Sfaturile evanghelice

Sfaturile evanghelice Mareste imaginea.

Sfaturile evanghelice

In Evanghelie gasim nenumarate sfaturi, trei dintre ele ies in evidenta: saracia de bunavoie, fecioria si ascultarea desavarsita. Daca tot crestinul trebuie sa tina seama de ele, in mod deosebit si le asuma calugarii.

In lumea de astazi, agresata de o propaganda erotica fara de margini, greu mai inteleg oamenii ca exista fiinte care se consacra exclusiv lui Dumnezeu, imbratisand monahismul. Nu inteleg din ce motiv, un om astfel consacrat, nu-i da trupului toate cate le cere, pentru ca sufletul sau sa se poata indeletnici cu rugaciunea, cu meditatia, cu propovaduirea cuvantului lui Dumnezeu si cu alinarea suferintelor altora.

Cand tanarul bogat a venit la Mantuitorul si L-a intrebat ce sa faca pentru a mosteni viata vesnica, Domnul i-a raspuns simplu: "De vrei sa intri in viata, pazeste poruncileť (Matei 19, 17). Vazand ca intr-adevar tanarul traieste in spiritul poruncilor, si doreste ceva mai mult, "Iisus i-a zis: daca voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara in cer; dupa aceea, vino si urmeaza-Mi" (Matei 19,21).

Se vede de aici clar distinctia intre sfaturi si porunci. Poruncile, obligatorii pentru toata lumea, cer folosirea bunurilor pentru mantuirea sufletului; sfatul cere renuntarea totala la averi, pentru ca astfel, eliberat de grija lor, sa-l poti urma liber pe Hristos. In lumea pacatului sunt prezente multe patimi. Pe cele mai importante le aminteste Sfantul Ioan: "Nu iubiti lumea, nici cele ce sunt in lume. Daca cineva iubeste lumea, iubirea Tatalui nu este intru el; pentru ca tot ce este in lume, adica pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii nu sunt de la Tatal, ci sunt din lume" (1 Ioan 2,15-16).

Este vorba aici de iubirea de placere, iubirea de avere si iubirea de marire. Antidotul acestor patimi il ofera asumarea sfaturilor evanghelice, sau a voturilor monahale: fecioria, saracia si ascultarea.

In societatea de consum, in care omul ii ofera trupului tot ce isi doreste, numarul celor ce isi asuma acest mod de viata scade. Ba, si fata de cei ce aleg aceasta cale, se pot face tot felul de consideratii malitioase, uneori chiar din partea clericilor, socotiti fiind acestia ca oameni slabanogi si anacronici.

Noi afirmam contrariul: monahul este un barbat al tariei, cavaler eminent al duhului, luptatorul cel mai hotarat impotriva patimilor. Calugarul, ca si cavaler al duhului, "este omul ce se transcende necontenit, ce se lanseaza deasupra granitei sale omenesti, ce traieste in contact real cu transcendenta divina. " Cinul monahal alcatuieste, in acest sens, garda de onoare a Bisericii.

Taria monahului isi are izvorul in asceza. Sfantul Pavel ne spune ca pentru a dobandi lauri e nevoie de antrenament, de viata sportiva cu renuntari. Ca exemplu se da pe sine: "Eu, deci, asa alerg, nu ca la intamplare, asa ma lupt, nu ca lovind in aer, ci imi chinuiesc trupul meu si il supun robiei, ca nu cumva, altora propovaduind, eu insumi sa ma fac netrebnic" (1 Corinteni 9, 26-27).

Asceza nu e o omorare a vietii din noi, ci o omorare a slabiciunii din noi. Asceza este "o omorare a mortii din noi, ca sa se elibereze firea din robia ei", conform spuselor Sfantului Maxim Marturisitorul. Dupa acesta sunt doua morti. Cea dintai e produsa de pacat si e moartea firii. Cea de a doua e moartea dupa asemanarea lui Hristos, este moartea pacatului si a mortii produsa de el.

Precum moartea firii, ca descompunere produsa de pacat, nu vine numai in momentul final, ci roade ca un vierme timp indelungat la temelia firii, asa si moartea mortii, adica a pacatului, nu se produce intr-un moment, ci se lucreaza cu anevoie si cu ravna.

Omorarea acestor slabiciuni de moarte strecurate in fire, prin asceza, devine posibila de abia prin moartea de viata datatoare a Domnului Hristos. Sfantul Pavel spune: "M-am rastignit impreuna cu Hristos, si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine" (Galateni 2, 20). Unirea cu Hristos e prezenta si-n moarte si-n inviere, adica in asceza si in mistica, chiar daca prezenta Lui in moarte nu e atat de vizibila. Pe masura purificarii de patimi sufletul se ilumineaza si, in sfarsit, ajunge la unire cu Hristos.

Monahismului, care presupune o viata de daruire totala, i se cauta diverse origini. La urma urmei, originea monahismului trebuie cautata in Sfintele Scripturi. Sfaturile evanghelice au fost intrupate desavarsit in persoana si viata Mantuitorului Iisus Hristos. Pe urmele Lui au mers Maica Domnului, Sfintii Apostoli si o multime de crestini din primele veacuri.

Cand Domnul le-a spus ucenicilor ca omul nu-si poate lasa femeia, decat din motiv de desfranare, acestia au tras concluzia ca e mai de folos ca barbatul sa nu se insoare. Mantuitorul le-a raspuns: "Nu toti pricep cuvantul acesta, ci aceia carora le este dat Ca sunt fameni care s-au nascut asa din pantecele maicii lor; sunt fameni pe care oamenii i-au facut fameni, si sunt fameni care s-au facut fameni pe ei insisi, pentru imparatia cerurilor" (Matei 19, 12).

Sfantul Apostol Pavel, el insusi celibatar, le-a scris corintenilor: "Eu voiesc ca toti oamenii sa fie cum sunt eu insumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul asa, altul intr-altfel" (1 Corinteni 7, 7). Va sublinia si latura practica a celibatului: "Cel necasatorit se ingrijeste de cele ale Domnului, cum sa placa Domnului. Cel ce s-a casatorit se ingrijeste de cele ale lumii cum sa placa femeii" (1 Corinteni 7,32-33).

Sfantul Iustin Martirul ne relateaza ca la inceputul crestinismului erau credinciosi care traiau in feciorie pana la sfarsitul vietii. "Ascetii" si "fecioarele" fie ca traiau in familiile lor, fie in case separate, se bucurau de o cinste deosebita in fata crestinilor si Biserica avea o grija aparte fata de ei socotindu-i ca avangarda duhovniceasca a acesteia.

In secolul IV crestinismul a biruit in Imperiul Roman. Multi doritori de viata duhovniceasca s-au retras in pustiuri, spre a petrece singuri cu Dumnezeu si dincolo de tumultul lumii, precum facusera de fapt Proorocul Ilie sau Sfantul Ioan Botezatorul inainte de intemeierea crestinismului.

Este atat de cunoscut, in aceasta privinta, Sfantul Antonie cel Mare (251-336). El i-a fascinat pe multi, si i-a determinat sa aiba acelasi mod de viata. Ucenicul lui, Sfantul Pahomie, a organizat primele manastiri de calugari cu viata de obste. Organizarea definitiva a monahismului chinovial o face Sfantul Vasile cel Mare (+379), care a vizitat manastirile din Egipt, unde traise Sfantul Antonie, precum si cele din Asia Mica, din Siria si din Palestina. Manastirile s-au raspandit in toata lumea crestina.

Referitor la aparitia monahismului s-au emis si alte multe ipoteze. Noi, insa, credem, asa cum am spus, ca acesta a aparut din dorinta fireasca a unor credinciosi de a se darui total lui Dumnezeu.

Unii spun ca monahismul a aparut sub influenta esenienilor, care renuntau la casatorie pentru a putea trai o viata in abstinenta totala. Altii vad o influenta a lui Filon din Alexandria in originile monahismului, sau chiar a practicilor din extremul orient, din India.

Este prezenta si teza ca, odata cu increstinarea masiva a Imperiului Roman, a scazut foarte mult ravna duhovniceasca si moralitatea, determinandu-i pe cei mai ravnitori sa aleaga calea izolarii si a monahismului. Aici isi puteau valorifica potentialul lor duhovnicesc si duceau o viata crestina aleasa.

Numai ca Sfantul Antonie, personalitate celebra in tot monahismul, a ales izolarea in pustia Egiptului inainte de increstinarea Imperiului. Asa ca teza nu prea sta in picioare.

Si daca monahismul egiptean datorita Patericului, datorita Istoriei lausiece a lui Paladie (Lavsaiconului) si datorita Istoriei monahilor din Egipt, traduse in toate limbile crestinatatii, este foarte cunoscut, nu pot fi neglijate nici alte centre de viata monahala. "La ora actuala avem indicii numeroase care ne indreptatesc sa credem ca monahismul a aparut in mai multe puncte ale crestinatatii, independente unele de altele fi aproape simultan, " Asa, de exemplu, nu poate fi neglijat monahismul mesopotamian, care are origini autohtone.

Asa ca monahismul, din toata lumea crestina, isi are radacina in invatatura Domnului Hristos ) si a Sfintilor Apostoli. "Cu alte cuvinte, inainte de monahismul propriu-zis a existat un pre-monahism. Sursa principala a ceea ce numim, la propriu, monahism crestin, este de gasit in curentele ascetice puternice, mult mai bine cunoscute astazi, care au marcat profund crestinismul primelor trei secole." Celibatul, vizand ambele sexe, era o practica raspandita in Biserica primara.

Termenul de monah vine de la grecescul (singur), iar cel de calugar de la kalos (frumos) si gheron (batran), adica batran frumos. De fapt de la monahos vine denumirea calugarului in multe limbi: latina, engleza, franceza, slavona, etc. Vom lua acum pe rand cele trei voturi monahale: saracia, fecioria si ascultarea.

a) Saracia. Credinciosului obisnuit nu-i cere Dumnezeu sa fie sarac. Il avertizeaza doar ca bogatia poate constitui o mare ispita pentru mantuire. "Pentru ca noi n-am adus nimic in lume, spune Sfantul Pavel, tot asa cum nici nu putem sa scoatem ceva din ea afara; ci avand hrana si imbracaminte cu acestea vom fi indestulati. Caci cei ce vor sa se imbogateasca, dimpotriva, cad in ispita si in cursa si in multe pofte nebunesti si vatamatoare, ca unele care cufunda pe oameni in mina si in pierzanie. Ca iubirea de argint este radacina tuturor relelor si cei ce au poftit-o cu infocare au ratacit de la credinta si s-au strapuns cu multe dureri" (1 Timotei 6, 7-10).

Cea mai mare ispita a bogatiei este de a fi considerata un adevarat dumnezeu. Zice Mantuitorul: "Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura. Ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura. Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta" (Matei 6, 19-21).

De fapt pilda de saracie absoluta ne-o da Domnul Hristos: "Vulpile au vizuini, spune El, si pasarile cerului cuiburi, dar Fiul Omului n-are unde sa-si plece capul" (Luca 9, 58).

O atitudine corecta fata de bunuri ne-o arata Sfantul Vasile cel Mare. Noi nu ne putem socoti proprietarii absoluti ai bunurilor noastre, ci administratorii lor: "bogatii considera averile, care sunt comune tuturor oamenilor, ca ale lor, pentru ca ei au pus mana mai intai pe ele. Daca fiecare om si-ar opri pentru sine numai atat cat ii trebuie pentru satisfacerea nevoilor sale si daca ar da ce-i prisoseste celui nevoias, atunci nimeni n-ar mai fi bogat, nimeni sarac... Oare nu esti lacom, nu esti hot, cand iti insusesti cele ce ti-au fost date in administrarea ta? Daca am fi administratori buni ai averilor noastre am putea cuceri cu ele cerul.ť

Spuneam ca cea mai mare ispita a iubirii de avere este ca aceasta sa devina pentru om un adevarat dumnezeu. Ea insa e si nascatoare de multe alte pacate. Zice Sfantul Maxim Marturisitorul ca "iubitorul de placeri iubeste argintul, ca sa-ti procure dezmierdari printr-insul; iubitorul de slava desarta, ca sa se slaveasca printr-insul; iar necredinciosul, ca sa-l ascunda si sa-l pastreze, temandu-se de foamete, de batranete, de boala sau de ajungerea intre straini. Acesta nadajduieste mai mult in argint decat in Dumnezeu, Facatorul lucrurilor si proniatorul tuturor, pana si a celor mai de pe urma si mai mici vietati.

In ce-i priveste pe calugari, ei trebuie sa fie totalmente detasati de bunurile materiale. Zicea un batran: "nevoitorii cei desavarsiti nu primesc degraba lucru de la cineva, iar cei de mijloc nu zic cuiva sa le dea lor ceva. Daca cineva singur le va da, primesc cele trimise, ca de la Dumnezeu. Iar daca vreunul este foarte bolnav, sa ceara trebuinta sa cu multa smerenie, prihanindu-se insa pe sine totdeauna." In cazul in care calugarul isi incalca votul saraciei si aduna bani, uneori Dumnezeu, spre indreptare, il mustra. " Un pustnic oarecare a fost suparat de iubirea de argint. Acesta a adunat din lucrul mainilor sale un galben, apoi doi, dupa aceea trei si asa nevoindu-se, a castigat cinci. Dupa aceea, indata a cazut la pat si picioarele i-au putrezit si a dat doctorului cei cinci galbeni, dar boala nu mai inceta. Venind intr-o dimineata doctorul, i-a zis: trebuie sa ti se taie un picior; ca de nu va putrezi tot trupul tau. El insa, s-a dat pe sine mortii si daca a sosit noaptea plangea si a venit catre dansul ingerul Domnului si cum tacea, l-a apucat de picior si netezindu-i rana graia: mai aduna-vei cinci'? Si indata tamaduindu-l, s-a facut nevazut. Facandu-se ziua, a venit doctorul si a batut la usa lui, iar el sculandu-se, l-a intampinat pe acesta. Doctorul cand l-a vazut s-a mirat foarte mult si instiintandu-se de ceea ce s-a intamplat, s-a facut crestin."

Detasarea totala de avere ii permite calugarului sa se dedice vietii duhovnicesti si rugaciunii. De fapt acesta este si motivul pentru care a renuntat la lume. "Cel ce a dorit cu ardoare viata monahala, zice batranul Daniel din Katounakia, care stapanit de dorul lui Dumnezeu a decis sa urmele aceasta cale, cand constata ca prilejurile depacatuire il impiedica in lume sa duca o viata evanghelica ti sa-si pazeasca sufletul in asemanare intacta cu Dumnezeu, se indeparteaza de lume si de lucrurile din lume. Renunta, dupa porunca Domnului, la tatal si mama sa, la frati, la rude, si la toate placerile din lume, singura tinta fiind sa-I placa Domnului. Socotind ca viata manastireasca ne invata calea stramta si cu scarbe, adica rugaciunea, postul, privegherea si renuntarea la felul de a gandi din lume, el renunta la bunurile si bogatiile sale, respinge cu barbatie toate placerile lumii, voia sa proprie si judecata sa, se aseaza intr-o manastire... intr-un schit, intr-o chilie sau in pustie, si se supune de buna voie si cu dragoste de Dumnezeu, fara nicio tinta materiala. Si acolo, se va ruga dupa randuielile monahale."

Adevarata saracie presupune nu numai a renunta la bunurile materiale, ci si a nu le dori. De aceea spun parintii duhovnicesti ca si saracia are trei trepte.

Saracii de pe prima treapta parasesc lucrurile materiale, dar cu inima raman legati de ele. Saracia lor este aparenta si nu efectiva. Saracii de pe a doua treapta renunta la bunurile materiale si nu le pare rau. Inima lor s-a despartit de ele. Insa au o mare grija de lucrurile strict necesare de care nu se pot lipsi: le place sa fie bine imbracati, sa aiba mancare buna, sa aiba o camera confortabila. Aceasta nu-i o adevarata saracie, caci si oamenilor din lume adesea le lipsesc multe.

Saracii de pe a treia treapta renunta cu bucurie si la lucrurile necesare. Nu-i de-ajuns sa te lipsesti de lucrurile prisositoare, ci si de cele trebuincioase. Sa primesti cu bucurie a flamanzi si inseta, a rabda de frig, a fi imbracat cu haine uzate si rupte, a suporta oboseala si lipsa tuturor lucrurilor. Parintii duhovnicesti, pentru a-i ajuta pe ucenici sa ajunga la o adevarata saracie, le schimbau chilia cu una mai incomoda, le schimbau o haina buna cu una rea, le luau o carte de care erau legati afectiv.

In societatea de consum bunurile materiale si placerile trupesti au devenit adevarate zeitati. "A manca bine, a indragi femei frumoase, a fura si exploata pe cei slabi, a dormi in lenea unui trup obosit de senzatii tari, a te inchina icoanelor rotunde ale banului devenit in acest fel un adevarat dumnezeu facator de minuni, iata expresia unei vieti pentru care a trudit o lume intreaga de milenii" spune Ernest Bernea.

La un moment dat Sfantul Apostol Petru l-a intrebat pe Domnul Iisus: "Iata noi am lasat toate si Ti-am urmat Tie. Cu noi oare ce va fi? Iar lisus le-a zis: Adevarat zic voua ca voi cei ce Mi-ati urmat Mie, la innoirea lumii, cand Fiul Omului va sedea pe tronul slavei Sale, veti sedea si voi pe douasprezece tronuri, judecand cele douasprezece semintii ale lui Israel. Si oricine a lasat case sau frati, sau surori, sau tata, sau mama, sau femeie, sau copii, sau tarine, pentru numele Meu, inmultit va lua inapoi si va mosteni viata vesnica" (Matei 19, 27-29).

b) Fecioria. Dupa ce Ucenicii Mantuitorului au avut o discutie cu El referitor la divort, I-au zis: "Daca astfel este pricina omului cu femeia, nu este de folos sa se insoare. Iar "El le-a zis: Nu toti pricep cuvantul acesta, ci aceia carora le este dat. Ca sunt fameni care s-au nascut asa din pantecele mamei lor, sunt fameni pe care oamenii i-au facut fameni si sunt fameni care s-au facut fameni pe ei insisi, pentru imparatia cerurilor" (Matei 19,10-12).

Calugarii s-au facut fameni pe ei insisi pentru imparatia lui Dumnezeu. Au anticipat starea de dupa parusie si au "imbracat ingerescul chip", cum mai este numita randuiala tunderii in monahism. Cand saducheii, care nu credeau in inviere, voind sa-l sicaneze pe Domnul Hristos i-au pus in fata intamplarea imaginara cu o femeie maritata pe rand cu sapte frati, si intrebandu-L a cui va fi femeia la inviere, Mantuitorul le-a raspuns: "Va rataciti ne stiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Caci la inviere, nici nu se insoara, nici nu se marita, ci sunt ca ingerii lui Dumnezeu in cer" (Matei 22, 29-30).

Sfantul Ioan Gura de Aur a scris o lucrare intreaga "Despre feciorie si Apologia vietii monahale." Fecioria din Biserica crestina este net superioara fecioriei din iudaism sau paganism. "Iudeii privesc cu dezgust frumusetea fecioriei si nu e de mirare, odata ce n-au cinstit nici pe Hristos, nascut din Fecioara. Paganii o admira si se minuneaza de ea. Dar, numai Bserica lui Dumnezeu, numai crestinii o pun in practica si o ravnesc."

Admirand fecioria, Sfantul Ioan Gura de Aur nu dispretuieste nici casatoria. La intrebarea de ce militeaza pentru feciorie, raspunde asa: "Sunt convins ca fecioria este o treapta superioara casatoriei. Spunand aceasta nu osandesc casatoria, n-o pun intre faptele rele, dimpotriva, o pretuiesc nespus de mult. Casatoria este un post al castitatii pentru cei ce o folosesc cum trebuie. Casatoria nu da voie firii omenesti sa se salbaticeasca. Casatoria pune traiul legitim intre un barbat si o femeie ca un zid de apasare de care se sfarama toate valurile poftei: prin acest trai legitim dobandim multa liniste si o pastram."

Sfantul Ioan citeaza in lucrarea sa sfatul Sfantului Pavel ca "bine este pentru om ca sa nu se atinga de femeie" (1 Corinteni 7, 1) si constatarea ca "cel necasatorit se ingrijeste de cele ale Domnului, cum sa placa Domnului. Cel ce s-a casatorit se ingrijeste de cele ale lumii, cum sa placa femeii" (1 Corinteni 7, 33). Iar celor ce-si puneau intrebarea absurda daca nu se va stinge viata pe pamant daca toti nu se vor casatori le-a raspuns ca Adam si Eva n-au venit la viata pe calea nasterii.

Fata de fecioare, Sfantul Ioan Gura de Aur are o admiratie speciala: "Pe fecioara n-o impodobesc pietrele pretioase, bijuteriile, hainele luxoase si scumpe, hainele impestritate cu tot felul de culori si flori, nici altceva asemanator; nimic din cele pieritoare; in locul acestora, pe fecioara o impodobesc posturile, sfintele privegheri, blandetea, modestia, saracia, barbatia, smerenia, rabdarea; in general, dispretuirea tuturor lucrurilor din viata de aici,"

Toti sfintii au admirat fecioria si i-au vazut frumusetea din propria lor experienta. "Am cunoscut odata un baietel, spune Sfantul Siluan Athonitul. Avea aerul unui inger, era ascultator, constiincios si bland; chipul lui era luminos, cu obrajii rosii, cu ochi luminosi, buni si pasnici. Dar cand s-a facut mare a inceput sa traiasca in necuratie si a pierdut harul dumnezeiesc, iar cand a ajuns la treizeci de ani semana in acelasi timp cu un om si cu un demon... Am cunoscut si o fata foarte frumoasa, fata ei era atat de stralucitoare si placuta ca multe fete invidiau frumusetea ei. Dar pacatele au facut-o sa piarda harul si abia te mai puteai uita la ea.

Sfantul Apostol Pavel, care era si el celibatar, le dezvaluia credinciosilor din Tesalonic voia lui Dumnezeu: "Caci voia lui Dumnezeu aceasta este: sfintirea voastra, sa va feriti de desfranare. Ca sa stie fiecare dintre voi sa-si stapaneasca vasul sau in sfintenie si cinste, nu in patima poftei cum fac neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu" ( 1 Tesaloniceni 4, 3-5).

Sfantul Ioan Casian, vorbindu-le unor fecioare, le spune ca ele se bucura de pe acum de favoarea pe care o vor avea sfintii in rai. Mantuitorul, cand S-a intrupat pentru mantuirea lumii, S-a intrupat dintr-o fecioara. Iar Sfantul Ioan Teologul Il vede pe Mantuitorul stand pe muntele Sionului inconjurat de feciorelnici: "Si m-am uitat si iata Mielul statea pe muntele Sion si cu El o suta patruzeci si patru de mii, care aveau numele Lui si numele Tatalui Lui, scris pe fruntile lor... Acestia sunt care nu s-au intinat cu femei, caci sunt feciorelnici. Acestia merg dupa Miel oriunde se va duce." (Apocalipsa 14, 1-4).

In Evanghelii Sfantul Ioan este numit "ucenicul pe care-l iubea Iisus" (Ioan 21, 20). Fericitul Ieronim spune ca motivul pentru care era iubit era feciorelnicia lui. Pentru aceasta Domnul i-a facut si favorul sa se odihneasca cu capul pe pieptul Sau.

Sfantul Ioan Casian, referindu-se la aspra sentinta a Sfantului Vasile cel Mare: "Eu nu cunosc femeia, si totusi virgin nu sunt", va puncta sapte trepte ale castitatii. Se subliniaza prin aceasta faptul ca nestricaciunea trupului nu consta numai in indepartarea de actul sexual, ci mai ales in curatia inimii, care pastreaza apoi si sfintenia trupului.

Pe prima treapta fiind, nu ne lasam invinsi de gandurile necurate ce vin si de pornirile desfranate ce se ivesc.

Pe a doua treapta nu ramanem in minte cu aceste ganduri, ci le alungam indata ce ele vin. Ajunsi pe a treia treapta nu simtim o miscare launtrica la vederea unei persoane frumoase si nici dorinta pacatului. Nu se rascoleste nimic in noi atunci cand vedem imagini erotice pe micile ecrane sau pe internet.

A patra treapta presupune ca, fiind treji, nu se atata nicio pornire necurata in trupul nostru.

Pe a cincea treapta ajunsi ramanem cu inima curata atunci cand auzim vorbindu-se de intamplari erotice, tot asa ca si cum ni s-ar vorbi de ridicarea unei cladiri sau despre o institutie de caritate.

A sasea treapta presupune ca nici in satan sa nu avem visuri erotice sau inchipuiri pacatoase.

Iar pe a saptea treapta, care este un har deosebit a lui Dumnezeu, nu mai simtim nici in trup, nici in stare de trezvie si nici in somn miscarile trupesti naturale legate de firea omeneasca.

Fecioria "straluceste mai luminos decat radele soarelui", spune Sfantul Ioan Gura de Aur, "ne indeparteaza de toate grijile lumesti si ne face sa ne uitam tinta cu ochi curati la Soarele dreptatii"

c) Ascultarea. In rai Adam a primit o singura porunca: sa nu manance din pomul cunostintei binelui si raului (Facere 3, 3). Omul, uzand rau de libertatea sa, a mancat si a pierdut nemurirea si nestricaciunea, el si urmasii sai.

Noul Adam, Domnul Iisus Hristos, prin ascultarea Lui absoluta de Tatal ne-a rascumparat din aceasta stare. "Caci precum prin neascultarea unui om, spune Sfantul Pavel, s-au facut pacatosi cei multi, tot asa prin ascultarea unuia se vor face drepti cei multi" (Romani 5,19).

Mantuitorul ne invata si pe noi sa fim ascultatori: "Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmele Mie" (Matei 16, 24). Lepadarea de sine presupune renuntarea la eul propriu, la cugetul si voia ta, la orgoliul egocentric, la dorinta de stapanire. Urmarea lui Hristos este daruire totala si ascultarea fata de El.

Am spus ca exemplul absolut de ascultare este Domnul Hristos. In rugaciunea din Ghetsimani Mantuitorul a spus: "Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta! Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti" (Matei 26, 39). Iar Sfantul Pavel ne va aduce aminte de ascultarea sa: "Gandul acesta sa fie in voi care era si in Hristos Iisus, care Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o orbire a fi El intocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare, aflandu-Se ca un om, s-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte de cruce" (Filipeni 2, 5-8).

Omul are tendinta de a nu asculta. Adesea aduce si argumente "rationale" pentru neascultarea sa. Lucrul acesta nu e nou. Saul, regele lui Israel, cand a luptat cu amalecitii a primit porunca de la Dumnezeu sa nu ia nici un fel de prada. N-a ascultat, parandu-i rau de vitele frumoase ce le avea dusmanul, si a luat din ele cu gandul "rezonabil" de a le aduce jertfa.

Proorocul Samuel trimis de Dumnezeu, i-a zis: "Au doara arderile de tot si jertfele sunt tot asa de placute Domnului, ca si ascultarea glasului Domnului? Ascultarea este mai buna decat jertfa si supunerea mai buna decat grasimea berbecilor" (1 Regi 15, 22-23). Din pricina neascultarii Saul a fost lepadat de Domnul si a ajuns rege David.

O pricina a neascultarii poate fi rationamentul ca lucrurile pe care le incalcam sunt de mica importanta. Adevarul este ca cei ce se obisnuiesc a incalca ascultarea in lucruri mici, o vor incalca si in lucruri mari. Si apoi nu felul lucrurilor oprite constituie pacatul, ci neascultarea insasi, care este pacat in sine, fie ca e vorba de lucruri mari sau de lucruri mici.

Este minunata ascultarea. Se spune despre avva Ioan Colov ca "sedea in pustie si luand avva lui un lemn uscat, l-au rasadit si i-a zis lui: in fiecare zi adapa acest lemn cu cate un ulcior de apa, pana ce va face roada. Si era departe izvorul de dansii, incat se ducea de cu seara si venea dimineata. Iar dupa trei ani, a trait lemnul si a facut roada si luand batranul rodul lui, l-a dus la biserica zicand fratilor luati, mancati rodul ascultarii "

Parintii ne dau trei motive pentru care trebuie sa fim ascultatori. Primul motiv e acela ca prin ascultare ii oferim lui Dumnezeu mai mult decat prin celelalte voturi; prin saracie ii oferim lui Dumnezeu averea; prin castitate ii oferim trupul; insa prin votul ascultarii ii oferim judecata proprie si vointa, adica ii oferim fiinta noastra intreaga. Al doilea motiv e acela ca ascultarea cuprinde toate sfaturile evanghelice, pe cand celelalte voturi nu le cuprind. Ascultarea presupune atat saracia cat si fecioria, pentru ca cel ce promite ascultare implicit promite respectarea tuturor randuielilor.

Al treilea motiv este acela ca ascultarea ne apropie cel mai mult de telul nostru, de despatimire. Ea ne cere sa facem efortul de a inainta duhovniceste, de a ne ruga si a nevoi, de a pune cu multa seriozitate in practica asceza crestina.

Ascultarea e necesara in toate aspectele vietii. Albinele au o matca. Stolul de pasari o inainte mergatoare. In familie exista un cap. Sotii asculta unii de altii. Copiii de parinti. Armata de comandant. Tara are un presedinte sau un monarh. Iesirea din ascultare duce la anarhie si distrugere. "Orice imparatie, dezbinandu-se in sine, se pustieste si casa peste casa

In viata sociala este nevoie de ascultare. Se cunoaste indemnul Sfantului Apostol Pavel: "Tot sufletul sa se supuna inaltelor stapaniri, caci nu este stapanire decat de la Dumnezeu; iar ceh ce sunt, de Dumnezeu sunt randuite. Pentru aceea, cel ce se impotriveste stapanirii se impotriveste lui Dumnezeu. Iar cei ce se impotrivesc isi vot lua osanda" (Romani 13,1-2).

Este adevarat ca regimurile totalitare, in speta comunistii, au abuzat de acest principiu si i-au chinuit pe crestini cu diverse poveri nedrepte. Adevarul e ca fermitatea in marturisirea lui Hristos nu este neascultare, ci, dimpotriva, o virtute mantuitoare.

Sfantul Siluan Athonitul ne incredinteaza ca oamenii ascultatori merg pe urmele lui Hristos. Ascultarea este necesara nu numai monahului, ci oricarui om. Insusi Domnul a fost ascultator. Cei mandri si care nu lucreaza decat dupa voia lor proprie nu lasa harul sa locuiasca in ei si, de aceea, n-au niciodata pace in suflet.

Omul ascultator, aflat sub povata unui parinte duhovnicesc, are multa pace sufleteasca. El stie ca parintele sau il duce pe calea mantuirii. "Cel ce asculta s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu... Adevaratul ascultator uraste voia sa proprie si il iubeste pe parintele sau duhovnicesc. Datorita acestui fapt el primeste putinta de a se ruga cu o minte curata. Sufletul lui vede pe Domnul liber de ganduri si ramane in pace intru El. El castiga repede iubirea de Dumnezeu datorita smereniei sale si rugaciunilor parintelui sau duhovnicesc.

Cuviosii Calist si Ignatie Xantopol ii sfatuiesc pe cei ce vor sa imbratiseze o viata duhovniceasca aleasa sa-si caute un duhovnic bun. "Iar aflandu-l pe acesta si lipindu-te cu toata fiinta de el, ca un fiu iubitor de parintele adevarat, ramai intreg in atarnare de poruncile lui, socotindu-l ca pe Hristos insusi, ca unul ce priveste la Acela si nu la om, alungand departe de tine toata necredinta si toata indoiala, ca si toata parerea de sine si placerea vointei tale. "

IPS Andrei Andreicut

24 Septembrie 2015

Vizualizari: 3835

Voteaza:

Sfaturile evanghelice 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE