ceva care te atrage, te vrăjeşte, te absoarbe, te cucereşte! Dacă dorim astfel de cuceriri din partea Duhului Sfânt, atunci vom fi copiii lui Dumnezeu, atunci vom putea să spunem că ne luptăm cu adevărat şi că iubirea noastră este autentică. Altfel, tot ceea ce face întreaga lume, vom face si noi.

ARHIMANDRIT EMILIANOS SIMONOPETRITUL

"TALCUIRE LA SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL", EDITURA SFANTUL NECTARIE

Cumpara "TALCUIRE LA SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL", EDITURA SFANTUL NECTARIE

 

Pe aceeaşi temă

11 August 2017

Vizualizari: 866

Voteaza:

Sa nu ne inselam pe noi insine 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE