Slujirea preoteasca dupa Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie

Slujirea preoteasca dupa Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie Mareste imaginea.


Slujirea preoteasca dupa Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie

 

A vorbi despre preotie inseamna a vorbi despre rostul si temeiul acestei slujiri; de constiinta chemarii si darului ei; inseamna a adanci aceasta chemare in lumina roadelor; mai concret, dupa Sfantul Apostol Pavel, inseamna: "a sti cum trebuie sa ne comportam in casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stalp si temelie a adevarului" (I Tim. III, 15).

 

Izvorul de inspiratie si putere pentru cunoasterea si slujirea preoteasca il avem in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, in experienta vie a Sfintilor Parinti, invatatori si pastori ai Bisericii. Cu acestia, in acelasi Duh cu "mai Marele Pastorilor" (I Petru IV, 4), ne aflam in acea continuitate harica neintrerupta, in "succesiunea apostolica". Le suntem urmasi, potrivit poruncii aceluiasi Apostol: "Fiti urmatori mie, precum eu sunt urmator lui Hristos" (I Cor. XI, 1).

 

S-a vorbit si s-a scris mult despre slujirea preoteasca: tema ramane insa mereu actuala, mereu vie. Pentru ca si noi, in timpul nostru, suntem chemati "impreuna lucratori cu Hristos", "iconomi" ai Evangheliei si "Tainelor lui Dumnezeu" (I Cor. IV, 1), prin care sa slujim cu un dar propriu Bisericii.

 

Slujirea preoteasca isi are temeiul, fiinta, in iconomia mantuirii. Adanc si revelator ne reda Sfantul Evanghelist Luca momentul chemarii si alegerii Apostolilor: "In zilele acelea, Iisus a iesit la munte ca sa se roage si a petrecut noaptea in rugaciune catre Dumnezeu. Si cand s-a facut ziua, a chemat la Sine pe ucenicii Sai si a ales din ei doisprezece, pe care I-a numit Apostoli" (Luca VI, 12-13).

 

Domnul s-a rugat mai intai Tatalui. In chemarea la apostolat, avea loc un act dumnezeiesc, un act creator. Dupa Traditia Sfanta, Tatal lucreaza totul prin Fiu, in Sfantul Duh. Acum, pentru instituirea acestei sfinte taine, Fiul se roaga, comunica cu Tatal; caci rugaciunea e dialog divin si dialogul divin e ziditor. Iar "cand s-a facut ziua" spune Sfantul Evanghelist, deci dimineata, a chemat pe ucenici si I-a ales pe cei doisprezece: ca in "dimineata" zilelor creatiei, cand mereu se zidea ceva nou (Fac. I). aceasta ne spune ca vocatia de apostol si in continuare cea de preot e o zidire, o formare, o modelare speciala dupa chipul Arhierului cel vesnic.

 

Poarta in sine, de asemenea, un dar, "o harisma", harisma "preotiei sacramentale", prin care stii ce ai de facut, iti stii menirea. Sfanta Evanghelie ne face cunoscut si continutul darului, al acestei "harisme": "Chemand pe cei doisprezece, Iisus le-a dat putere peste toti demonii - deci peste tot raul; de asemenea, sa vindece bolile, - mai ales prin dezlegarea, prin iertarea pacatelor, vindecarea sufletelor; si i-a trimis sa propovaduiasca Evanghelia imparatiei" (Luca IX, 1), iar la Cina cea de Taina le-a zis: "Faceti aceasta intru pomenirea Mea" (Luca XXII, 19). Inainte de a se inalta la cer, le mai porunceste: "Mergand invatati toate neamurile, botezandu-i pe oameni in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh" (Matei XXVIII, 19). De la inceput le incredinteaza aceste daruri si slujiri de a invata, de a vindeca si sfinti prin dumnezeiestile taine, de a stapani peste cel rau; daruri cu care aveu ei sa zideasca o "casa duhovniceasca, din pietre vii" (I Petru II, 5) Biserica, "temelia" si "piatra din capul unghiului" fiind El, Hristos.

 

De fiinta tainei tine, odata cu chemarea, alegerea si impartasirea acestor daruri, si "trimiterea". E o adanca pedagogie divina in lucrarea Mantuitorului cu Sfintii Apostoli. Domnul ii pregateste de-a lungul anilor petrecuti impreuna cu dansii; ii invata, ii supune la felurite incercari, le da si lor sa propovaduiasca, sa vindece, sa izgoneasca raul. Iar in ziua Invierii, dupa ce El Insusi invinge pacatul si moartea, ii instituie si pe ei partasi misiunii, lucrarii Sale. "A venit Iisus si a stat in mijloc si le-a zis: "Pace voua!.... Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi. Si zicand aceasta, a suflat asupra lor si le-a zis: luati Duh Sfant; carora veti ierta pacatele, le vor fi iertare si carora le veti tine, vor fi tinute" (Ioan XX, 21-22).

 

Cat de adanc e faptul ca Domnul instituind preotia o uneste si o intemeiaza in propria Sa "trimitere" si slujire: "Precum M-a trimis pe Mine Tatal si Eu va trimit pe voi". Domnul Insusi, mai inainte, spusese ca e "trimis". "Nu fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis" (Ioan V, 30). Acum Apostolii si prin ei preotii sunt de asemenea niste "trimis", din aceeasi porunca si cu acelasi mesaj. In ziua Cincizecimii, cand ei vor incepe propriu-zis slujirea lor in Biserica, trimitandu-le de la Tatal Duhul Sfant, Iisus le trimite acelasi Duh, de la Care El Insusi s-a nascut din Fecioara si care a coborat peste El la Botez. "Slava pe care mi-a dat-o Mie, eu le-am dat-o lor" (Ioan XVII, 22), marturiseste Tatalui. "Preotia e lucrare din lucrarea lui Hristos, putere din puterea lui Hristos, cuvant din cuvantul lui Hristos". Sau cum spune Teofan al Niceei: "Preotia este vednicie dumnezeiasca, un har prea fericit, o stiinta a intelepciunii divine, un lucru ceresc si mai presus de fire, iesit din insesi firea lui Dumnezeu". Acestea confirma ceea ce spusese Apostolul: "Nimeni nu-si ia singur cinstea aceasta, ci daca este chemat de Dumnezeu ca si Aaron" (Evr. V, 4).

 

Actul insusi al consacrarii, al transmiterii Duhului Sfant, direct prin "insuflare" din partea Mantuitorului asupra Apostolilor, si coborarea limbilor de foc in Cincizecime, apoi prin "punerea mainilor" de catre Apostoli peste urmasii lor, reveleaza aceasta adanca legatura a preotiei cu izvorul ei, cu preotia Mantuitorului Hristos. Taina hirotoniei, cum explica si cuvantul, se savarseste prin "punerea mainilor". Dar, "mainile Tale m-au facut si m-au zidit", spune psalmistul. Mainile lui Dumnezeu Tatal sunt: Fiul si Duhul Sfant explica si Sfantul Irineu. In taina Preotiei, prin mainile arhiereului, lucreaza mainile dumnezeiesti ale Tatalui: Fiul si Sfantul Duh; se impartaseste in ea energie, putere, lucrare dumnezeiasca. Despre Mantuitorul spune Sfantul Evanghelist Luca: "Putere iesea din El si vindeca pe toti", iar Mantuitorul spunea Apostolilor: "Pe bolnavi mainile veti pune si bine le va fi". Pana si "umbra lui Petru" (Fapte V, 15), si "stergarele lui Pavel" erau binefacatore. Toti slujitorii Noului Testament, urmasi ai Sfintilor Apostoli: Tit, Timotei, preotii sfintiti de acestia, cei sapte diaconi, se vor impartasi de acest har, prin "hirotonie", prin punerea mainilor. Prin "punerea mainilor" venea Duhul Sfant asupra lor (Fapte VIII, 17-18; XIX, 6). Si de observat ca aceasta cale de impartasire harica era de mai inainte revelata: o aflam si in Vechiul Testament. Cand Moisi cere lui Dumnezeu un urmas care sa fie "pastor obstei lui Israel", Domnul ii zice: "Ia-ti pe Iosua, fiul lui Navi, om cu duh intr-insul, pune-ti peste el mana ta... da-I din slava ta, ca sa-l asculte toata obstea fiilor lui Israel.." (Num. XXVII, 15-20), "Si Iosua s-a umplut de duhul intelepciunii, pentru ca isi pusese Moisi mainile asupra lui" (Deut. XXXIV, 9).

 

Toate aceste acte divin-umane alcatuiesc fiinta vocatiei, a chemarii care porneste de la Dumnezeu catre noi, in aceasta mare taina a preotiei. "Vocatia, spune un teolog roman, este o chemare dumnezeiasca si tainica, rasarind din harul lui Dumnezeu, nu din persoana umana, ci din dragostea lui Dumnezeu pentru noi; dar care se uneste cu puterile sufletului si se manifesta prin darurile alese ale puterii preotiei". Ceea ce apartine apostolului, preotului e raspunsul la chemare. Raspuns pe care proorocii Vechiului Testament si Apostolii il dadeau, cum se stie, spontan, decis, cum citim la Isaia VI, 8: "Iata-ma, trimite-ma", sau in Noul Testament: "Iata-ma, vin sa fac voia Ta, Dumnezeule!" (Evrei X, 9). Ei aveau adanc si luminos constiinta vocatiei o aveau in fata constiintei si constiita lor sta in fata ei; traiau din ea, dintr-un dialog interior, continuu cu ea; din lucrarea si roadele ei. Asa dupa cum si noi slujim altarului printr-o asemenea chemare. Si dupa masura constiintei si a fidelitatii fata de ea culegem si rod si bucurie. "Din totdeauna credinciosii, si-au indreptat pasii catre locasul Domnului, daca simtirea lor sufleteasca I-a incredintat ca acolo slujeste un suflet ales, nascut pentru a fi preot, inzestrat cu chemare de sus de a fi printre oameni, "omul lui Dumnezeu". De aceea, numai cine a simtit in adancurile fiintei sale chemarile tainice ale unei puteri de dincolo de El, a unei puteri de sus, pentru a lasa toate si a-si inchina viata slujirii lui Dumnezeu si a oamenilor ca preot, numai acela sa se apropie de sfintenia altarului si sa cuteze a implini toate cate sunt unite de oficiul sfant al preotiei". Altfel, stim ca Mantuitorul distinge: "Multi chemati, putini alesi". Ales devine acela care raspunde la chemare (Sfantul Chiril al Alexandriei) cu intreaga lui faptura, inspirandu-se din ea, gandind, vorbind, scriind, lucrand in lumina ei.

 

Si dimpotriva, ce mare gol, ce adanca suferinta e in viata cand nu-ti recunosti o vocatie, un rost al tau in lume, cand ai "ingropat talantul", caci fiecare are un "talant", un dar. In schimb, a-ti cunoaste darul, chemarea si a i te darui cu toate fortele inseamana a-ti afla sensul vietii, in ce ne priveste, al vocatiei preotesti.

 

Dar nu mai mica e greseala unei preotii care nu e chemare, mobilul careia e cariera, castigul, uneori orgoliul, satisfactia. Sfantul Grigorie Teologul isi marturiseste astfel unul din motivele pentru care nu cuteza sa imbratiseze preotia: "Imi era rusine de altii care se indeasa spre Sfanta Sfintelor cu maini necurate, cu sufletele nesfintite; care se ingramadesc si se imbulzesc in jurul sfintei mese, ca si cum pentru dansii treapta aceasta este nu un model de virtute, ci un mijloc de castigare a existentei; nu o slujba impreunata cu grea raspundere, ci o functie lipsita cu totul de raspundere".

 

Parintii si invatatorii Bisericii disting in iconomia si preotia mantuitoare a Domnului, trei slujiri: chemarea invatatoreasca (profetica), slujirea arehiereasca si demnitatea imparateasca, - slujiri care se continua de la Iisus Hristos in activitatea pastorului de suflete, a preotului.

 

Cand se savarseste Sfanta taina a Hirotoniei, Arhiereul sfintilor se roaga astfel: "Dumnezeule cel mare intru putere si adanc intru intelepciune, Insuti Doamne, pe acesta pe care ai binevoit a-l ridica la treapta de preot, umple-l de darul Sfantului Tau Duh, ca sa fie vrednic sa stea fara de prihana inaintea jertfelnicului Tau, sa vesteasca Evanghelia imparatiei Tale, sa liturghiseasca cuvantul adevarului Tau, sa-Ti aduca Tie daruri si jertfe duhovnicesti, sa innoiasca poporul tau prin baia nasterii de a doua". Sunt cuprinse si transmise aici haric, in atmosfera liturghica, lucrarile sfinte fundamentale ale preotiei: vestirea Evangheliei, oferirea unei jertfe nesingeroase si duhovnicesti cu savarsirea celorlalte taine, innoirea si calauzirea poporului dreptcredincios.

 

Urmand Apostolilor care au fost slujitorii Cuvantului, preotul e inainte de toate si el slujitor al lui Dumnezeu-Cuvantul, e invatator. Si nu poate fi slujitor al lui Dumnezeu-Cuvantul, e invatator. Si nu poate fi slujitor al lui Dumnezeu-Cuvantul cel ce nu cunoaste cuvantul lui Dumnezeu. Teologul, preotul e un neostenit si adanc cercetator al Sfintei Scripturi. Cei dintai crestini staruiau zilnic in invatarea Apostolilor (Fapte II, 46). Despre ucenicul sau Timotei, Sfantul Pavel spune ca, "de mic copil cunostea Sfanta Scriptura" (II Tim. III, 15). Parintii Bisericii meditau Sfanta Scriptura, se inspirau din ea, vorbeau prin Sfanta Scriptura, o traiau pana la identificarea fiintei lor cu Duhul Sfintei Scripturi, a Cuvantului divin revelator de viata, creator. Citirea Sfintei Scripturi era pentru ei o impartasire harica: "Mancam Trupul lui Hristos si bem sangele Lui, din dumnezeieasca Euharistie, dar si din citirea Sfintei Scripturi", invata Fericitul Ieronim. Asa cum spusese Domnul : "Cel ce asculta cuvantul Meu... are viata vesnica" (Ioan V, 24). Sfantul Nil arata ca "Setea dupa Sfanta Scriptura masoara starea noastra duhovniceasca". Origen, Didim cel Orb si Sfantul Ioan Gura de Aur o cunosteau aproape in intregime pe de rost. Atiti parinti imbunatatiti si astazi stiu Psaltirea.

 

Preotul ortodox citeste Sfanta Scriptura asa cum o talmaceste experienta duhovniceasca a Sfintilor Parinti. Scrisul si viata lor sunt pentru noi comentarii si marturie vie a revelatiei. De aceea preotul nu poate sa nu fie si intru aceasta un urmas, deci un cunoscator adanc al Sfintilor Parinti si al marilor dascali ai Bisericii.

 

Slujitor al lui Dumnezeu pentru cei credinciosi, preotul ortodox are constiinta ca slujeste timpului lui, cu intrebarile si solutiile ce trebuie cautate, aflate. El e dator sa cunoasca deci preocuparile, scrisul, cultura vremii lui "pentru a nu cadea sub osanda unui instrainat, a unui izolat de viata". El e fiintial unit cu neamul, cu patria careia ii impartaseste destinul, asemenea Sfantului Pavel (Filip. III, 5; II Cor. XI, 23; Rom. XI, 1).

 

Cu invatatura Sfintei Scripturi, a Sfintilor Parinti si invatatori ai Bisericii, cu educatia si cultura lui multilaterala, preotul ortodox, asemenea "carturarului cu invatatura despre imparatia lui Dumnezeu, scoate din vistieria lui vechi si noi" (Matei XIII, 52), si raspunde intrebarilor credinciosilor care cauta, asemenea psalmistului "calea pe care ei trebuie sa mearga" (Ps. CXLII), ii invata "drept cuvantul adevarului", "propovaduindu-l, staruind, cum s-a spus " cu timp si fata timp" mustrand, certand, indemnand, cu toata indelunga-rabdare, pentru a-I feri de "orice ratacire", "abatere de la dreapta credinta" (II Tim. IV, 2) si de la pacat. El stie ca predicarea cuvantului sta in insusi inceputul mantuirii credinciosului. Caci "cum vor crede in Acela de care n-au auzit? Si cum vor auzi fara propovaduitor?" (Rom. X, 17). Predicarea cuvantului este ea insasi dovada credintei lui, certificatoare a chemarii lui preotesti si o adanca responsabilitate. "Caci daca vestesc Evanghelia, zice Sfantul Pavel, nu-mi este laudata, pentru ca sta asupra mea datoria si voi mie daca nu voi binevesti" (I Cor. IX, 16).

 

Fireste, vestirea singura nu este de ajuns. Fapta, mai ales, este masura vietii. "Nu fii ca stalpul ce sta pe marginea drumului si arata calea, directia, dar el nu se misca din loc", zice un Parinte; "fii ca o calauza care si arata calea si el insusi merge inainte". Invatatura si evlavia trebuie sa fie una in viata preotului. Nici evlavia fara invatatura: "Ce te faci in fata ereticului numai cu evlavie, fara cunostinta Scripturii?", se intreaba Sfantul Ioan Gura de Aur. Dar nici invatatura fara evalvie, fara viata. "Pe orice cuvant il poate contrazice alt cuvant" zice Sfantul Grigorie Telogul. Dar nu este cuvant care sa contrazica "fapta", cuvantul preotului trebuie sa devina fapta si viata; viata nascuta din Cuvantul si viata lui Iisus Hristos.

 

Slujitorul lui Dumnezeu nu este numai slujitor al cuvantului, ci al jertfei Domnului sau. Este jertfitor si sfintitor, caci jertfa e sfintire: "Se sfinteste ceea ce se aduce Domnului", spun Sfintii Parinti.

 

Se intelege de la sine ca preotia ca jerfa isi are originea si temeiul in preotia lui Hristos. Nu e locul sa adancim aici preotia sacarmentala a lui Iisus Hristos, dar putem spune ca preotia Domnului consta esential in aceea ca El, ca Dumnezeu si Om in acelasi timp, e deodata si jertfitor si jertfa, si Cel ce aduce si Cel ce se aduce si sfant si sfintitor prin Sine. In aceasta identitate a Arhiereului cu jertfa, sta perfectiunea jertfei Sale netrecatoare, calitatea Sa de vesnic Arhiereu. El n-a jertfit ca Dumnezeu-Om pe nimeni pentru Sine, cum cereau vechile sacrificii, ci pe El pentru noi toti. "Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca, ci El sa slujeasca si sa-si dea viata rascumparare pentru multi" (Matei XX, 28). In acest duh curat al jertfei lui Hristos, s-a nascut si inspirat slujirea jertfelnica a Apostolilor. "In toate infatisandu-ne pe noi insine ca slujitori ai lui Dumnezeu, spune Sfantul Pavel, in multa rabdare, in necazuri, in nevoi si (...) in osteneli, in privegheri, in posturi; in curatie, in cunostinta, in indelunga rabdare, in bunatate, in Duhul Sfant in dragoste nefatarnica; in cuvantul adevarului, in puterea lui Dumnezeu"(II Cor. VI, 4-7) "si pe langa cele din afara, ceea ce ma impresoara in toate zilele este grija de toate Bisericile. Cine este slab si eu sa nu fiu slab? Cine se sminteste si eu sa nu ard?"... "Foarte bucuros voi cheltui si ma voi cheltui pentru sufletele voastre" (II Cor. XI, 28-29; XII, 15). El traia cu adevarat ceea ce se afirma in teologia de azi: "Sa fii om pentru altii". Sfantul Pavel era cu toata viata lui pentru altii. Dar era astfel pentru ca lui "a vietui ii era Hristos" (Filip. I, 21). "M-am rastignit impreuna cu Hristos si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine" (Gal. II, 20).

 

Si viata sfintilor, mucenici, cuviosi, drepti, mari ierearhi, ca: barbatii apostolici, Policarp al Smirnei, Ignatie al Antiohiei s.a.; Iustin Martirul, Ciprian al Cartaginei sau: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gura de Aur, Maxim Marturisitorul s.a. a fost o jertfire continua, in acelasi spirit. Aceasta constiinta si realitate o exprima concentrat: Sfantul Grigorie de Nazianz in cuvintele: "Noi suntem preoti prin aceea ca ne oferim pe noi insine ca jertfa duhovniceasca". Iar in alta parte exclama: "O! Hristoase, pentru Tine si prin Tine traiesc, vorbesc, cant, slujesc. E unica mea ofranda".

 

Urmand Mantuitorului si acestor pilde vii, slujirea sfintitoare a preotului trebuie sa realizeze aceasta identificare cu starea de jertfire pentru Dumnezeu (Rom. XII, 1) si pentru om (Ioan XIII, 35). Preotul nu-l aduce doar pe Hristos, jertfa pe altar, sub chipul painii si vinului, ci asemena lui, se aduce si pe sine. Jertfa adevarata e jertfa personala, e sa te oferi pe tine. Daruiesc darul meu si eu insumi ma imbogatesc si fiecare se imbogateste din darurile tuturor, in Hristos, in Biserica.

 

Viata liturgica este si ramane izvorul de inspiratie si calea pentru a trai jertfelnic, liturgic, euharistic; si nu numai in Biserica, ci permanent, in viata de toate zilele. "Eu nu sunt vrednic a fi preot, zicea Sfantul Simeon Noul Teolog, dar cum trebuie sa fie un preot stiu. In fata sfintei mese, preotul trebuie sa priveasca cu mintea prin sfintele daruri insasi dumnezeirea. Si nu numai atat, ci sa-l castige pe Insusi Domnul si sa-l aiba pururea petrecand in fiinta sa, in inima sa. Numai asa, cu un cuget treaz si cu indraznire, va putea inalta rugile sale de preot catre Dumnezeu pentru pastoritii sai, pentru fiii sai duhovnicesti incredintati lui".

 

Asemenea Sfantului Ignatie al Antiohiei pe care Biserica l-a numit "teoforul" - purtatorul de Dumnezeu, preotul e un "teofor", purtator al darului lui Dumnezeu. Ma ofer si slujesc cu ceea ce am primit prin harul, prin ziditoarea "punere a mainilor", cu ceea ce am devenit, sunt si port in mine ca preot. Cand Iisus invata iubirea, El se da pe sine pilda: "Sa va iubiti unul pe altul precum Eu v-am iubit pe voi" (Ioan XIII, 34). Cand da ucenicilor pacea, incredinteaza: "Pacea Mea o dau voua" (Ioan XIV, 27). El care a rostit: "Adevarul te face liber" (Ioan XIII, 32) a spus in acelasi timp despre Sine: "Eu sunt calea, adevarul..." (Ioan XIV, 6). Iisus Hristos este si daruieste din Sine: iubire, adevar, pace. Preotul binecuvinteaza, invata, sfinteste in masura in care si el a "intrupat", a tinut "aprins darul", l-a "inmultit", si-l impartaseste viu, personal. Altfel, cum ai putea rosti in Sfanta Liturghie: "Sa ne iubim unii pe altii, ca intr-un gand sa marturisim pe Treimea cea deofiinta", daca tu te aflii in neiubire cu vreunul din credinciosii pastoriei tale? Cum poti darui "Pace tuturor", pana cand nu ai in sine-ti pace cu Dumnezeu, cu oamenii, cu constiinta ta? Oare, ca sa poti cere impreuna cu credinciosii "Da Doamne!", nu trebuie sa daruiesti, sa te daruiesti si tu oricui te intampina in vreo nevoie? Cand anunti: "sa luam aminte Sfintele Sfintilor", pentru a-I sfinti pe credinciosi cu sangele haric al lui Hristos, nu trebuie sa cugeti si sa cunosti tu mai intai sfintenia veitii tale! "Cum ar indrazni cineva sa imbrace chip si nume de preot..., cand inca n-a ajuns in duh, Biserica a Dumnezeului celui viu si locas viu al lui Hristos", se intreaba Sfantul Grigorie Teologul? Sfintenie, curatie launtrica in ganduri, in constiinta, in fapte. Si dovedind-o concret in viul vietii. De pilda: Preotul isi rosteste cuvantul numai cu un adanc consimtamant al duhului, al constiintei si nu e la el cuvant intamplator, involuntar, necugetat; mai mult, el vorbeste si tacind, prin faptele lui, prin viata lui, raspandind in jur, potrivit cuvantului din Sfanta Liturghie o "buna mireasma duhovniceasca". Tristetea el nu si-o trambiteaza, iar ofensa primita I se preface in meditatie ziditoare. Gluma lui nu sminteste, placerea lui nu costa lacrimi pe altii; mai curand doreste sa stearga lacrimi. El stie: "Cei ce sunt ai lui Hristos, trupul si-au rastignit cu patimile si cu poftele" (Gal. V, 24). Refuza placeri desarte pentru ca nu-si ingaduie timp desert, gol, mort. Astfel, nici nu exista timp cu desavarsire gol: "Cand n-ai de lucru iti da diavolul de lucru", observa Parintii. Preotul nu are timp de pierdut. Viata lui e continua zidire de sine si urcus si e ziditoare pentru altii. Raspunde indata la orice chemare, citeste, se roaga, adanceste problemele vietii; mereu preocupat, sufera cu cei ce sufera, duhovniceste e penitent cu cei penitenti. Nu inseamna ca nu are si el mangaierile, satisfactiile lui. Acestea sunt insa pe masura si calitatea vocatiei lui preotesti: ele se numesc bucurii. Cu "Bucurati-va!" a intampinat Iisus cel invaiat pe mironosite. "Bucuria mantuirii" (Ps. L., 13), "bucuria roadelor" (Matei VII, 20; Ioan XV, 8) sunt autentice bucurii. Bucuria, ca ai alinat o durere, ai trezit o nadejde in deceptie si deznadejde, credinta si incredere in indoiala si neincredere; constiinta si viata curata, si sens al vietii, intr-un suflet bantuit de ganduri rele, dezorientare si pacat. In toate acestea e o modesta, dar nu mai putin autentica jertfa a preotului, in misiunea lui de a sfinti, de a "mantui".

 

Preotia lui Hristos, preotie divin-umana, poarta in ea si o demnitate imparateasca. Teologii vad manifestandu-se aceasta demnitate, mai ales, prin Invierea Domnului, invingand deci pacatul si moartea, prin inaltarea la cer si prin sederea sa de-a dreapta Tatalui.

 

Dar demnitatea imparateasca a Domnului, cum stim din intreaga Sa viata petrecuta pe pamant, nu se manifesta "stapanind", ci slujind: "Cel ce vrea sa fie mare, sa slujeasca tuturor", a spus Mantuitorul (Matei XX, 26), si El a slujit pana la "chipul robului" pana la sacrificiul de Sine. "Eu il numesc pe Hristos imparat pentru ca Il vad rastignit" spune Sfantul Ioan Gura de Aur; unui imparat I se cuvine sa se jertfeasca pentru ai lui". Iisus a restaurat astfel sensul originar al demnitatii prin slujire.

 

Observam de asemenea in Sfanta Scriptura ca dupa inviere, Domnul se adreseaza ucenicilor cu apelativul "fiilor" (Ioan XXI, 5). Demnitatea imparateasca a Domnului se reveleaza atunci si ca o paternitate spirituala; preotia sa e paternitate, e pastorie: "Eu sunt pastorul cel bun" (Ioan X; 14). De aici se intelege ca si scopul unui adevarat preot e sa fie un "parinte duhovnicesc", pentru a-I calauzi, conduce pe credinciosi spre "Unicul Parinte" pe care-l invocam: Tatal nostru...

 

Sfintii Apostoli aveau profund constiinta acestei paternitati duhovnicesti. "Nu am mai mare bucurie, zice Sfantul Evanghelist Ioan, decat ca sa aud ca "fiii mei umbla in adevar" (III Ioan I, 4). Iar Sfantul Apostol Pavel numea "fiii mei umbla in adevar" (III Ioan I, 4). Iar Sfantul Apostol Pavel numea "fii in credinta" nu numai pe Timotei si Tit (I Tim. I, 2; Tit I, 4), ci si toata biserica din Corint, cand scria: "De ati avea zece mii de invatatori in Hristos, nu aveti insa multi parinti caci eu v-am nascut prin Evanghelia in Iisus Hristos (I Cor. IV, 15). Si intreaga lui slujire apostolica a fost parinteasca: "Ca un parinte pe copiii sai, precum stiti, asa v-am rugat si v-am mangiiat" (I Tes. II, 11).

 

Inspirati de ei, urmasii lor in Biserica primelor veacuri, s-au si numit "parinti", - parinti ai Biserici. Pentru ca asa cum viata fireasca se transmite prin parinti, viata cea in duhul si adevarul Evangheliei ni s-a transmis de la Hristos si prin El de la Tatal, prin Sfintii Apostoli si Sfintii Parinti. "Duhul Tatalui vostru este care graieste in voi" (Matei X, 20) spune Domnul, Apostolilor si in contiunare urmasilor; ca purtatori ai Duhului Tatalui, s-au numit ei "parinti". Ucenicii Sfantului Pahomie marturiseau ca il aveau pe el - "dupa Dumnezeu ca pe un parinte". Iar Sfantul Ioan Gura de Aur in acest spirit se adresa fiilor lui sufletesti: "Va iubesc asa cum ma iubiti voi si ce as fi eu fara voi? Voi imi sunteti si fii si frati, voi imi sunteti lumea toata! Nu am nici bucurie nici durere care sa nu fie a voastra". Cu adevarat adanca constiinta de parinte!

Asemenea Mantuitorului, Apostolilor si Parintilor Bisericii, constiinta preotului, de conducator, de cap si pastrator al turmei sale e constiinta de parinte. De aceea credinciosii il cheama cu acest nume: "Parinte". Si un Ava Pimen atrage atentia: "Nu porunci niciodata, ci fa-te pilda" parinteasca tuturor.

 

Teologic vorbind, preotului I s-a dat puterea "zamislirii duhovnicesti", "nasterii din nou", "infierii cele dupa har". Slujirea lui sfanta e sa se faca partas imparatiei lui Dumnezeu, imparatiei iubirii si adevarului, dreptatii si pacii. Prin taina sfantului Botez, el naste fii duhovnicesti Parintelui ceresc spre zidirea acestei imparatii, a Bisericii. Si ii "formeaza dupa chipul Fiului Sau" cu truda, cu nevointa, asemenea Apostolului care scrie galatenilor: "Copiii mei, pentru voi sufar iarasi durerile nasterii, pana ce va lua Hristos chip in voi" (IV, 19). Si traieste mereu cu sentimentul, cu constiinta de parinte al parohiei lui. E unit cu ea prin inrudire sacra, de "sange", pentru ca e inrudire prin "trupul si sangele lui Hristos", din care se impartaseste impreuna cu credinciosii, cu fiii lui duhovnicesti. Teologic vorbind, formeaza un trup cu ei. E inrudit cu ei, unit in aceeasi viata a lui Iisus Hristos, viata de credinta, nadejde, dragoste, bunatate, curatie sufleteasca, munca creatoare; in acelasi tel - binele tuturor. Si cu grija parinteasca se nevoieste pentru ei, nu gandind, urmarind numai veniturile pe care pot ei sa I le ofere. Dupa spusa Apostolului: "Nu copiii sunt datori sa agoniseasca pentru parinti, ci parintii pentru copii" (II Cor. XII, 14). Ci veghind si ingrijindu-se el neincetat de ceea ce au ei trebuinta pentru binele si mantuirea lor. Traindu-le virtutile, ostenelile, bucuriile lor, grijile, scaderile, ratacirile sau necazurile lor; tuturor acestora aflandu-le inspirat o solutie, un raspuns. Inca prin glasul proorocului, Sfanta Scriptura zice: "Pe oaia ce ratacita si pierduta o voi intoarece la staul, pe cea ranita o voi lega, pe cea bolnava o voi intari, pe cea tare o voi pazi si voi pastori cu dreptate" (Ezechil XXXIV, 16). Ce sfanta este aceasta chemare!

 

Noi toti care am primit taina sfintei Preotii, avem in fata constiintei acel moment liturghic de dupa sfintirea Darurilor, cand Arhiereul sfintilor ne-a incredintat in mana Sfantul Agnet, Trupul lui Hristos, rostind: "Primeste odorul acesta si-l pastreaza pe El pana la a doua si slavita venire a Domnului nostru Iisus Hristos, cand El are sa-l ceara de la tine". Acest gest sacru cuprinde in sinteza intreaga raspundere a preotului pentru trupul lui Hristos. Nu numai pentru cel de pe sfantul altar, ci pentru intreg trupul Domnului - Biserica; si fiecare preot pentru parohia, biserica incredintata lui. Raspundere inaintea lui Dumnezeu si a celor incredintati spre pastorie.

Dar o raspundere unita cu increderea. Preotul nu slujeste niciodata singur. E impreuna cu Iisus Hristos, capul Bisericii a carui "preotie este, dupa cuvantul Prea Fericitului Patirarh Justinian, un act de slujire, de slujire nesfarsita pana la jertfa" si care a spus ucenicilor inainte de a se inalta de la ei: "Iata, Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacurilor" (Matei XXXVIII, 20). - E impreuna cu Sfintii Apostoli si cu Sfintii Parinti, urmandu-le, citindu-I, implinandu-le cuvintele, indeosebi ale Sfantului Pavel catre ucenicii lui: Timotei si Tit (I Tim. III, 1-12; Tit I, 5-9). E impreuna cu credinciosii pe care slujindu-I si crescandu-I in "credinta, in adevar si in dragoste", "la starea barbatului desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos" (Efes. IV, 13), preotul insusi se intareste prin ei, prin ravna, roadele si dragostea lor, asa cum toti facem aceasta experienta in viata Bisericii. Dar atunci la raspundere si incredere se adauga bucurie si nadejde. Bucurie ca iti implinesti o chemare si iti aduci ofranda, rodul tau. O ofranda smerit, dar in serviciul unor valori sacre: Biserica si neamul tau, Bucurie si nadejde in Acela care a mangiiiat si rasplatit pe inmultitorul talantilor: "Bine, slujitor bun si credincios". (Matei XXV, 21).

 

Parintele Constantin Galeriu

 

 



23 Ianuarie 2007

Vizualizari: 8883

Voteaza:

Slujirea preoteasca dupa Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE