Sf. Vasile cel Mare - Despre bucurii si necazuri si despre intelepciune

Sf. Vasile cel Mare - Despre bucurii si necazuri si despre intelepciune Mareste imaginea.

 

Sf. Vasile cel Mare - Despre bucurii si necazuri si despre intelepciune

 

Nici lucrurile placute, foarte ravnite de cei multi, nu au statornicie si nu dainuiesc de-a pururi, dar nici necazurile si supararile nu sunt si nici nu raman mereu aceleasi, ci toate lucrurile sunt supuse unei miscari si nelinisti oarecare si se schimba pe neasteptate.

 

Nici sanatatea trupeasca, nici floarea tineretii, nici fericirea din casa noastra, nici bogatia cealalta a vietii nu dainuiesc mult, ci, daca esti pe calea cea linistita in viata aceasta, vei primi totusi si vejeliile. Fiindca va veni boala, va veni si saracia printr-un vant care nu va fi totdeauna favorabil. Dar si pe barbatul vrednic de admiratie si de urmat in toate il cuprind multe rele neasteptate si necazuri venite deodata tulbura toata fericirea lui ca niste vartejuri de vant.

Iar relele ce sosesc unele dupa altele neincetat sunt ca valurile care vin unul dupa altul. Desigur, vei vedea ca si aceste rele au trecut odata si viata ta o vei vedea ca se va schimba in bucurie si in liniste deplina si veselie. In acelasi fel in care nu este cu putinta ca marea sa ramana aceeasi multa vreme, caci pe aceea pe care acum o vezi linistita si statornicita, o vei zari dupa putin timp manata de puterea vanturilor. Iar marea pe care o vei vedea in­furiata si fierband de tulburarea apei se potoleste in curand intr-o liniste adanca.

 

Tot asa si lucrurile lumii acesteia se intorc cu usurinta in amandoua partile. Din aceasta pricina este datoria unui bun carmaci, cand toate merg dupa cugetul lui intr-o viata potolita, sa primeasca schimbarile si sa nu ramana in starea de fata a prezentului ca intr-o stare de sfarsit si de moarte si sa nu se deznadajduiasca in situatia cea mai nefericita caci va primi iar binele, ca nu cumva prin mahnirea si tristetea sa excesiva sa se scufunde mai usor. Caci acela este un bun carmaci care carmuind cu succes cele ce se intampla sa vina si ramanand mereu asemenea cu el insusi, nu se inalta in fericire si nici nu cade jos in nenorociri. Cu toate ca nu poate carmaciul sa linisteasca marea cand vrea el, totusi este destul de usor ca sa avem o viata fara de valuri daca vom face sa taca in noi tulburarile care se ridica din pricina patimilor noastre si daca vom aseza cugetul si parerile noastre mai sus si deasupra celor ce se intampla in afara  noastra.

 

Caci cei foarte cuprinsi de grijile vietii sunt ca pasarile prea grase: in zadar au aripi sa zboare, caci ele se tarasc pe pamant impreuna cu vi­tele.

 

Adesea oamenii aduna multe invataturi din tinerete, dar, ajunsi la mijlocul vietii, se intaresc impotriva lor ispitele aruncate de duhurile rautatii, si, neputand suferi si rabda greutatea furtunii, fiindca ei nu au carmaci bun, patimesc o pierdere si o vatamare a tuturor bunurilor castigate. Iar unii naufragiaza in credinta lor, altii au pierdut intelepciunea pe care au avut-o din tinerete, ca si cum o turbaciune oarecare a poftei celei rele ar fi navalit asupra lor.

 

Este un lucru jalnic, de privit ca, dupa postire, dupa o viata aspra, dupa rugaciune continua, dupa lacrimi multe, dupa infranare de douazeci si treizeci de ani, sa vezi ca, din pricina nebagarii de seama a sufle­tului si neostenelii lor, ei se arata lipsiti si goi cu totul de roade.

 

Si asemenea este omul care s-a imbogatit cu lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, cu un negustor foarte bogat care s-a mandrit si se faleste cu multimea transporturilor de marfuri, dar corabia sa, dupa ce a sosit pur­tata de un vant favorabil si a scapat de primejdiile marii, se sparge tocmai la liman si se arata lipsita de toate marfurile sale. De asemenea oameni, Dumnezeu sa se milostiveasca. Fiindca avem mila de cei care au fost lipsiti pe buna dreptate de vrednicia lor si acest sentiment apare din partea celor care sunt miscati de propria lor suferinta.

 

Ne vom milostivi de acela care a cazut de la o mare bogatie la cea din urma saracie; de acela care a fost aruncat din cea mai inalta stare de bine a trupului sau, in slabiciunea cea mai mare; de acela care se bucura de frumusetea si dragalasenia trupului sau si care a fost stricat, de patimile bolilor celor mai marsave.

 

Si noi am fost odata slaviti in viata petrecuta in rai, si ne-am facut lipsiti de slava si scoborati prin caderea noastra. Dar Dumnezeu se va milostivi de noi vazandu-ne ce fel de oameni am ajuns, din starea in care eram inainte. De aceea si pe Adam l-a chemat cu acel cuvant de milostivire: "Adame, unde esti ?". Caci nu cauta sa afle unde era - Cel ce toate le stie - ci voia ca Adam sa cugete in ce stare a ajuns din locul de mai dinainte. "Unde esti ?", in loc sa spuna: "In ce nenorocire ai cazut de la o inaltime atat de mare ?".

 

Se cuvine deci ca ratiunea care are parte de locul cel mai inalt in noi, ca un judecator, sa judece toate si sa cerceteze cele ce trebuie ac­ceptate si cele ce nu trebuie si sa le cerceteze pe cele ce trebuie pri­mite si cele ce nu trebuie si sa se incredinteze avanturilor sufletului cu cea mai mare bagare de seama si discernamant. Aceasta inseamna ceea ce spune Pavel: "Daca ne-am fi judecat pe noi insine, nu am fi judecati".   

 

De aceea nu scruta si nu cerceta viitorul, ci foloseste-te cu folos de cele de fata si prezente. Caci ce folos ai daca primesti mai dinainte cunoasterea lucrului?

 

Daca viitorul este bun, va veni chiar daca nu este stiut dinainte; iar de va fi rau, care va fi castigul tau sa te mahnesti mai dinainte?

 

Definitia inteligentei este dubla: intr-un sens, inteligenta este pazire a folosului propriu in uneltirea fata de aproapele, iar aceasta unel­tire este a sarpelui care isi pazeste capul sau. Aceasta pare a fi o vicle­nie a moravurilor care descopera cu ascutime folosul propriu si care vatama si prada pe cei mai curati cu mintea; si asa este inteligenta cea nedreapta a administratorului, a iconomului.

 

Iar adevarata inteligenta este cea care face deosebirea celor create si a celor necreate, prin care cel care o urmeaza si o are, nicicand nu se va lipsi de faptele virtutii si nici nu va intra sau nici va fi prins de prapastia raului.

 

Si intrucat nimeni nu este stapan sa afle prin propriile sale puteri cele ce trebuie sa savarseasca, Dumnezeu ne-a adus o binefacere noua, ne-a dat sfatuitori, dar nu stapanitori peste noi. Caci este datoria si treaba imparatului sa porunceasca celor de sub stapanire; iar a sfatuitorului, sa convinga despre cele de folos pe cei pe care ii sfatuieste.

 

De aceea, fiecare dintre noi sa se socoteasca pe sine nu ca pe un stapanitor, ci ca un sfatuitor dat de Dumnezeu norodului. Astfel, si Pa­vel era sfatuitor al Asezamantului celui Nou, caci el spune: "Eu dau sfa­tul meu, ca unul care am fost miluit de catre Dumnezeu".

 

Este o mare binefacere un sfat intelept si prezenta unui om care are bunavointa fata de tine, caci el implineste ceea ce lipseste intelegerii tale.

 

Caci este de mare folos un sfat si aceasta ne arata mai cu seama Moise, cel care a fost invatat in intreaga intelepciune a Egiptului, cel care graia cu Dumnezeu cum vorbeste un prieten cu alt prieten al sau. Acesta a luat sfat de la socrul sau, Iethro, ca sa aseze conducatori de mii, de sute si de zeci spre a judeca poporul. Si David s-a folosit ca sfa­tuitor de Husi (II Regi, 15, 37), prin care a nimicit sfatul ostasesc al lui Achitofel (II Regi, 17, s.u.). Si, in general, sfatul este un lucru sfant, uni­rea parerilor, rod al dragostei, aratare si dovedire a smereniei. Este in adevar o cumplita ingamfare a crede ca nu iti lipseste nimic si ca iti esti tu singur de folos, ca unul care singur esti in stare si ai putere sa dai cele mai nimerite si mai bune sfaturi. Noi sovaim sa dam cele cuvenite celor care cugeta si ne rusinam sa recunoastem pe cei mai destepti ca noi in cursul vietii.

 

Pe de alta parte, cel oare asteapta sfatul altcuiva acorda o vreme mai indelungata pentru gandurile si cugetarile sale, pentru ca sa chibzuiasca ceea ce trebuie ca dovedire si atentie. Astfel ca mult folos in chip silit vine de la sfatuire in viata oamenilor, pentru ca un singur om nu este indeajuns pentru sine insusi pentru toate, ci are nevoie de tovarasi intru alegerea celor folositoare mai mult decat in lucrarile si ostenelile trupesti. Astfel ca un om fara de sfatuitor este ca o corabie fara de carmaci, care ajunge sa fie purtata de vanturi. Daca insa vom primi de obicei sfatuitori in cugetarile noastre asupra celor ce se intampla, atunci, cand ne vom sfatui asupra sufletului si asupra celor care il intereseaza pe el, nu va trebui oare sa cautam sfatuitori minunati?

 

Iar acela care urmeaza vointa inimii lui, cea desarta, cand are cu el sfatul cel bun, este asemenea lui Roboam, care nu a dat cinstea cuvenita sfatului celui mantuitor al batranilor sfatuitori, ci a urmat sfatul celor mai tineri, cei care au fost hraniti alaturi de el, si prin acestia el a pier­dut stapanirea asupra celor zece semintii (III Regi. 12, 7).

 

In acest fel sfaturile indreptate impotriva celor drepti se intorc asu­pra capetelor celor ce dau sfaturi, precum sulitele si sagetile care cad pe corpurile tari si vartoase se intorc inapoi peste cei care le arunca. "Caci Domnul va purta de grija tuturor celor care il iubesc si El va nimici pe toti cei pacatosi", fiindca Lui I se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

 

Trad. de Constantin Daniel

 

.

22 Octombrie 2006

Vizualizari: 10457

Voteaza:

Sf. Vasile cel Mare - Despre bucurii si necazuri si despre intelepciune 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE